Caiet de insemnari

She Said nu e primul film care înfățișează o investigație jurnalistică de marcă, nu e nici cel mai bine realizat și nici cel mai influent.

Nu e All the President’s Men și nici Spotlight.

Dar, poate chiar mai mult decât iluștrii predecesori, rămâne regretabil de relevant, după cum veți constata chiar la finalul acestui articol.

Povestea urmărește zbaterile a două reporterițe de la The New York Times de a obține mărturii referitoare la hărțuire sexuală sau viol împotriva lui Harvey Weinstein de la victime care au ales mult timp să treacă totul sub tăcere.

Deși n-are astfel vreun ritm alert și nu emană vreun sentiment al urgenței, trama narativă evoluează metodic, mergând din discuție în discuție, iar modul implacabil cum crăpătura din barajul tăcerii se propagă, sfârșind prin a lăsa șuvoiul dezvăluirile să se reverse este marea calitate a acestei producții, cea care îi mântuiește lentoarea sau patetismul scenelor de flashback sau schematismul anumitor personaje, cum ar fi soții cei de-a pururi înțelegători cu nevestele care răspund la telefon la masă, în somn sau te miri unde.

She Said e un film onest și nu doar pentru că protagonistele sale încearcă să scoată adevărul la iveală.

Pelicula regizată de Maria Schrader ne arată cum complicata urzeală a raporturilor de forțe și a mentalităților dintr-un domeniu de activitate sau din societate ca întreg împiedică uneori reacția după o agresiune de natură sexuală. Aceia care pun veșnica întrebare ”Frate, da’ s-a trezit tocmai acum să vorbească?” o să aibă exemple multiple, să se lămurească. În speranța că n-au mintea prea îngustă, bineînțeles.

De menționat că nu este ocolită nici realitatea că acest sistem mârșav funcționează și se perpetuează cu complicitatea femeilor (vezi și Bombshell).

Apoi, reiese și că un jurnalist nu e un simplu intervievator. Are nevoie să insiste, să zgândărească, chiar să-l manipuleze pe interlocutor. Există o scenă relevantă în acest sens, în care personajul lui Zoe Kazan încearcă să spargă muțenia unui fost contabil al firmei lui Weinstein făcând apel la un aspect comun – faptul că erau evrei și că aveau părinți sau bunici care suferiseră în Holocaust.

Nu în ultimul rând, She Said nu face din abuzurile lui Weinstein un spectacol macabru. Suntem departe de efectul de cumplită revoltă pe care magistral îl obține Ridley Scott în The Last Duel. Aici avem simple relatări, tulburătoare, dar sobre, care pun în valoarea capacitatea unor actrițe diverse de a exprima emoții mult timp reprimate.

Iar între acestea, Samantha Morton ridică filmul de la un nivel general onorabil de interpretare la un vârf la fel de intens ca un spike dureros la inimă. Dincolo de dicție și tonalitate, uitați-vă numai cum calmul precar se zdruncină la o întrebare dificilă și cum se apleacă brusc să ia o gură de apă. Mici detalii care îți rămân în minte, tocmai pentru că sunt atât de elocvent redate.

Altminteri, Zoe Kazan și Carrey Mulligan fac un cuplu jurnalistic competent, mai degrabă pe măsura tandemului Dustin Hoffman – Robert Redford, fără a prezenta acea frumoasă antiteză psihologică dintre Mark Ruffalo și Rachel McAdams. Parcă să zic că Mulligan atrage un pic mai mult atenția, reactivând părticele arsenalul fabulos de grimase înfricoșătoare din Promising Young Woman.

Gata, She Said s-a terminat, ne-am ridicat și ne-am întors la viețile noastre.

Lasă, domne’, că așa e la ei, la noi e în regulă.

Sigur?

Acum o săptămână apărea pe site-ul celor de la Rise Project o investigație despre o figură marcantă a teatrului românesc și acuzații despre apucăturile lui weinsteiniene, atât de similare cu cele din She Said, încât te trec fiorii.

Abuzul nu e doar ce i se întâmplă altuia sau alteia.

Ți se poate întâmpla și ție.

De aceea avem nevoie de femei curajoase, de bărbați integri, de instituții care își fac treaba.

Și de jurnaliști care riscă multe pentru adevăr.