Top 5 melodii de Mondial

Cupa Mondială din Qatar se apropie de final și, în așteptarea unei încleștări Franța – Argentina care va intra în istorie, într-un fel sau altul, m-am simțit ispitit să fac un Top 5 al celor mai bune melodii care au însoțit această competiție sportivă de-a lungul timpului.

De menționat că nu m-am aplecat doar asupra melodii oficiale ale competițiilor, ci și asupra altora care au apărut cu prilejul lor, cum este Wavin’ Flag, de pildă.

5. Boom (Anastacia) – să n-o cautați pe Shakira în topul ăsta, pentru că n-o s-o găsiți. În schimb o aveți pe Anastacia, cu vocea ei deosebită, cu o melodie care te prinde cu ritmul ei repetitiv în crescendo. Unde mai pui că îmi aduce aminte de selecționata Braziliei din 2002, cu Ronaldo, Rivaldo, Ronaldinho, Cafu, Roberto Carlos et comp., adică ultima mare echipă Cariocas.

4. Magic in the Air (Magic System feat. Chawki) – e greu să te sustragi entuziasmului acestei melodii, așa cum nimeni nu s-a putut împotrivi Franței în 2018. Mărturisesc că am descoperit-o un pic mai târziu în acel an, tot la un triumf al sportului din Hexagon, mai precis la finala Campionatului European de Handbal Feminin, când era cântată de aproape 15 000 de oameni din arena Paris Bercy.

3. Un’estate italiana (Gianna Nanini și Edoardo Bennato) – nu mi-aduc aminte multe de la Cupa Mondială din 1990 – urletele bărbaților din sufragerie când România a egalat împotriva Argentinei lui Maradona, câteva lovituri de pedeapsă de la semifinala Argentina – Italia, poate și figura seriosă a Kaiserului Beckenbauer. Și acordurile acestei melodii. Timp de câteva minute, redevin acel puștan de 7 ani, pentru care lumea începea să capete formă, culoare și consistență.

2. Wavin’ Flag (K’naan și David Bisbal) – există mai multe versiuni ale acestui cântec, dar o prefer pe cea de față, pentru că mi-a relevat ce calități vocale are David Bisbal, care îmi apăruse până atunci drept un arătos care face prea mult caz de pletele-i cârlionțate. Am fost chiar tentat să pun această melodie pe locul 1, pentru acea senzație de aspirație către mai bine și de speranță, pe care Cupa Mondială din 2010, prima ținută într-o țară africană, a întruchipat-o.

1. La Copa De La Vida (Ricky Martin) – și totuși, n-am putut să detronez această melodie, care, dincolo de faptul că e desăvârșită din toate punctele de vedere, îmi transmite acea stare de exaltare pe care am trăit-o când am fost alături de la fetele de la echipa de handbal SCM Craiova în epopeea lor spre câștigarea Cupei EHF. Viața e precum Cupa Mondială, nu doar cea din 1998, ci oricare – diversă, plină de surprize și de momente înălțătoare.

Oltenia dintre pământ și cer

Eram odată ca niciodată la Crama Avincis din preajma Drăgășaniului.

Și, pentru că mai fusesem acolo cu un an înainte, am ales că nu urmez traseul clasic al vizitei prin cramă și facilități de producție, ci să hoinăresc prin vie.

Și am găsit o bortă (de mistreți lucrată) în gard.

Și am pășit dincolo de ea, pe o costișă cu brusturi și alți arbuști.

Și am luat-o la vale.

Și am tot mers, până am ajuns în sat, despre care știam că adăpostește Schitul Dobrușa, unul dintre cele mai vechi așezăminte monahale din Oltenia, datând de la 1500.

A fost o plăcere când l-am găsit, într-un final, atât ca ispravă de explorator, cât și pentru senzația spirituală de a fi parcurs un mini-El Camino.

Stând și hodinind pe treptele micii biserici a schitului, mi-am dat seama, încă o dată, de importanța lor pentru patrimoniul nostru material și imaterial.

Acestea fiind spuse, e de înțeles de ce m-a bucurat vestea apariției volumului Oltenia mânăstirilor – istorie, iconografie și arhitectură, cu texte de Liana Carina Tătăranu, care a renunțat la o frumoasă carieră de bloggeriță, ca să se dedice uneia și mai frumoase, și cu fotografii realizate de Nicolae Coșniceru.

Iată ce spun autorii despre acest amplu demers cultural:

Dorind să aducem în actualitate mai bine de 600 de ani de istorie spirituală semnificativă a Olteniei, am urmărit cu precădere temele universale care rezistă în timp. Ansamblurile monahale nu constituie simple clădiri care au rezistat de-a lungul veacurilor și care însumează elemente istorice, ci sunt locuri vii, încărcate de memoria imperfectă a oamenilor și sfinților care au viețuit sau au trecut pe acolo, de povestirile personalităților care și-au legat, cumva, numele de acestea și, nu în ultimul rând, de obștea de monahi sau monahii care le continuă cu devotament povestea la momentul actual. Arta mănăstirească însăși este un subiect viu, interpretabil, metamorfozabil, (auto)biografic pe alocuri. Înțelesurile ei se arată fiecăruia în mod diferit, cel mai adesea în straturi profunde. Iar întreaga semnificație a unei mănăstiri ți se arată atunci când te afli în interiorul ei, când participi în mod activ la slujbele religioase și la viața obștii.

Lansarea cărții Oltenia mânăstirilor – istorie, iconografie și arhitectură va avea loc sâmbătă, 17 decembrie 2022, la ora 10:00, în foaierul Teatrului Național ”Marin Sorescu” din Craiova.

Mai multe detalii despre acest volum puteți găsi pe www.olteniamanastirilor.ro.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Cum, necum, ocupat, neocupat, am mai parcurs trei cărți de non-ficțiune:

Copilăria la români (1850-2050). Istorie și prognoză – o lucrare monumentală în partea ei documentară, patetică în cea eseistic-predictivă. Autorul Andrei Majuru a adunat un vast material istoric, pentru a compune o frescă fără menajamente a perioadei copilăriei în trecutul românilor, cam din zorii epocii moderne și cu o concentrare masivă pe cea interbelică, aceea pe care mulți încă o văd ca pe o eră paradisiacă și pe veci pierdută. Paginile despre delincvența juvenilă, abandonul la naștere sau alte fenomene care smulg dezaprobarea în prezent sunt menite a ne arăta că românii, ca toți oamenii, nu s-au abătut de la media de drame existențiale a acestei lumi. Deși acele pseudo-propuneri de ameliorare și progres a condiției copiilor și tinerilor nu excelează prin vreun spirit practic, condeiul lui Majuru și erudiția sa fac neuronii să scapere din când în când, precum în formularea preluată de la Ion D. Sîrbu – ”cuantumul de copilărie netrăită”, care se reportează pe mai târziu și influențează viața adultului. Văd asta în jurul meu.

The Subtle Art of Not Giving a F*ck – titlul este greu de ignorat, nu-i așa? Nu e de mirare, pentru că Mark Manson și-a început cariera scriitoricească drept blogger și e, așadar, învățat să răspundă așteptărilor unui public de Internet, adică unul care vrea să fie captivat și să i se servească un ansamblu concis și coerent de sfaturi despre cum să duci o viață mai bună. Sau, ca să îl citez chiar pe autor, mai puțin rea. Traducerea în română a titlului – Subtila artă a nepăsării – denaturează cumva linia ideatică a cărții. Manson nu ne îndeamnă la blazare și indiferență, ci la a renunța la nocivul sentiment de îndreptățire, dar și la frica de a fi judecat de alții doar pentru că încerci. Per ansamblu, acest volum nu vine cu vreun sistem filosofic care să fie amintit în manualele de profil ale viitorului alături de stoicism sau epicureism, însă este scris într-un stil alert, ireverențios și eficient. Așa că hai să mai lăsam văicăreala și să punem mintea pe citit și osul la treabă!

Using Homework in Psychotherapy – inițial, am luat cartea aceasta în mână, doar cu scopul de a o răsfoi, dar n-am mai lăsat-o din mână, odată ce am am constatat cât de coerentă și de bine structurată este. Autorul Michael A. Tompkins, specialist în psihoterapie, construiește cu răbdarea atât de necesară profesiei lui o veritabilă trusă de scule de autocunoaștere și monitorizare a propriilor emoții. Spun autocunoaștere, pentru că, deși formularele pe care le prezintă sunt menite a fi elaborate de psiholog, împreună cu pacientul, pentru uzul acestuia, fiecare dintre noi am beneficia din a le folosi. Ce poate fi mai util decât să te înțelegi, să descoperi care sunt momentele când te simți mai rău, care sunt declanșatorii lor, ca să știi când să îi ocolești sau să te pregătești pentru a le face față? Pe lângă impecabila structură a acestor instrumente de lucru cu tine, m-a impresionat întregul proces prin care un terapeut își înțelege pacientul, negociază cu el, îl convinge de utilitatea adoptării acestei teme pentru acasă, monitorizează realizarea ei și intervine când cealaltă parte nu își îndeplinește angajamentul. Toate, printr-o atitudine care îmbină bunăvoința, preocuparea și fermitatea. Corectați-mă, dacă greșesc, dar cred că este exact ce avem nevoie în relația dintre părinți și copii sau dintre profesori și elevi, nu doar în cazurile clinice de tulburări emoționale. O carte de parcurs de oricine. Da, oricine.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

De-ar fi numai un film

She Said nu e primul film care înfățișează o investigație jurnalistică de marcă, nu e nici cel mai bine realizat și nici cel mai influent.

Nu e All the President’s Men și nici Spotlight.

Dar, poate chiar mai mult decât iluștrii predecesori, rămâne regretabil de relevant, după cum veți constata chiar la finalul acestui articol.

Povestea urmărește zbaterile a două reporterițe de la The New York Times de a obține mărturii referitoare la hărțuire sexuală sau viol împotriva lui Harvey Weinstein de la victime care au ales mult timp să treacă totul sub tăcere.

Deși n-are astfel vreun ritm alert și nu emană vreun sentiment al urgenței, trama narativă evoluează metodic, mergând din discuție în discuție, iar modul implacabil cum crăpătura din barajul tăcerii se propagă, sfârșind prin a lăsa șuvoiul dezvăluirile să se reverse este marea calitate a acestei producții, cea care îi mântuiește lentoarea sau patetismul scenelor de flashback sau schematismul anumitor personaje, cum ar fi soții cei de-a pururi înțelegători cu nevestele care răspund la telefon la masă, în somn sau te miri unde.

She Said e un film onest și nu doar pentru că protagonistele sale încearcă să scoată adevărul la iveală.

Pelicula regizată de Maria Schrader ne arată cum complicata urzeală a raporturilor de forțe și a mentalităților dintr-un domeniu de activitate sau din societate ca întreg împiedică uneori reacția după o agresiune de natură sexuală. Aceia care pun veșnica întrebare ”Frate, da’ s-a trezit tocmai acum să vorbească?” o să aibă exemple multiple, să se lămurească. În speranța că n-au mintea prea îngustă, bineînțeles.

De menționat că nu este ocolită nici realitatea că acest sistem mârșav funcționează și se perpetuează cu complicitatea femeilor (vezi și Bombshell).

Apoi, reiese și că un jurnalist nu e un simplu intervievator. Are nevoie să insiste, să zgândărească, chiar să-l manipuleze pe interlocutor. Există o scenă relevantă în acest sens, în care personajul lui Zoe Kazan încearcă să spargă muțenia unui fost contabil al firmei lui Weinstein făcând apel la un aspect comun – faptul că erau evrei și că aveau părinți sau bunici care suferiseră în Holocaust.

Nu în ultimul rând, She Said nu face din abuzurile lui Weinstein un spectacol macabru. Suntem departe de efectul de cumplită revoltă pe care magistral îl obține Ridley Scott în The Last Duel. Aici avem simple relatări, tulburătoare, dar sobre, care pun în valoarea capacitatea unor actrițe diverse de a exprima emoții mult timp reprimate.

Iar între acestea, Samantha Morton ridică filmul de la un nivel general onorabil de interpretare la un vârf la fel de intens ca un spike dureros la inimă. Dincolo de dicție și tonalitate, uitați-vă numai cum calmul precar se zdruncină la o întrebare dificilă și cum se apleacă brusc să ia o gură de apă. Mici detalii care îți rămân în minte, tocmai pentru că sunt atât de elocvent redate.

Altminteri, Zoe Kazan și Carrey Mulligan fac un cuplu jurnalistic competent, mai degrabă pe măsura tandemului Dustin Hoffman – Robert Redford, fără a prezenta acea frumoasă antiteză psihologică dintre Mark Ruffalo și Rachel McAdams. Parcă să zic că Mulligan atrage un pic mai mult atenția, reactivând părticele arsenalul fabulos de grimase înfricoșătoare din Promising Young Woman.

Gata, She Said s-a terminat, ne-am ridicat și ne-am întors la viețile noastre.

Lasă, domne’, că așa e la ei, la noi e în regulă.

Sigur?

Acum o săptămână apărea pe site-ul celor de la Rise Project o investigație despre o figură marcantă a teatrului românesc și acuzații despre apucăturile lui weinsteiniene, atât de similare cu cele din She Said, încât te trec fiorii.

Abuzul nu e doar ce i se întâmplă altuia sau alteia.

Ți se poate întâmpla și ție.

De aceea avem nevoie de femei curajoase, de bărbați integri, de instituții care își fac treaba.

Și de jurnaliști care riscă multe pentru adevăr.

Să deschidem sezonul Oscarurilor din 2023

De câteva decenii încoace, orice film de Steven Spielberg e întotdeauna în discuție când vine vorba de Oscaruri.

Însă The Fabelmans nu este încă o mică decorație de pus într-un colț al vitrinei, ci acea creație pentru care, în mijlocul panopliei cu onoruri va trebui făcut un pic de spațiu pentru noi statuete.

Urmând pe calea unui Paolo Sorrentino în È stata la mano di Dio sau a unui Kenneth Branagh în Belfast, cineastul ne prezintă perioada esențială din viața sa, când are loc desăvârșirea intoxicării cu microbul artei, în paralel cu trecerea de la copilărie la adolescență.

Adică Boyhood al său.

Însă, pentru este Steven Freakin’ Spielberg, The Fabelmans nu este doar intim, ci și grandios într-un mod atât de discret, încât mă văd nevoit să îl compar pe regizor cu Roger Federer.

Vă aduceți aminte de senzația de a-l urmări pe elvețian realizând lucruri extraordinare fără aparent niciun efort?

Exact asta e impresia produsă de suita de secvențe de o varietate prea mare pentru fi redată aici pe care Spielberg le derulează și integrează de parcă ar etala tot ce știe și a învățat să facă de-a lungul unei cariere pe care cuvântul legendară nu o descrie destul. Un mozaic de trăiri și crâmpeie autobiografice fuzionează într-o poveste coerentă, precum acelea pe care ni le spunem interior, pentru a pune un pic de ordine în haosul devenirii noastre.

Toate acestea se văd cel mai bine adunate în personajul jucat de Michelle Williams. Deși adolescentul Sammy Fabelman, interpretat cu surprinzătoare abilitate de Gabriel LaBelle, este protagonistul filmului, figura ellidiană a mamei și relația ibseniană cu tatăl său e sursa de tensiune și durere care îl va împinge spre refugiul sfâșietor al artei.

Nu pot să nu îmi declar un pic uluirea în fața acestei ipostaze a lui Paul Dano. Rolurile de sinistru i-au venit tot timpul mănușă, așa că nu credeam că îl voi putea vreodată urmări ca un Wangel generos și taciturn în durerea pe care o poartă în suflet.

Ajutați de un scenariu care mustește de umor, pentru care e responsabil Tony Kushner, vechi tovarăș de isprăvi cinematografice al lui Spielberg, membrii distribuției își aduc aportul la umanitatea acestei pelicule, însă niciunul nu o înălță pe culmi atât de înalte precum o face Judd Hirsch drept unchiul Boris.

Vă invit să citiți ce scriam despre Avarul care s-a jucat de curând la Teatrul Național din Craiova, mai precis paragraful despre Angel Rababoc.

Acolo e descrierea detaliată a plăcerii pe care un astfel de moment mi-o trezește.

Este magia artei care te anesteziază temporar, îți suspendă orice altă facultate mintală decât aceea a încântării.

Pomeneam de Oscaruri la început, să facem bilanțul nominalizărilor pe care The Fabelmans le va acumula anul viitor:

Cel mai bun film, cel mai bun regizor (când va lua cea de-a treia statuetă a carierei, așteptați-vă la cele mai prelungi ovații în picioare din istoria Academiei), cea mai bună actriță în rol principal, cea mai bună coloană sonoră (cine altul decât maestrul John Williams?), cea mai bună triadă imagine+montaj+decoruri (vorbim de supremul meșteșugar al celei de-a șaptea arte, nu?).

La categoria cel mai bun actor în rol secundar, am o presimțirea care mă îndurerează – că nu o să-i vedem și pe Judd Hirsch, și pe Paul Dano acolo, ci doar pe unul dintre ei. Și merită amândoi.

Drept concluzie, revin, oare a câta oară, la vorbele lui Steve Martin ca gazdă a ceremoniei Premiilor Academiei:

În încheiere, aș vrea să-i mulțumesc lui Steven Spielberg. Nu de alta, dar nu se știe niciodată.

Politica e pă bani

Politica și banu’ sunt inseparabile.

Dar, spre deosebire de România, unde nu știi unde se sfârșește una și începe alta, în SUA există reguli mai clare în privința modului cum politicienii strâng resurse financiare pentru a-și finanța campaniile.

Atât de strict este acest sistem, încât mi-aduc aminte că anumiți candidați din alegerile preliminare de stabilire a candidatului democrat la prezidențiale s-au retras din cursă pentru că nu atinseseră baremul în această privință.

Party Favors este un roman scris la persoana I, inspirat din activitatea reală de fundraiser (”strângător de fonduri”, pentru georgepruteniști, câți or mai fi) a lui Nicole Sexton și transpus literar cu un condei alert și acid de Susan Johnston.

Protagonista este o carieristă convinsă, vine din sud, e republicană (adică un fel de ploieșteancă de-a lor), are probleme în a-și afla un gagic și gestionează felurite ipochimene de politicieni și politruci.

Zbaterile ei amoroase au ceva de Bridget Jones, detaliile tehnice despre modul cum se storc bani de la donatori sunt inteligibile și nu prea, poate pentru că sistemul acesta este atât de străin nouă, însă galeria ipochimenilor face toți banii.

Atât figurile feminine, cât și cele masculine sunt trasate rapid, caracterizate savuros și sunt suficient de numeroase, încât simpla lor succesiune răsplătește lectura.

Parcă aș fi parcurs Portrete și tipuri parlamentare de G. Panu, versiunea de peste Ocean.

Vorba ceea:

Dacă America își are nașparliii ei, de ce să nu avem și noi pe nașparliii noștri?

Mult zgomot pentru nu chiar nimic

Ca să folosesc un termen pe care el însuși la încetățenit, am un bias față de Daniel Kahneman.

Atât de coerente mi se par ideile sale, încât mă reped să citesc sau să ascult ce mai spune pe unde îl găsesc.

Așa că n-aveam cum ocoli Noise. Un defect al judecății umane, pe care a redactat-o în colaborare cu Olivier Sibony și Cass R. Sunstein (co-autor al unei alte cărți de referință în domeniul psihologiei aplicate, Nudge).

Conceptul în jurul căruia gravitează această lucrare – noise – este greu de tradus, așa cum elocvent explică Dan Crăciun în prefață.

Este variația de judecată asupra aceluiași verdict, de care ne facem vinovați fie individual, fie la nivel de categorie profesională.

În primul caz, gândiți-vă, de pildă, dacă sunteți profesor, cum dați notele. Nu v-a influențat niciodată faptul că erați flămânzi sau că era frig afară sau că vă certaserăți cu partenerul de viață? Ferice de cel sau cea care răspunde nu, deși tare mi-e că ar fi doar o bravadă din partea respectivei persoane.

În al doilea caz, vorbim despre variația de sentințe judecătorești pentru același delict sau a diagnosticelor medicale pentru aceeași afecțiune.

Mici flageluri care fac lumea mai inechitabilă și mai haotică, fapt pe care nu ni-l dorim.

Autorii dezvoltă ample prezentări ale fenomenului, precum și metode de a-l combate, însă, în pur spirit socratic, sunt de acord că lipsa efectului de noise nu este dezirabilă la rându-i, pentru că, așa cum Daniel Kahneman declara în prelegerea de la decernarea premiului Nobel, ceea ce îi face pe oameni infinit de interesanți este că sunt unici.

O altă preocupare majoră a cărții este să stabilească diferența dintre noise și bias, acest din urmă termen putând fi tradus vag prin ”prejudecată”, deși se pierd multe dintre semnificațiile atât de strălucit prezentate în Thinkink Fast and Slow. Distincția este importantă, deoarece metodele de a reduce noise-ul sau bias-ul diferă ca abordare.

Foarte interesantă mi s-a părut dezbaterea standarde vs reguli, care, practic, aparțin aceluiași spectru comun al tentativei de a pune un pic de ordine în marea entropie a existenței.

Pentru prima dată într-o lucrare de asemenea anvergură, Inteligența Artificială, mai precis algoritmii cu care operează, sunt priviți ca un pas înainte în procesul de luare a deciziilor și în cel de prognoză. Dar, în același spirit lucid și socratic care îi caracterizează, autorii recunosc că progresele astfel înregistrate nu sunt enorme, iar atitudinea opiniei față de utilizarea tehnologiei în acest sens este atât de refractară, încât o să mai ne mai bazăm pe mințile noastre supuse greșelii mult timp de-acum încolo.

Noise. Un defect al judecății umane este o carte grea. Anecdoticul este redus la minim, tinde către abstractizare și nu ocolește chestiuni de statistică și de calcule matematice peste medie de dificile pentru un cititor neavizat. Un argument este că, după cum puteți vedea, nu prea am găsit vreun artificiu retoric sau stilistic pentru a o prezenta în acest articol.

Însă, am simțit, de fapt nu, simt că am fost supus unui proces de igienă decizională.

Simt că mi s-au inoculat elemente ale unui mod de a gândi și de a privi lumea care mă va ajuta să o fac mai bună.

Pentru mine și pentru ceilalți.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o carte care m-a învățat un lucru simplu, dar vital: Poate că nu se câștigă o mare glorie prin igienă, dar se obțin rezultate.

This is the way

Muzica e o cale.

Iar săptămâna trecută, calea a fost deschisă de descinderea în Bănie, la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, a lui Alexandru Tomescu, în cadrul Turneului Wind, Water, Earth.

Mai multe detalii și paralele muzicalo-culinare puteți citi aici.

Apoi, a urmat Concertul cu muzică din filme și jocuri, dirijat de Ivano Guagnelli și aranjat vizual de Riccardo La Chioma, reeditare a spectacolului din 2019 și semn că ne întoarcem la deschiderea și acumularea culturală care se simțeau în Craiova până în ajunul pandemiei.

Dacă acest spectacol a avut același profil artistic, nu înseamnă că a fost o simplă pastișă a celui anterior.

Dimpotrivă, una dintre provocări intelectuale ale concertului a fost să detectez schimbările de preferințe, mentalități și înclinații care au survenit în mentalul colectiv între timp.

De pildă, momentul cel mai așteptat de atunci a fost tema muzicală din A Game of Thrones, iar acum cea din The Mandalorian.

Ajuns aici, nu pot să nu aduc un prinos de apreciere lui Ludwig Goransson. Așa cum serialul cu pricina a reușit să se impună în marea de producții cu care cei de la Disney storc bani din universul Star Wars, și compoziția sa a ajuns să fie asociată canonic cu această lume de basm cosmic, în care până acum domnea ca unic demiurg John Williams, aureolat de creațiile-i la care reacționăm pavlovian.

Tocmai de aceea, am apreciat că aranjamentul din acest concert a îmbinat sonoritatea specifică din The Mandalorian cu câteva acorduri care ne-au transportat imediat a long time ago, in a galaxy far, far away.

Nu mi-a scăpat nici faptul că ansamblul de evenimente și trăiri al ultimilor ani s-a reflectat în alegerea jocurilor transpuse muzical.

Scenarii apocaliptice, precum Fallout, încrâncenări ultra-masculine, precum God of War, un aer de fatalism și tristețe, precum Halo.

Pentru mulți, momentul din Starcraft II a trecut neobservat. Nu și pentru mine, pentru care acest univers înseamnă atât de mult.

N-au lipsit însă momentele duioase, dintre care preferatul meu a fost fragmentul din Howl’s Moving Castle al lui Hayao Miyazaki, un vals seducător, cu vagi aluzii la acel univers al roților mecanice fanteziste, atât de drag acestui veritabil Walt Disney al Japoniei.

Toate aceste bucăți muzicale mi-au relevat de ce performanțe interpretative sunt capabili membri orchestrei filarmonicii din Craiova, când sunt supuși provocării.

Poate cel mai ilustrativ a fost momentul dedicat coloanei sonore a Genshin Impact, una dintre multele creații ludice care îi cufundă pe jucători într-un univers adictiv și care are ceva de cazino. Am fost impresionat de cât de bine a fost redat atmosfera tipic asiatică și acordurile ei țipătoare cu instrumentele clasice ale muzicienilor craioveni.

Poate cea mai inspirată alegere din sintaxa acestui spectacol a fost să se încheie cu un fragment din coloana sonoră a Jurassic Park, asociată cu acele momente inubliabile când protagoniștii se văd față în față cu dinozaurii readuși la viață.

Cu acest sentiment al uimirii am părăsit sala filarmonicii, pentru a afla de la prietenii de acolo că urmează festivalul Craiova Muzicală, care, după cum puteți vedea mai jos, vine cu propria suită de delicii.

Așa că pot să afirm fără înconjur:

This is the way.

Lupta de masă

În drum spre cinematograful unde urma să văd The Menu, am străbătut deja legendarul târg de Crăciun din Craiova și am auzit văicăreli precum aceasta:

– Băăă, 20 de lei un cârnat! Dă-o-ncolo de treabă! (am îndulcit expresia, bineînțeles)

Înainte de film, am fost la toaletă și acolo am auzit o altă văicăreală:

– Băăă, am dat de os în cârnat și am mușcat fără să știu din el! Mă doare măseaua de nu mai pot! Și pe mine nu m-a durut niciodată măseaua.

E limpede că mâncarea este importantă, dincolo de proprietatea ei de susținătoare a vieții.

Atât de importantă, încât ce și cum și unde mâncăm a devenit chiar un indicator al poziției socio-economice.

Iar de la discrepanțele astfel rezultate pornește filmul regizat de Mark Mylod, care se înscrie într-o galerie recentă deja populată (Us, The Joker, Parasite), menită a ne plesni peste față cu una dintre marile probleme ale societății contemporane.

Fără a fi vârf de lance în acest manifest cinematografic colectiv, The Menu punctează foarte bine un aspect important – că această falie dintre bogați și săraci, dintre cei care comandă și cărora li se comandă, dintre cei care sunt serviți și cei care servesc nu e doar o cifră în manualul de istorie sau de economie.

Are efectele asupra psihicului, în special al categoriei defavorizate, îl rănește, îl pervertește, îl distorsionează, astfel că devine neplăcut.

Pentru sine și pentru cei din jur.

Un grup de bogătani, zece negri mititei serviți cu muștar, merg pe o insulă, pentru a fi tratați de un bucătar celebru cu la creme de la creme a creațiilor sale gastronomice.

Acolo, lucrurile iau turnură macabră după turnură macabră, iar spectatorul are nevoie de un stomac tare, pentru a digera sadismul savuros care se va dezvălui capitol cu capitol.

Între oaspeți se găsește și o intrusă, o tipă din afara cercurilor sus-puse, iar bunul ei simț în percepții și reacții este precum picătura de lămâie care echilibrează gustul amar ca fierea al parabolei.

Aceasta este Ana Taylor-Joy, care crește de la film la film câte altele în zece și se arată ca o viitoare divă a ecranului. Chip aparte are, talent are, roluri mari îi mai trebuie.

De partea cealaltă, Ralph Fiennes are de redat charismă, caracter deviant reținut, dar amenințător și dicție impecabilă. Îl știți, deci cred că vă imaginați că i-au ieșit fără să nădușească prea mult.

Din restul distribuției se remarcă Nicholas Hoult, a cărei idolatrie gastronomică și obtuzitate față de tot ce îl înconjoară par grotești. Până ridici privirea din farfurie și le vezi în jur.

E mult umor în The Menu, dar e negru ca sepia fiartă în suc propriu, atât de negru, încât îl înțeleg pe colegul de vizionare din spatele meu, care a exclamat la un moment dat:

– Mă, eu nici nu mai am curaj să râd!

Îl ajunsese și pe el, ca pe noi toți, spaima față de brutalitatea fără menajamente a peliculei.

O brutalitate pe care o înțeleg și pe care o consider o calitate a ei.

Odată ce lumea asta coruptă, materialistă, nedreaptă, atomizată și atomizantă te împinge dincolo de limitele dezumanizării, faci rele.

Nu contezi pentru ceilalți și ei nu mai contează pentru tine.

Însă, spre deosebire de filmele mai sus amintite, The Menu dă și o simplă, dar de-a pururi valabilă soluție pentru a ameliora senzație de greață pe care ne-o transmite această lume.

Purtați-vă frumos cu cei de la shaormerie.

Nu se știe când ajung Chefi la cuțite.

Foarte ascuțite.

Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut (15)

Se spune că dragostea este și o chestiune de sincronizare.

E greu de răspuns în ceea ce privește simțămintele omenești, dar, dacă aplicăm aforismul la cea mai recentă participare a mea la Brânzeturi cum se… cuVin.

Desfășurat la C House Milano Craiova, care transmite o senzație de transparență, de legătură cu exteriorul, fără a te face să te simți expus, evenimentul începuse cu ceva timp înainte să îi calc pragul.

Circumstanțe atenuante aveam; fusesem la un superb concert la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, intitulat Wind, Water, Earth, și, îmbătat de muzica de excepție ascultată acolo, am trecut într-un alt registru al simțurilor.

Fără a mă îmbăta din nou, bineînțeles.

Îndatoritor ca întotdeauna, colegul și prietenul Daniel îmi oprise împerecherea brânză-vin scursă până la sosirea mea și am încercat-o, dar a fost un proces pe repede înainte, așa că efectul a fost nesemnificativ.

Însă, după ce mă acomodasem noii atmosfere, am sosit tandemul Herb Busuioacă de Bohotin de la Crama Averești și Aperifrais Ile de France, Provence si Cote D’Azur de la Delaco.

Brânza, în forme și arome, a fost invitatul special al serii, așa cum Alexandru Tomescu ne vizitează periodic și ne încântă cu vioara-i Stradivarius. Și, tot cum marele artist produce efecte sonore de o uluitoare varietate, acele mici bucățele de brânză (amestec de cremă de brânză și smântână) se manifestau în felurite moduri asupra papilelor gustative, grație adaosului de mirodenii diverse: ardei roșu, piper alb, verde sau negru, cuișoare, busuioc, cimbru sau arpagic.

Dar, așa cum Alexandru Tomescu nu mi-a smuls admirația singur și a beneficiat de aportul unor muzicieni la fel de talentați – Sânziana Mircea la pian și Ștefan Cazacu la violoncel – nici brânza Aperifrais nu m-a sedus senzorial pe cont propriu, ci acompaniată de Herb Busuioacă de Bohotin, un roze cu un arsenal foarte vast de plăcute agresiuni asupra cavității bucale.

Împreună, aceste două produse au întregit o seară a delectării, a reamintirii unui adevăr simplu al existenței.

Fericirea e și în lucrurile mărunte.