Carti | Caiet de insemnari

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

By Iulian in Carti 30 iunie 2021 0 Comment

Caniculă sau ploaie, lectura merge înainte.

România în 100 de ani – un mare prieten al românilor, dar un și mai mare prieten al adevărului, istoricul Oliver Jens Schmitt (pe care l-am descoperit la o excelentă ediție a emisiunii Garantat 100% a lui Cătălin Ștefănescu), comprimă un veac de evoluție a societății de pe meleagurile mioritice într-un mod admirabil de coerent. Din prezentarea sa reiese că apucăturile naționaliste contemporane nu sunt o noutate, că antisemitismul a fost o realitate incontestabilă și că legionarismul n-a murit o dată cu Zelea Codreanu, ci s-a perpetuat cu brio în perioada comunistă. O sinteză care precis a iritat pe mulți, dar care ne scutură puțin de complexele și iluziile cu care suntem hrăniți de generații.

Zapping prin științe – deși o astfel de lucrare generalistă pare superficială, credeți-mă, cu toată bunăvoința pe care am avut-o, n-am putut să citesc mai mult de două-trei secțiuni într-un calup de lectură. Nu doar pentru că pe fiecare două pagini alăturate, sunt prezentate tematici variate, de la genetică la fizică cuantică, dar modul cum este organizată informația suscită reflecții aparte. Colectivul de autori, în frunte cu Ivan Kirilow și Lea Milsent, are o preocupare anume în a arăta cum a evoluat un anume concept în știință de-a lungul istoriei, cu accent pus pe controverse, fapt care m-a făcut să cred că acest fetișism pe care unii îl arată tehnologiei și ramurilor ei în prezent este orice, numai științific nu. O carte de avut în bibliotecă, chiar și de către umaniști.

The Age of Surveillance Capitalism – chiar mai deunăzi citeam că Google este sub investigație de către autoritățile Uniunii Europene sau că aplicațiile mobile de sănătate par a stoca mai multe informații decât ar fi cazul; crâmpeie din vastul tablou cu accente apocaliptice pe care îl zugrăvește Shoshana Zuboff în această lucrare monumentală. Autoarea este revoltată împotriva pierderii intimității la care consimțim aproape fără să ne dăm seama, iar rezultatul este un rechizitoriu subiectiv, dar formidabil de documentat împotriva a tot ce este rețea socială sau motor de căutare. Ce m-a impresionat cel mai mult a fost că se întoarce în istorie pentru fiecare dintre componentele eșafodajului său de idei și recurge la nume mari ale gândirii universale, de la Karl Marx la Hannah Arendt sau Emile Durkheim. Lectura a fost grea, nu a fost plăcută, dar la capătul ei am simțit că, într-adevăr, chiar în momentele când scriu aceste rânduri, se dă o luptă pentru însăși esența umanității, iar cine vrea să și-o păstreze va avea de ales între confort și libertate. Iar cea din urmă e, totuși, cea mai de preț.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Shang Tsung al cuvintelor

By Iulian in Carti 28 iunie 2021 0 Comment

Teoria de la care pornește Dumitru Țepeneag este cam așa:

În muzică, printr-o ”fugă” se înțelege un anumit tip de compoziție sau de tehnică de compoziție contrapunctuală de origine barocă care se aplică unui număr fix de părți melodice (numite voci) ale ansamblului unei piese muzicale în care numitele voci se interferează și/sau se repetă după un anumit algoritm.

O fugă începe cu o temă principală, „subiectul”, care se va auzi succesiv mai apoi la toate celelalte voci, în imitație; când toate vocile au expus tema, „expoziția” e completă; Acest lucru e urmat uneori de un pasaj de legătură, sau „episod”, dezvoltat din materialul tematic expus anterior; expunerile ulterioare ale subiectului se fac în tonalități înrudite.

Privit de sus, romanul său Zadarnică e arta fugii este exact ilustrarea literară a structurii muzicale de mai sus.

Când ești în mijlocul său, însă, cuvântul ”fugă” se întoarce la sensul său originar, de goană nebunească, la care ești supus și nu i te poți opune.

De-abia începi să conturezi mental o versiune a naratorului care aleargă după un autobuz și îl prinde în ultimul moment (sau nu), că scriitorul strică iar narațiunea, o ia de la capăt, o mută spre personajele secundare sau episodice pe care le întrezărești ici și colo, te derutează și te năucește, precum Shang Tsung din primul joc Mortal Kombat, care se metamorfoza în fiecare dintre luptători și îți mâncă zilele (și bara de viață), cu ce aveau mai afurisit.

Ce enerva la Shang Tsung și e de admirat la Dumitru Țepeneag este modul cum aleg să se preschimbe și momentul când o fac. Acușica ai impresia unei relatări reci, precum Sub-Zero, apoi vine o variantă sinistră precum Scorpion când își scoate masca, ca brusc să nu ai nici un cordon ombilical cu realitatea, precum Goro cel cu patru mâini.

Dar autorul nu e vreun consumator de halucinogene care se pune pe scris imediat după doza zilnică. Stilul său denotă o siguranță a demersului literar formidabilă de-a dreptul. Niciun cuvânt nu mi s-a părut nelalocul lui, nicio tranziție, oricât de suprarealistă ar fi, nu vădește cusături sau fisuri.

Literatura este spațiul supremei libertăți, iar Dumitru Țepeneag și-o exercită fără să încalce avertismentul ală care la băuturile alcoolice pare ipocrit:

A se consuma responsabil.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un autor care merită infinit mai multă atenție din compatrioților, adică a noastră, a românilor.

Manual de înțelegere a rusului

By Iulian in Carti 1 iunie 2021 0 Comment

Rusu’ e om complicat.

Una dintre axiomele pe care le-a enunțat domnul V., care mi-a fost mentor în multe, și pe care am găsit-o ilustrată în fel și chip, inclusiv în Laur de Evgheni Vodolazkin.

Aici, însă, autorul ne deschide și o poartă către profunzimea sufletului rus, dându-se ocazia să îl privim dinăuntru, ca în jocurile de tip First Person Shooter.

Povestea lui Arseni, care devine, pe rând și în același timp, tămăduitor, pelerin sau ascet ne poartă prin multitudinea de stări și trăiri tipic ale rușilor de care v-ați izbit oriunde v-ați întâlnit cu ei: misticism, agonie, violență, contemplație, patimă și alte câte și mai câte.

Inițial, romanul mi se părea echivalentul literar al filmului Ostrov al lui Pavel Lungin, însă neologismele mi-au relevat că Vodolazkin are ambiții mult mai înalte.

Când a apărut primul cuvânt nelalocul lui de modern am crezut că e vreo scăpare a traducătorului. De, de la prea multă concentrare asupra arhaismelor, mi-am zis.

Apoi, a mai apărut unul. Și încă unul. Și paragrafe întregi scrise de parcă m-aș fi pomenit citind ceva de prin Vest.

E prea de tot să fie o coincidentă sau o stângăcie editorială, am conchis.

Așa că am început să fiu mai atent la metamorfozele auctoriale și narative.

Și mi-am dat seama că am în fața ochilor și a minții un moment literar epocal.

Acela în care rusul, fără să se abată de la niciuna dintre trăsăturile sale, se dezvăluie și se oferă întru înțelegere acelora din exterior care au suficientă minte și deschidere a o face.

Și, ca răsplată pentru această atitudine, Vodolazkin împânzește narațiunea cu un umor pe, iertată fie-mi impietatea, nu prea l-am găsit la greii precum Tolstoi sau Dostoievski.

Poate doar la Cehov, în forme fine.

Însă în niciun caz atât de autoironic precum în cazul de față.

Poftiți, domniile voastre, o mostră de toată frumusețea ideatică:

[…] Că doar așa e rusul – el nu e doar cucernic. Vă aduc la cunoștință pentru orice eventualitate că el mai e și neînfrânat și necruțător, și că la el orice se poate transforma pur și simplu într-un păcat de moarte. Că aici linia de despărțire e așa de subțire, că voi, ticăloșilor, nici nu puteți înțelege.

Sau încă una și mai și:

[…] L-au primit ca pe un om ale cărui scopuri nu sunt întru totul limpezi. Dar când s-au convins că sfârșitul lumii este singurul său interes, au început să se poarte cu el cu mai multă căldură. A lămuri data sfârșitului lumii li s-a părut multora o preocupare demnă de cinste, căci în Rusia erau iubite țelurile de mare anvergură.

Adăugați la asta inteligența cu care Evgheni Vodolazkin îmbibă povestirea cu o mulțime de idiosincrazii ale Evului Mediu, redate natural, așa cum le manifestăm și noi, ăia din secolul XXI pe ale noastre, și o să fiți de acord cu mine când o să dau un verdict tare:

Câtă vreme Rusia are asemenea scriitori, nu e pierdută.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o carte pe care o pot pune fără urmă de îndoială în panoplia de capodopere cu care ne-a blagoslovit literatura rusă.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

By Iulian in Carti 27 mai 2021 0 Comment

Se poate ieși afară, se poate citi, se poate citi afară. Așa cum am și procedat. Iată rezultatele:

An Astronaut’s Guide to Life on Earth – Ce și-a propus Col. Chris Hadfield a fost o misiune lăudabilă: să prezinte viața unui cosmonaut și lecțiile care pot fi extrase din experiențele sale de viață, altminteri greu accesibile pământenilor de rând. Însă, deoarece am avut ocazia să îl întâlnesc pe Dumitru Prunariu, știu că activitatea desfășurată în spațiu nu este una spectaculoasă, ci una a disciplinei și a rutinei, pentru care te pregătești enorm. Ca urmare, din volumul de față am extras câteva detalii fascinante despre cerințele unei meserii ca nicio altă, precum și câteva axiome răspicate despre cum să faci o treabă serioasă, dar lectura ca întreg n-a fost una atât de pasionantă pe cât promitea. Dar, recunosc, îl invidiez un pic pe autor pentru acele momente când descrie frumusețile Pământului de la înălțime.

Istoria și arta ceaiului – o carte documentată, suplă în structură și scrisă cu foarte multă dăruire de către o persoană pentru care ceaiul este, într-adevăr, un elixir magic. Deși eu, unul, sunt mai degrabă băutor de infuzii de-ale noastre neaoșe – mușețel, măceșe, coada șoricelului, sunătoare – am vreo câteva amintiri legate de licoarea pe care Laura C. Martin o iubește atât de mult, cea mai savuroasă fiind expoziția dedicată ceaiului de la Muzeul Guimet din Paris, unde am inhalat vreo 20 de varietăți, minunându-mă câtă migală și meșteșug sunt necesare pentru a-l prepara. Toate detaliile regăsite acolo sunt înzecit descrise în volum, din care nu lipsesc povești cu tâlc, precum cea despre maestrul Rikyū, a cărui enigmă este atât de frumos descompusă de Yasoushi Inoue în Maestrul de ceai.

Viața lui I. L. Caragiale – titlul este ilustrativ, dar ce face de fapt reputatul Șerban Cioculescu în această biografie este să decupeze fațete diverse ale personalității lui Nenea Iancu și să le plaseze în contextele și controversele aferente. Scotocind în cele mai umbroase unghere ale vieții dramaturgului și mergând pe firul celor mai obscure publicații unde și-a dezlănțuit condeiul, caragialeologul (n-au cum să nu iubești acest cuvânt!) ne oferă mult mai mult decât o înșiruire de titluri și date. Bucurându-ne și cu un stilu-i vetust, dar nu prăfuit, ironic, dar nu sarcastic, pătrundem în sufletul unei societăți de acum un veac și jumătate, ne minunăm câte metehne au supraviețuit de-atunci și descoperim detalii care umanizează figuri ale panteonului cultural românesc (cât de ranchiunos era Alecsandri, de pildă). Iar Cioculescu procedează cu I. L. Caragiale exact cum acesta își construiește personajele nemuritoare – îl iubește nespus, în ciuda defectelor pe care nu se sfiește să i le arate. După ce-am citit această carte, simț mai enorm și văz mai monstruos.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Dacă tăceai, corect politic rămâneai

By Iulian in Carti 17 mai 2021 0 Comment

Corectitudinea politică.

E bună când beneficiezi de ea, nasoală când intri în vizorul ei.

Cum s-ar putea defini?

Eu sunt departe de a găsi vreun răspuns, însă Vladimir Volkoff (autorul unei utile și haioase Scurte istorii a dezinformării) s-a simțit mult mai stare de așa ceva, compilând Manualul corectitudinii politice.

E lesne de observat că stilul autorului este ironic și polemic, că privește corectitudinea politică precum un flagel, nu sângeros, ci subtil.

Se simte și cum rusul din el, religios într-un fel pe care Occidentul l-a cam pierdut, se revoltă împotriva unei laicizări și relativizări pe care anglo-saxonii o numesc generic ”cancel culture”.

Volkoff e ca un franctiror ideatic care trage într-o sumedenie de ținte, ordonate alfabetic și coerent asamblate.

Din poziția ideatică din care am privit și citit eu, mi s-a părut că unele proiectile au fost în gol, altele au trecut razant, dar au fost și unele, majoritatea, de fapt, care m-au nimerit în plin.

De aceea, deși Manualul corectitudinii politice nu este voluminos, nu se citește chiar pe nerăsuflate.

Pocnit în moalele creierului, m-am găsit rumegând intens și căutând în jur ilustrații ale tirului autorului.

Cu acestea m-am delectat și m-am convins că sunt încă departe de a fi deplina întruchipare a corectitudinii politice.

O fi bine?

O fi rău?

Nu contează, pentru că autorul are o concluzie, care funcționează și ca un panaceu la excese, la care ader întru totul:

Oricum, se impune o întrebare.

Dacă ne repugnă sensibilitatea corectă politic, dacă refuzăm să aderăm la ideologia corectă politic, pe cât sunt ele de insidioase, de infiltrate, de intim gravate în inconștientul nostru, al dumneavoastră și al meu, ce putem face? Există oare vreun remediu?

Da.

Mai întâi trebuie diagnosticată epidemia. Tocmai am făcut-o.

Apoi trebuie să i se dea un nume pentru a o putea recunoaște în fiecare dintre manifestările sale. Am făcut-o și pe aceasta.

În sfârșit, trebuie combătută pe terenurile sale predilecte:

– gândirea, care nu trebuie să fie unică;

– limba, care nu trebuie să fie nici de lemn, nici de vată;

– compasiunea, care nu trebuie să se transforme în sensibilitate afectată;

– mediile de informare, care nu trebuie să se lase aservite de plătitorii de publicitate și de demagogi.

Corectitudinea politică este în aceeași măsură inamica adevărului, care, până astăzi, a fost obiectivul declarat al cunoașterii omenești, și al îndoielii, care a fost fidelul instrument al acestei cunoașteri: astfel, din dragoste pentru adevăr și din gustul pentru îndoială trebuie să căutăm să regăsim libertatea de gândire care ne-a aparținut odată și a cărei pierdere nu e de ajuns doar să o pierdem.

Carevasăzică, gândesc, deci exist.

A nu se înțelege că voi, ăștia care nu gândiți, nu existați.

Departe de mine acest păcat cognitiv!

Că nu vreau să ajung precum Colțescu, să mă beștelească ăia de la CNN, care habar nu au de traducerea dintr-o limbă într-alta.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mă ajută să mă mențin un reacționar șovin misogin rasist și așa mai departe.

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

By Iulian in Carti 10 mai 2021 0 Comment

Un joc fericit al sorții mi-a scos în cale site-ul RecycleLivre.com, care dincolo de misiunea nobilă și generoasă de a prelungi viața unor cărți care s-ar prăfui pe cine știe ce rafturi și de a salva copacii sacrificați pentru hârtie, oferă volume de o calitate excepțională, la prețuri atât de bune, încât chiar și livrarea în România pare a fi rentabilă.

Cu largul concurs al surorii mele, am intrat în posesia câtorva dintre ele, pe care vi le prezint, nu pentru a face vreo concurență anticariatelor neaoșe, ci pentru a le readuce aminte compatrioților mei despre sora noastră de gintă latină și superba ei limbă, care merită să revină la locul de cinste pe care i-l acordam odinioară.

La Mer – un album de fotografii dedicate mării, realizate de Philip Plisson. Chiar dacă aria geografică pe care autorul imaginilor o acoperă vizează în principal coastele franceze și britanice, dragostea sa pentru universul maritim conferă fiecărei creații o valoare universală. Comoara vizuală este brăzdată periodic de eseuri care explică sau conferă noi dimensiuni liricii artistului. O alegere inspirată a fost de a nu prezenta titlurile fotografiilor decât la final. Astfel, fiecare dintre noi va pune în ele ce simte față de mare: admirație, neliniște, înălțare. Iar acestea sunt doar câteva din multele mele trăiri la vederea tablourilor surprinse de Philip Plisson.

***

Découvertes : Les Derniers Trésors De L’archéologie – recunosc, aici trișez, puțin, deoarece volumul coordonat de Brian M. Fagan a apărut inițial în limba engleză. Dar a fost o plăcere suplimentară să parcurg în franceză aventurile unor descoperiri arheologice uimitoare. Deoarece această lucrare a apărut acum vreo zece ani, unele dintre ele sunt cunoscute, ba chiar au fost știri de senzație la vremea lor, cum ar fi enigmaticii pigmei preistorici din insula Flores. Detaliile excavațiilor și interpretarea rezultatelor rămân la fel de fascinante, ajutate de niște ilustrații de o calitate excepțională. L’histoire este într-adevăr cea mai frumoasă poveste.

***

365 Jours Pour Réfléchir À Notre Terre – un proiect titanic, desăvârșit dus la îndeplinire de o echipă condusă de reputatul fotograf și regizor Yann Arthus-Bertrand, același care ne-a oferit și Human. Ideea este simplă, dar strălucită – pentru fiecare zi a anului ni se prezintă o fotografie aeriană a unui loc de pe Pământ, variind de la peisaje naturale la antropice. Fiecare imagine este însoțită de un text, care depășește, însă, sfera explicativului, atingând și diverse chestiuni de protecția mediului sau dezvoltarea durabilă, precum și pericolele de tot felul care pândesc această minunată planetă care ne este gazdă. Așa am aflat, de pildă, ca multiubita mea Petra este atacată subtil, dar implacabil de anumite infiltrații la baza rocilor în care sunt săpate spectaculoasele-i monumente. Aș avea să-i adresez lui Yann Arthus-Betrand același mic reproș ca la Human, adică faptul că imaginile nu au o distribuire chiar echitabilă, iar anumite țări nu figurează deloc, în timp ce altele sunt prezente în mod repetat. Dar acest neajuns se estompează rapid în fața senzației atât de puternic și de precis exprimate în American Beauty:

Sometimes there’s so much beauty in the world I feel like I can’t take it, like my heart’s going to cave in.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Cuceriri SF (21)

By Iulian in Carti 6 mai 2021 0 Comment

Nu, n-am uitat SF-ul, rămâne una dintre laturile literaturii pe care o explorez în mod constant, cele mai recente destinații fiind acestea

The Goblin Reservation – dacă e să dezgolesc acest roman de toată savoarea, aș spune că este e unul de suspans tipic Războiului Rece și plasat într-un mediu universitar. Dar asta ar însemna să omit că în universul imaginat de Clifford D. Simak se poate călători în spațiu și timp, că personajul principal este dedublat prin mijloace tehnologice obscure, că are un amic Neanderthalez, iar altul fantomă, iar că instituția academică este situată lângă o rezervație în care sălășluiesc goblini, trolli, zâne, fiecare cu personalitățile, idiosincraziile și vocabularul lor. Acțiunea are logica ei deșucheată, însă mai presus de toate e plăcerea pe care autorul trebuie să o fi resimțit scriind toate acestea și care se transmite și cititorului. Știu că par bătrân spunând asta, dar pe vremuri Science-Fiction-ul era mai distractiv. Mai naiv, dar mai distractiv.

Grass – atingerea feminină în SF este una aparte, iar Sheri S. Tepper nu face excepție. Planeta eponimă este gazda unei ecologii complexe, iar autoarea își acordă timp și pagini pentru a o contura și a o popula cu preocupări și psihologii diverse. Imaginea cailor infernali și ritualurile la care își supun călăreții umani aristocratici (da, direcția gramaticală este corectă) domină narațiunea, dar nu e singura direcție pe care aceasta o dezvoltă; în ea mai încap o metaforă a chingilor sociale impuse femeii sau diatribă la adresa unei organizații religioase cu iz de Biserică Catolică, nelipsind niște pagini tulburătoare despre impactul unei epidemii asupra destinului unei familii. Actul final al poveștii are prea multe de gestionat, așa că soluționarea multitudinii de conflicte apelează la varianta ajutătoare deux ex machina. Nu-i bai, experiența intelectuală până la acel punct este atât de bogată, încât suportă și un astfel de deficit. O carte pentru aceia care au un buget consistent de atenție și de deschidere mentală.

VALIS – Philip K. Dick n-a fost doar un mare scriitor, ci un veritabil cadou pentru oamenii așa-ziși normali; mintea sa tulburată într-un mod genial, imaginația halucinantă și imensul talent literar ne-au împins limitele înțelegerii și acceptării și ne-au oferit incursiuni captivante în meandrele psihice ale celor pe care îi considerăm disfuncționali. Cartea aceasta este scrisă la persoana a treia și ne prezintă zbaterile unui schizofrenic, care încearcă să regăsească sensul existenței după o traumă, angajându-se în diverse chestii (credeți-mă, mai bine de atât nu pot fi descrise) și elaborând un tratat teosofic în care amestec, budism, creștinism, misticism, zoroastrism, continuum spațiu-timp, cosmologie Dogon, Platon, Aristotel, Pascal, Paracelsus Mircea Eliade (mândrie patriotică!), extratereștri, iar eu mă opresc aici și renunț aici la pretenția de exhaustivitate, pentru că n-are rost. V-am spus că e scrisă la persoana a treia, da? Ei bine, aflați că naratorul și protagonistul sunt de fapt una și aceeași persoană. Lectura îți provoacă migrene și hohote de râs, inseparabile, dar pe mine m-a impresionat cel mai mult că Philip K. Dick nu pierde niciodată frâiele propriei nerozii. Epuizat, dar încântat, la final am înțeles care este rostul vieții. Cred.

I Am Legend – alături de Ciuma de Albert Camus, nu-mi pot imagini vreo operă literară mai adecvată acestei perioade decât acest scurt, dar strălucit roman al lui Richard Matheson. Omenirea a fost lovită de o epidemie care i-a transformat pe toți în zombi. Pe toți mai puțin pe protagonist, care duce o existență pe muchie de cuțit, împărțită între supraviețuire și explorare, între solitudine infernală și speranța trezită de mici evenimente zilnice și hrănită de căutarea unui leac. Povestea a beneficiat de-a lungul timpului de mai multe ecranizări (cu Vincent Price sau cu Charlton Heston sau cu Will Smith), dar niciuna nu poate reda profunzimea abisală a izolării pe care o resimte personajul și pe care am trăit-o fiecare dintre noi în decursul pandemiei. Aceasta este menirea marii literaturi: să îți pună în față oglinda propriilor sentimente. Iar I Am Legend este mare.

Cine dărâmă statui e prizonierul lor

By Iulian in Carti 1 mai 2021 0 Comment

Acum vreun an și ceva, pe ambele părți ale Atlanticului a apărut o febră a dărâmării de statui amplasate în locuri publice.

Ce îi mâna pe distrugători era faptul că acele monumente îi înfățișau pe unii a căror activitate din trecut nu mai corespunde valorilor prezentului.

Ce m-a îngrijorat mai mult n-a fost existența unor astfel de apucați, care cred că trecutul poate fi rescris sau schimbat astfel, ci faptul că au fost aplaudați de mulți cunoscuți din proximitatea mea, fizică sau virtuală.

Am primit un număr semnificativ de unfriend-uri pe rețelele sociale, pentru că mi-am exprimat opinia că orice statuie, indiferent de cât de abominabil a fost personajul respectiv, poate fi folosită în scop educativ și, ca urmare, avem nevoie să le ținem acolo unde sunt plasate în momentul ăsta.

Mă îndoiesc că aceia care s-au simțit pătrunși atât de profund de duhul virtuții vor apuca să citească Prizonierii istoriei de Keith Lowe, dar lor le-ar prinde bine în primul rând.

Chiar dacă aria de cercetare a autorului se limitează la statui care au legătură cu Al Doilea Război Mondial, modul în care temele sunt structurate și prezentate fac din acest volum un veritabil manual aplicabil în orice context, așa cum voi încerca sa demonstrez mai jos.

Ce m-a impresionat cel mai mult la Keith Lowe este că, pe lângă erudiția eficientă, care îl ajută să prezinte rapid evenimentul care se regăsește comemorat simbolic de un monument, beneficiază de acea înțelepciune a umanistului britanic, care îi permite să vadă laturi controversate chiar și în cazul unui Auschwitz.

Ați spune că acel tărâm al ororilor n-are cum să fie contestat sau exploatat sau demitizat, dar iată că se poate, când privești lucrurile cu sine ira et studio.

De fapt, pe lângă apucații care susțin distrugerea statuilor din locuri publice, Prizonierii istoriei este dedicată tuturor înguștilor care pun întrebarea:

Dar la ce-mi folosește să știu asta sau astălaltă?

Răspunsul e simplu:

Ca să fiți liberi.

Nu Prizonieri ai istoriei.

Detaliile se uită, dar lecțiile rămân, iar primul impuls pe care l-am avut după terminarea cărții a fost să mă uit cu un pic mai multă atenție la statuile din orașul în care locuiesc – Craiova – să văd ce ne spun despre istoria noastră și despre noi înșine.

M-a ajutat mult o inițiativă excelentă a mamei mele, care, pe vremea când era profesoară, i-a luat pe elevi în timpul Școlii altfel și i-a plimbat pe la foarte multe dintre statuile din Craiova.

De la acel periplu i-a rămas un album de fotografii pe care l-am frunzărit și am remarcat că majoritatea redau personalitați.

Puține se referă la evenimente anume.

Și mai puțin comemorează vreun martiriu.

Concluzia, pe care o ilustrez cu trei imagini de statui dintr-un perimetru chiar restrâns, este că la români rezistă încă un cult al eroului, al personalității providențiale, care trage societatea către mai bine.

Asta văd în aerul homoerotic al statuii lui Ioan Maiorescu.

Sau în cel impunător până la condescendență al celei a lui Barbu Știrbei.

Ca să nu mai zic de ipostaza pur canonică a lui Mihai Viteazul (Pe vodă-l zărește călare trecând/ Prin șiruri cu fulgeru-n mână).

Să fie oare astfel o explicație despre pasiunile ardente trezite de alegerile prezidențiale, pe care le investim cu un aer mesianic (sau apocaliptic, după caz)?

Ce programe? Ce doctrină?

Oricum ar fi, statuile sunt neprețuite prilejuri de a învața.

Așa că folosiți-le, disprețuiți-le, ridiculizați-le!

Dar lăsați-le la locul lor!

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că a adus la viață statui neînsuflețite.

Un psiholog care n-a apucat să profeseze

By Iulian in Carti 23 aprilie 2021 0 Comment

Istoria literaturii nu e lipsită de mici paradoxuri:

Scriitori care nu au publicat mult sau chiar deloc în timpul vieții, dar, care, prin valoarea operei și prin tragismul propriului destin, și-au găsit un locșor asigurat în posteritate.

Este și cazul lui Raymond Radiguet, care s-a stins la o vârstă fragedă din cauza tuberculozei (vezi asemănarea cu Max Blecher), și a romanului său Bal la contele d’Orgel, care a văzut lumina tiparului după moartea autorului (vezi asemănarea cu Giuseppe Tomasi di Lampedusa).

Cartea, scurtă, dar încăpătoare, n-are o direcție foarte clară, dar relevă un har literar autentic, de data aceasta manifestat pe tărâmul emoțiilor, în special cele amoroase.

La prima vedere, Radiguet dă impresia că își irosește condeiul pe tot felul de reacții sterile, ale unor personaje aproape goale de substanța, aparținând aceleiași lumi aristocratice muribunde precum cea din Ghepardul lui Lampedusa.

Dar, treptat, au loc niște metamorfoze. O soție fidelă și foarte supusă convențiilor se deplasează inexorabil către îndrăgostirea de un alt bărbat, ca efect al unor mici gesturi din partea acestuia, care, culmea, nici nu le întreprinde pe toate în mod deliberat.

În această evoluție subtilă rezidă flăcăruia grație căreia această creație literară pâlpâie încă în bezna cu care timpul acoperă pe alte atâtea.

Îmi face plăcere să știu că n-am lăsat-o să se stingă citind-o și v-o mai dau mai departe prin aceste umile rânduri.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o pietricică din marele mozaic al literaturii lumii.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

By Iulian in Carti 20 aprilie 2021 0 Comment

Mai citim, mai aflăm una-alta, mai deslușim câte ceva din cele câte există sub soare:

Superlativele României – am parcurs această carte ca pregătire a participării la un concurs de cultură generală despre România, care a avut loc deja, însă cunoștințele și imaginea despre țara în care locuiesc au ieșit sporite perpetuu. Redactată de un colectiv de autori (Ioan Mărculeț, Cătălina Mărculeț, Daniela Marcu, Vasile Mărculeț), lucrarea este structurată ca o enciclopedie, cu un stil pe măsură, și prezintă locuri de la foarte mari la foarte mici. Acestea din urmă sunt cele care mi-au atras atenția cel mai mult. Așa am regăsit lacul Bistreț, situat nu departe de locul de baștină al tatălui meu, un paradis ornitologic pe care îl voi vizita negreșit vara aceasta, precum și lacul Învârtita, cel mai mare lac pe gips din România, o raritate pe care am avut ocazia să o admir după prelungi căutări alături de niște prieteni cu spirit de exploratori. Tot astfel am aflat și despre castanii de la Baia Mare, despre laurii de la Zimbru, despre Fânațele de la Suatu, despre Turnul Trompeților din Mediaș (un veritabil Turn Pisa al României) și alte câte și mai câte daruri ale naturii și ale istoriei. Concluzia: avem o țară frumoasă, hai s-o și locuim pe măsură.

Fortune’s Formula – nu vă repeziți, sub acest titlu nu se ascunde vreo rețetă magică, însă nici nu strâmbați din nas, nu e vreo escrocherie. Este o carte foarte documentată care străbate o arie vastă, de la istoria gangsterilor și a jocurilor de noroc la teoria investițiilor profitabile la bursă. Ideea centrală pornește de la ”criteriul Kelly”, care, utilizat judicios, îi poate feri (nota bene! pe termen lung) pe barbugiu sau pe broker de faliment și îi poate ajuta să iasă în câștig. Nu mă pronunț în privința aplicabilității acestei formule, însă nu ezit să spun că autorul William Poundstone este un excelent portretist: mafioți, oameni de știință, rechini de pe Wall Street, toți se întrupează sub condeiul său. O lucrare interesantă, chiar și în cele mai incomprehensibile momente ale sale, cele ale descrierilor tranzacțiilor cu acțiuni, pagini care mi-au adus aminte de The Big Short și de concluzia extrasă acolo – lumea întreagă e un cazinou, iar oameni sunt jucători sau mize, după caz.

Scurtă istorie a beției – cred că nu mai e nevoie să vă prezint subiectul acestei cărți, așa-i? De menționat că termenul ”istorie” are deplină acoperire, deoarece Mark Forsyth pleacă din Antichitate, trece prin symposium-uri grecești și convivium-uri romane, poposește în mănăstirile medievale, face un ocol pe la azteci, ajungând într-un final la campionii bahici ai lumii, la ruși adicătelea. Documentat, dar niciodată plictisitor, spumos ca un Dom Perignon autentic, volumul reușește să țină același echilibru precum filmul Druk – nu cade niciodată în apologia beției deșănțate, dar îți face o poftă teribilă să îți uzi gâtlejul. Hai noroc și la mai mare!

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)