Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Să nu treacă lună fără lectură, acesta este motto-ul după care încerc să mă călăuzesc și, de cele mai multe ori, îmi iese. Iată prin intermediul căror titluri:

Toxic People – o carte care conține anumite aspecte care pot părea depășite, dar și unele de o extraordinară aplicabilitate. Autoarea Lillian Glass este creditată a fi introdus termenul de ”persoană toxică” și își acordă mult spațiu pentru a construi un întreg bestiar al unor astfel de personaje care ne seacă de puteri și ne fac existența un calvar. Atât de multe sunt ipostazele toxicilor, încât devin prea greu de urmărit și trasat în lumea reală. Subtitlul lucrării este 10 Ways Of Dealing With People Who Make Your Life Miserable, iar aici autoarea punctează bine de tot. Sunt de acord cu ea că nu poți să abordezi fiecare persoană disfuncțională la fel, deoarece relația cu fiecare diferă. Unii îți sunt șefi, alții părinți, frați sau surori, iar câțiva prieteni. Ca urmare, ai nevoie de strictețe, de răbdare, dar și de umor. Iar uneori cea mai bună metodă, pe care, spre cinstea ei, Lillian Glass nu o ocolește, este să o rupi definitiv cu dobitocul/dobitoaca.

Yes! – un volum amplu, foarte documentat, redactat de un colectiv de cercetători iluștri, Noah Golstein, Steve J. Martin și Robert Cialdini, acesta din urmă fiind și autorul excelentei Persuasion. Iar acesta este și subiectul celor 50 de capitole, metode simple în practică, dar de impact în a-i ghida pe ceilalți către rezultatul dorit de tine. Fiecare dintre aceste stratageme este descrisă teoretic și exemplificată cu diverse anecdote sau studii specializate. Bineînțeles, unele vor părea mai credibile decât altele, dar asta e un fapt inevitabil. Cert este că, în ansamblul ei, cartea ne demonstrează același lucru pe care ni-l spun un Daniel Kahneman sau Richard Thaler, că nu suntem chiar atât de stăpâni pe deciziile noastre.

Hello World – se vorbește foarte mult în ultima vreme despre Inteligența Artificială și despre cum ne va guverna viața în perioada următoare. Nimeni nu știe exact ce și cum va fi, dar umanitatea noastră va fi pusă la mare încercare, așa că e binevenită această carte, al cărei subtitlu este Being Human in the Age of Algorithms. Hannah Fry nu se dă soluții despre cum vom supraviețui acestei revoluții digitale, nici nu pretinde că ar avea, ci doar ne povestește cum algoritmi din diverse domenii (drept, poliție, artă sau justiție) au apărut și s-au infiltrat treptat, treptat în viața de zi cu zi, provocând perturbări și dileme deloc facile. Documentată și presărată cu un umor tipic britanic, volumul de față e o lectură obligatorie, ca să avem măcar o imagine vagă a ce va să vie, dar și pentru a ne antrena creierul prin citit, deoarece ChatGPT și fârtații lui virtuali nu vor avea toate răspunsurile. Tot noi va trebuie să ni le găsim.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

O carte scârboasă

Poate voiați un titlu mai meșteșugit ales, dar n-am ce să vă fac.

Citiți Pogromul de la Iași de Radu Ioanid și asta va fi senzația.

De scârbă.

De suprem dezgust față de ce este în stare omul față de semenii săi.

De data aceasta, însă, românii nu mai pot pune distanța afectivă care să le protejeze eurile.

Toate cele prezentate în volum s-au petrecut pe teritoriul țării noastre, mai precis la Iași sau în trenurile care, ticsite de evrei, au bântuit dus-întors de acolo înspre Târgu Frumos sau Podu Iloaiei.

Le-am arătat cartea părinților mei și i-am întrebat dacă li s-a spus vreodată la școală despre așa ceva.

Evident că nu.

Nici eu, școlit după 1989, n-am auzit de toate astea până după ce am trecut pragul adolescenței.

N-am ales să citesc lucrarea lui Radu Ioanid ca să-mi pun cenușă în cap sau să fac pe fariseul.

Nici nu sunt masochist sau sadic.

Dar mi s-a părut un demers necesar.

Noi, românii, ne învăluim încă în coconul unei relaxări a propriului destin istoric.

N-am fost cuceritori, n-am avut colonii, n-am asuprit pe nimeni, noi am fost asupriții.

Dar uităm că suntem oameni și nimic din ce este omenește nu este străin.

Iar când un anume context i-a făcut pe o parte din români să își poate manifesta puterea asupra altora, au făcut exact precum toți ceilalți, exact în spiritul demonstrat de Philip Zimbardo în faimosul experiment de la Stanford, cel cu deținuții și gardienii.

Cartea oferă trei tipuri de informații despre ororile înfăptuite împotriva populației evreiești în iunie 1941 la Iași: rapoarte oficiale, mărturii ale supraviețuitorilor și poze.

Poze.

Așa cum bine spune Alexandru Florian în prefață, dacă nu vă convinge cuvântul scris, uitați-vă la o imagine.

Una singură.

Aceea care are comentariul următor:

Iași, str. Vasile Conta, în fața magazinului Frații Hirschenschon, aflat între magazinele Galman și La Ghem: unul dintre cei 180 de copii asasinați în pogrom.

Un cuvânt care apare recurent când sunt descrise orori de tot felul este ”jaful”.

Nu doar ideologia îi mână pe oameni înspre așa ceva, ci și simple simțăminte precum lăcomia, frustrarea sau invidia.

Asta mi-aduce aminte de spusele unui tip flegmatic, când dezbăteam aprins semnificația atentatelor de la Charlie Hebdo de acum câțiva ani. Mulți fluturau ideea conflictului între culturi, al unui război al lumilor.

Doar el a opinat calm:

– Nu, dragilor, e doar încă un episod din manifestarea urii săracilor față de bogați.

Ura de care nici românii nu sunt străini.

Așa cum nu le sunt străine nici patimile de mai sus.

Așa că luați Pogromul de Iași și parcurgeți-l, nu doar ca un avertisment împotriva antisemitismului, ci și ca încă un prilej de aducere aminte a faptului că nu suntem mai răi decât alți oameni.

Dar nici mai buni.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că nu se tem să vândă și astfel de cărți.

Trecutul mort care nu te lasă să trăiești

Austerlitz a venit în fața-mi aureolat de laude pline de exaltare:

O evidentă carte de geniu.

Cartea a o mie de revelații.

Oare mai e încă posibilă măreția literară? Cum ar putea să mai arate o inițiativă literară nobilă?

Expus la toate acestea și la multe alte recomandări entuziaste, mi-a luat ceva timp până să înțeleg alegerile stilistice pe care le face W. G. Sebald în proza sa.

Cartea este prezentată ca odiseea recuperării memoriei unei persoane care descoperă că, având origini ebraice, a fost trimis de mică în Anglia, pentru a fi pusă la adăpost de antisemitismul care iradia din Germania nazistă spre țările înconjurătoarea.

Această anamneză, combinată cu drama evreilor în preajma și în timpul celui De-al Doilea Război Mondial nu este o noutate pe tărâmul literaturii.

Ceva similar întreprinde în mod strălucit și Giorgio Bassani în Grădinile Finzi-Contini.

Însă Austerlitz nu este despre aflarea adevărului, ci despre zădărnicia căutării lui.

Odată ce am înțeles că scopul general al romanului este să transmită această stare de a ști că unele lucruri sunt pe veci pierdute, am înțeles și apreciat modul aparent încurcat și necruțător în care o face Sebald.

Există un narator la persoana I, care ne redă ce îi relatează personajul eponim și nu sunt puține momentele când nu știi care dintre voci îți glăsuiește. O diluare a mărturiei, similară cu mecanismul din The Grand Budapest Hotel, care îi permite lui Wes Anderson să dea frâu liber celei mai deșănțate imaginații, la adăpost fiind de acuzele de lipsă de veridicitate.

Apoi, procesul de recuperare a trecutului nu este linear și structurat. Deseori deviază, e sufocat de excursuri arhitecturale, de elucubrații de tot felul. Obositoare în sine, dar utile acelui scop pe care îl menționam mai sus.

Poate cea mai surprinzătoare și controversată decizie stilistică a autorului rămâne introducerea unor fotografii reale, care însoțesc textul. Nu spun îl ilustrează, pentru că rolul lor nu este de a adăuga valoare documentară.

Bănuiesc că Sebald nu ne lasă să ne construim propria narațiune interioară, să atenuăm cumplita tristețe pe care și-a propus să o transmită cu mecanismele proprii psihicului fiecăruia.

Nu, suntem obligați să privim realitatea frustă. Ea există, e incontestabilă.

Așa cum a fost și va rămâne Holocaustul.

În plus, așa cum spuneam, ideea de baza a cărții este imposibilității resuscitării unui trecut anihilat brutal.

Austerlitz își căută părinții, dar, mergându-le pe urme, nu găsește decât locuri goale.

Bucăți de beton de tot felul.

Ce a fost ființă vie e trecut în neființă.

E neant.

Austerlitz nu e cartea a o mie de revelații, ci a uneia singure.

O epifanie atât de dureroasă, încât odată terminată cartea, am pus-o departe de mine.

Fizic.

Căci mesajul ei îmi dăinuie în minte.

Drumul de la tine către tine însuți trece prin furtună

Dintru început vă cer iertare că nu o aflați foarte multe de la mine despre ce se întâmplă în Anomalia de Herve Le Tellier.

Dacă aș divulga elementul-cheie al romanului, v-aș văduvi de multiplele revelații pe care autorul pe propune în a doua lui jumătate.

Ce pot să vă spun, însă, este că, până acolo, scriitorul își acordă timp să construiască o galerie complexă de personaje, de la copii la vârstnici, de la fericiți la profund nefericiți, de la odioși la simpatici.

Pe toți aceștia îi plasează într-un avion, iar avionul acela trece printr-o furtună.

Și cam atât din partea mea.

Pentru restul va trebuie să aveți încredere necondiționată în mine.

Dacă o faceți, mă pun chezaș cu toată experiența mea de cititor că Anomalia este o carte extraordinară, care, pe lângă multiplele probleme existențiale pe care le ridică, are meritul de a nu fi inaccesibilă.

Chiar și când Le Tellier aglomerează detalii tehnice de tot felul, o face pentru a întregi atmosfera pe care și-a propus să o contureze, nu neapărat pentru valoarea lor informativă, așa că pot fi parcurse lejer.

O să mă întrebați, probabil, cum categorisesc acest roman, ca fiecare să știe dacă îl lasă să treacă prin filtrul propriilor preferințe.

Vă fac pe plac, avertizându-vă că toate cele de mai jos coexistă în proza lui Herve Le Tellier.

E SF.

E epistemologic.

E experimental.

E satiric.

Apropo de această ultimă latură literară, merită menționat că Anomalia e prima lucrare de ficțiune în care apar ecourile președinției lui Donald Trump.

Deși nu e niciodată amintit după nume, fostul POTUS de hilară și tristă amintire e surprins de autor în tot ridicolul său, fără ca Le Tellier să pară că are ceva personal cu el.

Nu, fostul locatar de la Casa Albă este doar un element din lumea asta dată peste cap în care trăim.

Iar Anomalia e, de fapt, normalitatea vremelnică pe care cititul unei cărți bune o aduce în sânul ei.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că m-a convins să urmăresc cu mai mare atenție cine câștigă Prix Goncourt de acum încolo.

O carte mare despre istorii mici

Când am ajuns prima dată în Paris și m-am urcat în metrou, am fost fascinat.

Nu-mi mai fusese dat până atunci să văd atâta varietate omenească, atâtea culori, culturi și personalități.

Sora mea, care locuia acolo de ceva timp, mi-a dat un cot și mi-a spus cu voce șoptită și ușor alarmată:

– Nu te mai uita așa la ei, că poate se supără vreunul, poate se simte jignit!

Dar nu era nimic ofensator în curiozitatea mea. Era încântarea în fața acestui fenomen al creuzetului cultural, al melanjului de civilizații și genetică, specific metropolelor lumii.

Aceasta este baza de la care pornește și Zadie Smith în White Teeth.

Londra multiculturală, pe care am gustat-o și eu (vezi post-scriptumul), e gazda unor destine diverse, care îmbină apucături de la origini, dar și de la patria adoptivă, cu rezultate hilare sau ridicole sau pline de învățăminte.

Protagoniștii lor sunt un bengalez și un englez, nevestele lor (dintre care una e jamaicană), precum și odraslele, despre care e mai greu să spui ce sunt și cui aparțin.

O saga deloc importantă la nivel cosmic, dar minunat construită narativ și stilistic. E suficient să citești paginile despre localul în care își fac veacul cei doi și ți-e limpede că te afli în fața unui roman mare, în cea mai bună tradiție a marilor creații ale literaturii britanice din secolul al XIX-lea și prima parte a secolului XX.

Asta m-a atras cel mai mult la White Teeth. Că, deși tematica este actuală și chiar un pic revanșardă (însăși autoarea are originile amestecate ale personajelor ei), cartea nu are doar trăsăturile dickensiene pe care le evocă mulți critici.

Eu, unul, i-am savurat și umorul cu același nesaț cu care mă delectam cu scrierile unui Wodehouse sau Jemore K. Jerome. E ceva în insulele astea britanice, o componentă a aerului sau a apei sau a mai știu eu ce, care îi face pe toți locuitorii ei, indiferent de culoarea pielii și a sufletului, să se îmbibe cu umor.

Unii zic că pe britanici i-au cucerit imigranții.

Rishi Sunak e prim-ministru al Regatului.

Sadiq Khan este primar în Londra.

Humza Yousaf este prim-ministru în Scoția.

Iar Zadie Smith scrie cea mai tare carte din Albion a mileniului III de până acum.

Dar, dacă îi asculți sau citești, să-mi saie ochii pe plită, dacă îi deosebești de vreun Disraeli sau Thackeray.

Mare minune și cu globalizarea asta!

P.S. Dincolo de toate deliciile literare, White Teeth m-a făcut să rememorez și un episod simpatic, de la sosirea noastră la Londra.

Era deja noapte, iar hotelul nostru era localizat pe Baker Street (strada lui Sherlock Holmes) și nu reușeam să îl găsim. Pe vremea aceea, Internetul în roaming era un lux aproape inaccesibil.

Orbecăind pe stradă, am intrat într-un restaurant, să cerem indicații. Era cu specific arab (egiptean, am aflat ulterior) și nu erau decât doi bărbați de vârstă mijlocie înăuntru, frați și proprietarii localului, după cum arătau. I-am întrebat despre hotelul Somerset (îl alesesem pentru nume și pentru răspunsul de un umor britanic autentic pe care îl dăduseră unor reclamații pe Tripadvisor).

S-au uitat unul la altul și au ridicat din umeri.

Dădeam să plecăm, când, de undeva din spate, a apărut o femeie mai în vârstă, cu figura aspră, mama celor doi, după cum arăta. Le-a aruncat niște vorbe încruntate, pe care, fără să știu araba, le-am dedus ca fiind ceva de genul ”Habar n-aveți!”.

Cu gesturi scurte și autoritare, ne-a făcut semn să o urmăm și am ieșit cu toții pe stradă. Ne-a însoțit o bucată de drum, apoi, cu aceleași gesturi care anihilau orice fel de contrazicere, a indicat cu mâna și ne-a spus:

Hotel Somerset. There!

Într-una dintre serile următoare, în semn de recunoștință, am fost să luăm cina la acel restaurant egiptean.

Am regăsit-o pe doamna cu pricina pe acolo, trebăluind de zor, i-am zâmbit și i-am mulțumit din nou. Ne-a răspuns printr-o mișcare scurtă a capului.

Cât am stat acolo, n-am auzit decât arabă în jur.

Dar nu mi-a displăcut.

Dimpotrivă, m-am simțit ciudat de bine.

Eram un străin în casa unor altor străini care, la rându-le, fuseseră acceptați în casa mai mare a multiculturalismului.

Aventura de a fi viu

Termenul de ”mitologie” poate fi înțeles în două feluri.

Ansamblul acela de povești ale unui civilizații de mult apuse, povești pe care le citim cu plăcere, dar și cu detașare.

Sau poate fi acel ansamblu de povești care guvernează modul cum trăim în prezent.

Există oare vreo legătură între cele două fațete ale acestui cuvânt?

Seria de dialoguri din Puterea mitului ne provoacă să ne convingem singuri că sunt una și aceeași semnificație și că nu s-au schimbat cu nimic în esență, din zorii omenirii și până astăzi.

Cartea reprezintă versiunea scrisă a discuțiilor televizate dintre reputatul specialist în mitologie Joseph Campbell și realizatorul Bill Moyers și este o lectură care îți întoarce mintea pe toate părțile.

Ca orice interacțiune verbală, deși pornește de la un subiect anume, virează în moduri nebănuite. De multe ori simțeam nevoia să mă opresc din citit, pentru a rumega pe deplin ceea ce parcursesem și a nu mi se apleca de la prea multă fierbere neuronală.

Erudiția lui Joseph Campbell este uluitoare, chiar și acceptând încă dintru început că este o autoritate în domeniu. Și nu doar volumul de informații copleșește, ci mai ales conexiunile suprinzătoare.

Sau poate nu atât de surprinzătoare.

E greu să fii de acord cu tot ce se vehiculează în această carte, însă asta e un câștig în sine. Ești expus la păreri contrare sau necunoscute, la opinii care contrazic mitologia în care te-ai scăldat până acum sau care îți ies în cale pentru prima dată.

Dar există și momente de pură încântare a confirmări, când eu, unul, am găsit confirmarea poveștilor după care am ales să îmi conduc viața.

Vă las mai jos cel mai important pasaj din Puterea mitului, cu mențiunea că este doar unul din multele momente de sublimă revelație pe care le-am avut citind-o:

MOYERS: În acest sens, spre deosebire de eroii ca Prometeu sau Iisus, noi nu plecăm într-o călătorie ca să salvăm lumea, ci pe noi înșine.

CAMPBELL: Dar, făcând asta, salvăm lumea. Influența unei persoane vitalizează, fără îndoială. Lumea fără spirit este un tărâm pustiu. Oamenii cred că lumea se schimbă mutând lucruri, schimbând reguli, schimbând conducători și așa mai departe. Nu, nu! Orice lume este o lume validă, dacă este vie. Trebuie să aducem viață în lume și singurul mod în care o putem face este să ne găsim viața individuală, să fim noi înșine.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un dialog la fel de măiestru ca al lui Platon.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Primăvara își reintră în drepturi, dar lectura continuă neabătută:

Enciclopedia inutilității – o colecție de panseuri despre diverse aspecte ale existenței, de la foarte mărunte la fundamentale, toate abordate cu un aer aristocratic și condescendent. A nu se citi arogant, pentru că Alexander von Schonburg are destulă luciditate, încât să nu facă apologia vreunei epoci trecute, ci doar își oferă gândurile de moment, unele dintre ele savuroase și inteligente. Chiar în momentul acesta mi-aduc aminte de radiografia călătorilor de la low-cost și o regăsesc în peste două treimi din propriile-mi voiajuri. O carte care nu va mulțumi pe toată lumea, dar care are ceva pentru fiecare.

Atomic Habits – o carte-vedetă a prezentului, semn că oamenii înțeleg că ești și cum îți propui să fii, nu doar cum îți e scris în frunte. Formula propusă de James Clear este, în esență simplă, fără a musti de originalitate și se referă la a face obiceiurile bune atractive și pe cele rele neatractive, distanța să fie scurtă la primele și lungă la cele din urmă, iar progresele să fie mici, dar clare. Ușor de zis, mai greu de făcut. Unele dintre poveștile cu care autorul infuzează fiecare capitol sunt superflue, altele interesante, unele melodramatice, altele ilustrative. Dar, dacă, în întregul ei, volumul ne ajută să ducem o viață un picuț mai sănătoasă, mai veselă, mai împlinită, atunci își va fi atins menirea.

Cyberpsihologia – efectele lumii digitale asupra personalităților noastre nu mai sunt doar speculații, sunt certitudini. Eu însumi le văd la tot pasul, e plin trotuarul de persoane care merg cu nasurile în telefoane. Spre deosebire de confrații din lumea anglo-saxonă, care își structurează lucrările ca pe un discurs, cu interes pentru efect narativ, Catarina Katzer e nemțoaică și procedează metodic, fără prea mult umor și cu o documentare exhaustivă. Metoda ei este de a descompune psihicul uman în componente majore, cum ar fi memoria, atenția, afectivitatea sau relaționarea, să le explice și să prezinte transformările pe care le suferă, din cauza Internetului și a rețelelor sociale, așa cum reies din datele care curg valuri, valuri. Concluziile nu sunt prea îmbucurătoare, iar dacă nu avem de ce să o firitisim pe autoare pentru vreo soluție salvatoare, îi putem fi totuși recunoscători că ne pune adevărul gol-goluț în față. Înțelepciunea de a face ceva în privința asta e treaba guvernelor, dar și a fiecăruia dintre noi.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Teoria ca teoria, pentru ca practica să nu ne omoare

După cataclismul din Turcia și Siria și după zgâlțâiala la care am fost supuși inclusiv noi, românii, și eu, ca și alții, am început să îmi pun întrebări precum aceasta:

Oare am ce-mi trebuie, cunoștințe și resurse, în caz de dezastru?

Vrând să-mi lămuresc întâi partea teoretică, m-am aplecat asupra acestui Ghid de supraviețuire în caz de catastrofe, redactat de Jacques Lalanne și Jean-Claude Rodet.

Și m-am cam cutremurat (poanta e premeditată).

Autorii sunt foarte riguroși și nu ocolesc nimic (sau cel puțin așa i s-a părut iresponsabilului de mine) din cele de trebuință, comportamentale sau materiale, în situația unei urgii.

Cartea are două părți mari, cea despre ansamblul de pregătiri generale în caz de dezastre, și cea despre măsurile specifice în varii scenarii, de la pană de curent generalizată la caniculă, și de la contaminare radioactivă la alunecări de teren.

În prima, este detaliat conținutul unei truse (mai degrabă valize) care să asigure supraviețuirea timp de 72 de ore în oricare dintre situațiile de mai sus, iar conținutul ei, foarte detaliat, m-a pus pe gânduri.

Pe de o parte, recunosc justețea tuturor obiectelor și produselor enumerate acolo.

Pe de altă parte, a le procura, întreține și reînnoi presupune un efort de timp, energie și bani.

Și aici ajungem la vechea dilemă – până unde merge precauția și de unde începe paranoia.

Departe de mine a avea un răspuns.

Ce am remarcat și mi-a plăcut în acest volum este că autorii au menționat că, pentru situații de izolare sau părăsire mai îndelungată a domiciliului, este nevoie să avem cu noi și mijloace de destindere (cărți sau jocuri). E semn de mare înțelepciune să accepți că sănătatea psihică este la fel de importantă precum cea fizică și că are nevoie de mijloace specifice.

Prin natura lui, acest Ghid de supraviețuire în caz de catastrofe nu este vreun bestseller.

Totuși, ar trebui să se regăsească în fiecare casă.

Și să nu se pună praful pe el.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o carte al cărei titlu e cea mai bună reclamă a ei.

Cozonacii mamii ei de viață!

Românii sunt oameni iubăreți.

Dacă nu mă credeți, aveți Nepovestitele iubiri de Tatiana Niculescu, să vă convingă ce varietate de amoruri au animat și dereglat suflarea românească la cumpăna veacurilor XIX-XX sau în perioada interbelică, pe care o idealizăm cu încăpățânare și după care tânjim fără scăpare.

Proza Tatianei Niculescu e greu de categorisit. Autoarea ia crâmpei de mărturii reale, le lasă la dospit, le frământă literar și scoate niște istorii personale de odinioară, nu neapărat exacte, dar veridice.

Unele dintre ele sunt mai cuminți stilistic, altele sunt redactate la persoana I. În special acestea au intensitate psihologică și, uneori, chiar sunt stropit cu esență de suspans veritabil.

Prima dintre Nepovestitele iubiri are o astfel de atmosferă, ajutată și de gravitatea dezvăluirilor care se succed.

Deși fluidă precum o lucrare de ficțiune, cartea Tatianei Niculescu contribuie în felul ei mărunt la marea știință a istoriei, precum și la maturitatea la care te obligă, expus fiind la ea.

De exemplu, am avut parte de ororile comise de români în timpul Revoluției de la 1848.

Dar, românii cei împilați și animați de nobile idealuri s-au dedat la orori împotriva altor nații.

O provocare și mai mare este să îl vezi pe generalul Bem, cunoscut din manualele de istorie ca infam, în ipostaza de binefăcător.

E clar, Nepovestitele iubiri merită să nu rămână și necititele iubiri.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o mostră de frumoasă fuziune între muza Clio și surata ei responsabilă cu literatura.

Regii care pierd câștigă în inima poeților

Recunosc, impulsul inițial de a citi acest roman a venit de la identitatea de nume dintre mine și titlu.

Însă a contat și că știam câteva lucruri despre împăratul Iulian Apostatul, care, în ciuda unei domnii scurte, și-a gravat locul în posteritate prin faptul că, deși urmaș al lui Constantin cel Mare, a încercat să se împotrivească talazului reprezentat de creștinism și să readucă Imperiul Roman pe făgașul venerării vechilor zei.

Această atitudine, vrednică de de hybrisul anticelor tragedii grecești, precum și interesul pentru filosofie, l-au făcut drag scriitorilor, printre aceștia numărându-se chiar și Henrik Ibsen, care i-a dedicat cea mai lungă piesă a întregii sale opere.

La rându-i, Gore Vidal se aplecă asupra vieții, ideilor și enigmei personalității sale, cu rigoare de autor de biografii istorice, dar și cu inteligența unui romancier care vrea să dea cititorilor de gândit.

Iulian se bazează pe lucrările redactate de el însuși, precum și pe cronici apropiate cronologic de perioada sa, iar rezultatul este că are sute multe de pagini și ar fi fost insuportabil prin densitate, dacă autorul s-ar fi limitat să facă pe lectorul de facultate și doar să înșiruie evenimente.

Pe lângă povestea depănată de împărat, avem părerile, uneori divergente, a doi cărturari care l-au cunoscut, iar această relativitate a memoriei și a interpretării unor situații este atât strecurată de Vidal cu subtilitate și umor în structura narativă, astfel că marea de detalii și descrieri nu mai par pedante sau obositoare.

Atractiv, fără a fi intens, romanul ia viteză dramatică spre final, în timpul campaniei din Persia, în timpul căreia Iulian și-a găsit sfârșitul, neelucidat de specialiști, așadar prilej pentru scriitori să îl exploateze în scopurile ideatice pe care și le-au propus.

Gore Vidal nu face excepție și vine cu propria versiune, care îi slujește la a întregi dimensiunea tragică, în sens shakespearian, a personajului.

Am prieteni care nu suportă ideea de a vizita situri arheologice antice. Li se pare că nu sunt decât niște pietre.

Au dreptate.

Pentru a combate această ariditate avem romane precum Iulian al lui Gore Vidal sau Memoriile lui Hadrian al lui Marguerite Yourcenar, cele două fiind surate stilistice și tematice.

Ambele readuc la viață o lume de mult apusă, glorioasă și sângeroasă, în care încă ne regăsim, chiar dacă nu ne place s-o recunoaștem.