Când Oscarul și Nobelul se întâlniră

Suntem în plin sezon de Oscar și am remarcat că, printre nominalizați, mai precis la categoria scenariu adaptat, se află și Kazuo Ishiguro, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură.

Autorul nipono-britanic, atât de fin cunoscător al celor două culturi din care își extrage seva inspirației, era singurul capabil să ia capodopera lui Airo Kurosawa, Ikiru, și să o transpună în Anglia victoriană în Living, prilejuindu-i lui Bill Nighy un rol extraordinar.

Această întâlnire dintre Nobel și Oscar m-a ispitit să explorez puțin istoria cinematografiei, dar și a literaturii, ca să descopăr când a mai avut loc.

Astfel, Kazuo Ishiguro aparține unui club foarte restrâns și ilustru.

O să-l includ aici și pe Bon Dylan care a luat Nobelul în 2016, după ce câștigase Oscarul în 2001, deși nu pentru vreo categorie care are legătură cu scenariul, ci pentru melodia originală Things Have Changed de pe coloana sonoră a filmului Wonder Boys (2000). Dar versurile sunt scrise de el și sunt atât de subtile, sarcastice și chiar întunecate, încât locul lui în club este incontestabil.

John Steinbeck, câștigător de Nobel în 1962, are nu una, ci trei nominalizări la Oscar pentru scenariu: Lifeboat (1944), A Medal for Benny (1945) și Viva Zapata! (1952).

Dintre aceste filme, merită menționat Lifeboat, pentru cadrul restrâns și inedit în care are loc acțiunea, precum și pentru cea mai simpatică apariție fugitivă a regizorului Alfred Hitchcock.

Deși a refuzat Nobelul care i-a fost decernat în 1964, Jean-Paul Sartre figurează printre laureații acestui premiu, fiind totodată nominalizat la Oscar pentru scenariul filmului Les orgueilleux (1953).

Harold Pinter a luat Nobelul în 2005, dar înainte de asta deja bifase două nominalizări la Oscar, una pentru modul cum a adaptat scriitura lui John Fowles în The French Lieutenant’s Woman (1981), iar cealaltă pentru propria piesă transpusă pentru marele ecran în Betrayal (1983).

Președinte de onoare al acestui club rămâne George Bernard Shaw, care, după ce primise Nobelul în 1925, a cîștigat și Oscarul în calitate de co-scenarist al propriei lucrări dramaturgice Pygmalion, ecranizată cu același titlu în 1938 și avându-i în distribuție pe Leslie Howard și Wendy Hiller.

Referitor la Oscarul lui Shaw, există două anecdote care merită amintite.

Deoarece scriitorul nu a fost prezent la ceremonie, premiul a fost preluat chiar de cel care prezentase nominalizările, Lloyd C. Douglas, care a glumit spunând: Povestea domnului Shaw este acum la fel de originală ca acum trei mii de ani.

Deși n-a refuzat statueta, ireverențiosul autor n-a avut prea multă grijă de ea, astfel încât, la moartea sa, când reședința i-a fost transformată în muzeu, prețiosul premiu era atât de plin de patina vremii, încât curatorul a crezut că e un obiect fără valoare și l-a folosit drept suport pentru ușă.

Și așa a rămas ceva vreme, până când, din fericire, cineva și-a dat seama de însemnătatea ei, iar Oscarul stă acum alături de Nobel în muzeul dedicat unuia dintre cei mai hâtri scriitori din toate timpurile.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Lectura de non-ficțiuni rămâne constantă, chiar dacă neregulată, grație tumultului vieții care a luat-o de la capăt după pandemie:

The Distracted Mind – sintagma din titlu este sugestivă cât cuprinde, mai ales pentru lumea adâncită în telefoane în care trăim. Cei doi autori, Adam Gazzaley și Larry Rosen, sunt preocupați de atenție, ca mecanism și super-putere omenească, precum și pericolele care o asaltează, de la factori universali, precum vârsta sau stresul sau bolile psihice, la chestiuni specifice prezentului, îndeobște tehnologia. Cea mai instructivă parte a cărții este aceea în care autorii descompun și prezintă metodic procesele cognitive din care se compune atenția. Pot eu însumi să depun mărturie asupra validității modelului lor, precum și a deficiențelor crescânde din zilele noastre, pentru că, în calitate de instructor, remarc că tot mai mulți oameni, de vârste diverse, dar în primul rând copiii, întâmpină probleme în a utiliza sau a se motiva să utilizeze memoria de scurtă durată, numită și memorie funcțională.

Raising Humans in a Digital World – ca o continuarea la problematica anterioară vine și acest volum, prin care Diane Graber își propune să compună un veritabil manual de gestionare a educației digitale a copiilor și adolescenților. Două mari direcții ideatice am desprins din această carte. Una este că părinții înșiși au nevoie să aibă instrumente emoționale bine puse la punct, să nu fie la rândul lor victime ale abuzului de tehnologie și să fie în stare să le explice celor mici toate aspectele delicate ale vieții virtuale, precum ar face-o în cazul celorlalte aspecte esențiale ale devenirii umane. Cealaltă este expunerea graduală a copiilor la tehnologie, începând de la a-i feri cu totul în primii ani ai vieții până la folosirea graduală a tuturor formelor de manifestare digitală, într-un mod judicios, bazat pe reguli și pe respect față de ceilalți. Cartea nu e atât de aridă pe cât am făcut-o să pară, ci abundă în exemple, pozitive sau negative, astfel încât e folositoare oricui.

Influence – ca să fac un joc de cuvinte, deși deloc recentă, această carte își păstrează influența, pentru că autorul Robert Cialdini a reușit să distileze câteva principii universal-valabile ale eternei lupte a direcționării comportamentului celorlalți. Aceste principii sunt reciprocitatea, coerența interioară, dovada socială, caracterul agreabil, autoritatea și raritatea. Cialdini le ia pe fiecare la puricat și, deși se folosește de multe studii celebre, dintre care unele îmi sunt deja cunoscute, are meritul de a fi mers la firul ierbii, adică de a se fi implicat activ în diverse activități mundane, de la cea de chelner la cea de vânzător de mașini, pentru a se convinge practic despre cum funcționează. Lăudabil este că lucrarea sa nu reprezintă vreun îndreptar despre cum să-i manipulezi și fraierești pe alții, ci este menită mai degrabă a fi un antrenament de apărare împotriva unor astfel de tertipuri. Suntem oameni și, ca urmare, suntem foarte vulnerabili la acțiunile semenilor noștri.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

De-am fi pic mai cumpătați, n-am avea nevoie de asceți

Că omenirea produce gunoaie cu toptanul, o știm cu toții.

Trebuie să fii de ultra-rea credință, încât să negi că avem probleme structurale, pe care, într-un fel sau altul, trebuie să le abordăm.

Colin Beavan a făcut-o într-un mod radical.

Timp de un an de zile și-a propus să nu mai consume electricitate, să nu mai genereze deșeuri, să nu mai cumpere produse noi, iar în privința mâncării, să nu achiziționeze nimic crescut sau cultivat la mai mult de 400 de kilometri distanță de domiciliu.

Și toate acestea împreună cu familia, nu singur!

Acesta mi s-a părut un aspect remarcabil al poveștii No Impact Man – că a demonstrat coeziunea și ambiția unui grup, nu a unui individ, că a existat atâta înțelegere și spirit de sacrificiu din partea mai multor persoane, dintre care una de-abia făcuse ochi.

Cartea lui Beavan este cronica acestui an de trăit în asceză.

Nu e doar relatarea faptică a măsurilor și zbaterilor protagoniștilor, ci și o sumă de reflecții despre natura fericirii și a sensului vieții în secolul XXI.

Ajungem aici la principalul motiv de critică la adresa acestei lucrări. Nu puțini l-au acuzat pe autor că s-a întins prea mult cu vorba (din motive editorial-financiare), când un eseu bine structurat ar fi redat mai bine acest experiment al austerității auto-impuse.

Sunt de acord că Beavan se pierde uneori în elucubrații și că e prea chitit pe umor, ca să îi mai și iasă de fiecare dată, însă întrebările și problemele generale pe care le ridică sunt esențiale.

Până la urmă, merită să ne interogăm singuri în privința lucrurilor care ne fac fericiți, precum și a cauzelor care ne mână spre a achiziționa una sau alta.

De cele mai multe ori, nu e vreo nevoie stringentă, ci una de ordin psihologic, iar acolo se poate lucra.

Se poate lucra fără înverșunare, astfel încât să devenim cât mai mulți un pic mai cumpătați și să nu mai aibă teribiliștii argumente în a deveni asceți care îți bat obrazul cu sacrificiile lor.

P.S. Mulțumesc celor la librăria online Libris pentru o lecție extremă despre cum o putem lăsa mai moale cu consumul și consumerismul.

Albastrul, seninătate sau tristețe?

Tracy Chevalier este specializată pe romane de inspirație istorică, bine documentare, care înfățișează vieți, în principal de femei, cu zbaterile, aspirațiile și căderile lor.

Fata cu un cercel de perlă sau Doamna și licornul sunt exemple de povești în care s-a proptit pe opere de artă celebre, cărora le-a construit geneze fictive, dar convingătoare.

Albastru pur, cartea ei de debut, nu mai beneficiază de vreo capodoperă ca sursă și mobil al acțiunii, dar acesta nu e vreun semn de inferioritate, dimpotrivă, autoarea muncește mai mult și cu mai multă gravitate la intrigă și la efectele ei emoționale.

Romanul are două mari fire narative, ale unor femei din epoci diferite, una din perioada războaielor religioase dintre catolici și hughenoți din Franța, cealaltă din prezent, americancă stabilită în Franța.

Cea de-a doua pornește pe urmele descoperirii propriilor origini și, așa cum puteți intui, cele două istorii personale vor sfârși prin a fi convergente.

Cel mai interesantă provocare intelectuală pe care ne-o propune Tracy Chevalier este să comparăm condiția femeii de atunci și de acum.

Fiecare dintre cele două este cumva parte a unui triunghi amoros, din care mai fac parte soțul și un alt bărbat, fiecare dintre ele are de soluționat dilemele maternității, fiecare dintre ele are de înfruntat o condiție marginală.

Însă, dacă în cazul femeii contemporane, dramele sunt interioare și există sprijin extern de tot felul, în cazul celei din trecut lucrurile stau mult aproape invers.

Libertatea de alegere este minimă, mijloacele de revoltă și emancipare sunt aproape inexistente, iar lumea interioară este, în fapt, una dintre singurele căi de evadare.

Dacă aș avea-o în față acum pe Tracy Chevalier, aș întreba-o următoarele:

Doamnă, sunteți conștientă că această dihotomie pe care este construit romanul Albastru pur dă apă la moară vocilor masculine răutăcioase care combat feminismul arătând cât de rău le era urmașelor Evei în trecut, în comparație cu prezentul?

Apoi, vă dați seamă că proverbul ”Femeia, ochi alunecoși, inimă zburdalnică” e alimentat de cele două personaje, în special eroina din prezent?

Nu în ultimul rând, albastrul este culoarea seninătății sau a tristeții?

Nu știu dacă ar fi iritată de aceste întrebări, bănuiesc că nu, mai ales că aș avea să-i adresez niște călduroase felicitări pentru un roman care te ține în priză precum unul de suspans profesionist.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o carte care, printre altele, ilustrează foarte bine ce spunea Lucille Ball:

Odată în viață, fiecare bărbat are dreptul să se îndrăgostească nebunește de o roșcată splendidă.

E de-abia început de 2023 și deja mi-e poftă de Shakespeare

Ultimul Festival Shakespeare din Craiova a avut loc în 2022, acum suntem la început de 2023 și deja mi-e pofta să mă întorc cumva la lucrările Bardului, ca să îmi umplu timpul până în 2024.

O scurtă, dar de efect metodă a fost lectura cărții Hag-Seed a lui Margaret Atwood, în care, precum în The Penelopiad, această inepuizabilă autoare reia, rescrie și reinterpretează un bun cultural universal.

În cazul de față este Furtuna de Shakespeare, care este transpusă literal, dar și metatextual.

Un faimos om de teatru este lucrat de un colaborator și de un oficial, astfel încât își pierde postul de regizor, exact când lucra la această piesă.

După ce revine pe linia de plutire și se aciuează undeva departe de ochii lumii și, mai ales, ai celor care i-au făcut bucata, protagonistul își găsește o nouă menire ajungând să își practice profesia într-un penitenciar, unde dezvoltă un complex sistem de educare și motivare a deținuților, întru punerea în scenă a unor variate opere shakespeariene.

Iar pentru momentul vizitei celor doi vechi destinatari ai dorinței lui de răzbunare, pregătește chiar Furtuna.

E clar că, din punct de vedere al originalității subiectului, Atwood n-a nădușit prea mult.

Dar inteligența și umorul ei sunt la locul lor, iar prin ele o piesă atât alunecoasă precum Furtuna se desface cu buchete inedite de înțelesuri și perspective.

Și, încă o dată (oare a câtă), am rămas uimit de cât teren de joacă oferă Shakespeare minții umane.

Tot ce ne-a lăsat e un imens parc de distracții, în care putem trăi oroarea și exaltarea, înduioșarea și revolta, ambiția și resemnarea, dragostea și ura, iar enumerarea acestor perechi antinomice poate continua la nesfârșit.

Offff, cât am citit Hag-Seed am uitat de dorul de Shakespeare!

Acum s-a reactivat.

Și mai e atât de mult până în 2024!

Numai creier de franțuzoaică îndrăgostită să nu fii

Ca în fiecare an de ceva timp, mă aplec asupra proaspătului laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură, pentru că, de cele mai multe ori, este vorba despre scriitori despre care habar nu aveam.

Puteți numi asta ignoranță, chiar este, însă este și o minunată metodă de descoperire a unor voci literare interesante.

În cazul lui Annie Ernaux, termenul de ”voce” este aplicabil întru totul, pentru că proza sa este un prelung monolog la care ne face părtași.

Volumul de față aduce împreună două creații ale sale – Pasiune simplă și Confesiunea adolescentei – care mi-au demonstrat ca e rău să fii femeie îndrăgostită, dar mai rău e să fii femeie franțuzoaică îndrăgostită.

Au francezii de ambe sexe o aplecare de a suferi din amor și a face din asta sursă de vaste reflecții vecine cu elucubrațiile.

Deși sunt scrise din perspective temporale diferite, una din a unei femei de vârsta a doua, cealaltă din a unei adolescente, amândouă ipostazele în care se transpune autoarea au de gestionat aceeași chestiune – negocierea cu pasiunea pentru un bărbat, cu toate efectele ei fizice, psihologice și relaționale.

O întrebare legitimă ar fi:

Mai avem nevoie de încă o femeie care se canonește în privința asta și ne expune la zbaterile ei?

Răspunsul este un răspicat da, pentru că modul cum Annie Ernaux o face o distinge de plutonul suratelor din domeniu.

Sub condeiul ei, zadarnicele chinuri ale dragostei sunt și un proces de compunere și recompunere a unei realități interioare, de revizitare a trecutului, de reconciliere cu traumele de odinioară și de raportare la personalitatea de atunci prin prisma celei de acum.

Deși par foarte personale, cele două procese de anamneză expiatoare au ceva universal. Fiecare dintre noi și-a redactat din nou narațiunile lăuntrice, pentru a ameliora urmele unor refuzuri care încă ustură sau a efectua un damnatio memoriae ale vreunui dobitoc care ne-a rănit sau a închega o pledoarie pentru acțiuni stânjenitoare ale versiunii mai tinere.

În fiecare dintre cele două mărturii literare, Annie Ernaux deplasează structura emoțională a protagonistelor sale către ceea ce psihologia anglo-saxonă numește ”closure”. Adică închidere sau concluzie sau rezoluție.

Adică pacea cu cel mai mare adversar al liniștii tale sufletești.

Propriul sine.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că, de ani buni, mă țin la zi cu nobelizații pentru literatură.

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

În calitate de craiovean și cinefil, unul dintre obiectivele pe care mi le trasez pentru anul următor este să încerc să îl aduc pe Jean Negulescu acasă.

Pentru asta, trebuie să îl cunosc eu însumi foarte bine, iar mai jos sunt cele mai importante lucrări care îl privesc:

Jean Negulescu – cea mai importantă biografie despre Jean Negulescu apărută în limba română, care urmărește viața și activitatea regizorului din copilărie până în amurgul vieții. Autoarea, reputata Manuela Cernat, utilizează mult material epistolar, fiind clar pasionată de subiect, dar fără vreo abordare de panegiric. Personalitatea cineastului ni se dezvăluie cu lumini și umbre, fapt care ne va ajuta să discernem între amintire și imaginație în autobiografia sa, despre care puteți citi mai jos.

Jean Negulesco: The Life and Films – o altă biografie amplă a lui Jean Negulescu, care vine în completarea celei de mai sus. Mai puțin bogată în detalii personale sau despre perioada pre-Hollywood a lui Negulescu, lucrarea lui Michelangelo Capua vine, însă, cu cele mai ample povești despre viața de crai și activitatea regizorală a craioveanului în Cetatea Viselor. Sunt atâtea amănunte interesante despre filmele pe care le-am realizat, încât m-am simțit nevoit să citesc doar despre acelea pe care le-am văzut până acum, în spiritul unui principiu pe care îl urmez de mult, potrivit căruia o operă de artă n-are nevoie de explicații premergătoare, dar este îmbogățită de acestea după ce ai intrat deja în contact cu ea.

Things I did… and Things I Think I Did – titlul acestei autobiografii a lui Jean Negulescu (tradus la noi mai prozaic drept Drum printre stele) este emblematic pentru orice lucrare de acest gen. Când privești înapoi la o viața de nouă decenii, e greu de stabilit cât este amintire și cât este o narațiune pe care ți-o spui sieși, din varii motive. Chiar și aplicând filtrul scepticismului și înarmați cu informațiile din cărțile anterioare, lectura acestui volum este fascinantă, mai ales când regizorul portretizează figuri de legendă ale cinematografiei, precum Humphrey Bogart, Jack Warner, John Huston sau Howard Hawks. Iar când spun ”portretizează”, nu mă refer doar la proză, ci și la desenele sale, extraordinar de sugestive. Căutați numai să vedeți cât de bine a surprins figura marmoreeană și hieratică a Gretei Garbo.

La mulți ani tuturor!

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Cuceriri SF (25)

Printre nenumărate alte genuri, s-au mai strecurat și alte patru lecturi de science-fiction, iată-le:

The Hominids – dezbaterea referitoare la soarta omului de Neanderthal încă este destul de încinsă, iar Robert J. Sawyer o exploatează, construind o poveste la dublu, care are loc atât în lumea noastră, a Homo Sapienșilor, cât și într-un univers paralel, în care rudele noastre hominide mai roșcovane au o societate a lor, cu reguli și tehnologii asemănătoare și, totuși deosebite. Zgândărind la un mecanism cuantic, un om de știință neaderthalian se vede aruncat în partea cealaltă, cu efecte șocante pentru ambele părți. Fără a fi prea intens din punct de vedere al acțiunii, romanul e captivant prin suspansul pe care îl trăiești văzând cum cele două lumi învață să se cunoască și să comunice. Iar trauma profesoarei deși dureroasă ca lectură, este o lecție și un avertisment pentru toată lumea.

The Yiddish Policemen’s Union – întotdeauna mi s-a părut un act de mare îndrăzneală, dar și de creativitate din partea unui autor să se aventureze pe tărâmul istoriei alternative. Aici, Michael Chabon propune o lume în care statul Israel n-a supraviețuit anului 1948, iar refugiații s-au aciuat în Alaska, unde, așa cum era de așteptat, au de înfruntat șicanele guvernului central, precum și adversitatea localnicilor. În toată această complicată situațiune, are loc o investigație polițistă, cu ramificații mai vaste decât par la prima vedere. Protagonistul pare desprins dintr-un film noir, este divorțat, cu moralul la pământ, dar integru și hotărât să scoată adevărul la iveală. Cartea e uneori obositoare prin multitudinea de referințe la cultura ebraică tradițională și nici n-are vreun ritm prea alert, neajunsuri compensate de superba proză a lui Chabon, care excelează mai ales când are de redat stări interioare. Secvența când detectivul e nevoit să ia cina în același local cu fosta este fabulos de amuzantă, dar și de precisă. Cine a trecut prin experiența asta, mai ales dacă mai nutrea la momentul respectiv niscaiva sentimente față de iubirea pierdută, va fi răscolit și purificat, aflând cât de nasol li se întâmplă și altora.

Lucifer’s Hammer – încă un rod al colaborării dintre Larry Niven și Jerry Pournelle, o carte poate nu atât de compactă și consistentă precum The Mote in God’s Eye, dar mult mai ambițioasă prin amploarea tabloului apocaliptic pe care îl propune. Doi astronomi amatori, dintre care unul se va număra printre multele personaje principale ale romanului, descoperă o cometă a cărei traiectorie include și Pământul. Simpla posibilitate ca acest implacabil obiect ceresc va lovi planeta declanșează un mozaic de reacții, amuzant și deprimant de asemănătoare cu ale omenirii secolului XXI față de pandemie și războiul din Ucraina (cartea este scrisă în 1977). Ajuns aici, n-am încotro decât să vă divulg că impactul devastator ale până la urmă loc, iar urmările sunt catastrofale. Civilizația cunoaște o dezagregare rapidă, însă grupuri de oameni se chinuie pe brânci să o țină în viață. Micile melodrame sentimentale par puerile față de gravitatea altor evenimente din cursul acțiunii, dar poate că asta este o calitate în sine – față cu macro-istoria implacabilă, stăm fiecare cu măruntele noastre zbateri. Mărunte, dar nu neimportante.

The Chrysalids – în deplin contrast cu romanul de mai sus, John Wyndham nu are nevoie de multe pagini pentru o construi aceeași luptă pentru civilizație, pe o planetă la fel de răvășită, de data aceasta de un război nuclear. Civilizația vine însă cu un preț scump, puritatea genetică, pe care o comunitate de supraviețuitori o impune cu o religiozitate fanatică. Orice creatură, inclusiv omenească, născută cu vreo malformație, oricât de mică, este sacrificată fără vreo fărâmă de îndurare. Dincolo de granițele curățeniei genetice, însă, există un imens no man’s land al defecților, iar între cele două lumi au loc conflicte permanente. Povestea este scrisă la persoana I, iar naratorul pornește de la o vârstă fragedă și, odată cu el, descoperim noi înșine atât ambiguitățile și dezumanizarea celor care cred că au dreptatea și justiția divină de partea lor, cât și un secret teribil – că el însuși e înzestrat cu o însușire supraomenească, aceea de a comunica telepatic. Înduioșătoare, palpitantă și plină de tâlc, cartea este parte a listelor de lecturi din mai multe țări. Pe când și în România?

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Cuceriri SF (13)

Cuceriri SF (14)

Cuceriri SF (15)

Cuceriri SF (16)

Cuceriri SF (17)

Cuceriri SF (18)

Cuceriri SF (19)

Cuceriri SF (20)

Cuceriri SF (21)

Cuceriri SF (22)

Cuceriri SF (23)

Cuceriri SF – Ediție de Starcraft

Oltenia dintre pământ și cer

Eram odată ca niciodată la Crama Avincis din preajma Drăgășaniului.

Și, pentru că mai fusesem acolo cu un an înainte, am ales că nu urmez traseul clasic al vizitei prin cramă și facilități de producție, ci să hoinăresc prin vie.

Și am găsit o bortă (de mistreți lucrată) în gard.

Și am pășit dincolo de ea, pe o costișă cu brusturi și alți arbuști.

Și am luat-o la vale.

Și am tot mers, până am ajuns în sat, despre care știam că adăpostește Schitul Dobrușa, unul dintre cele mai vechi așezăminte monahale din Oltenia, datând de la 1500.

A fost o plăcere când l-am găsit, într-un final, atât ca ispravă de explorator, cât și pentru senzația spirituală de a fi parcurs un mini-El Camino.

Stând și hodinind pe treptele micii biserici a schitului, mi-am dat seama, încă o dată, de importanța lor pentru patrimoniul nostru material și imaterial.

Acestea fiind spuse, e de înțeles de ce m-a bucurat vestea apariției volumului Oltenia mânăstirilor – istorie, iconografie și arhitectură, cu texte de Liana Carina Tătăranu, care a renunțat la o frumoasă carieră de bloggeriță, ca să se dedice uneia și mai frumoase, și cu fotografii realizate de Nicolae Coșniceru.

Iată ce spun autorii despre acest amplu demers cultural:

Dorind să aducem în actualitate mai bine de 600 de ani de istorie spirituală semnificativă a Olteniei, am urmărit cu precădere temele universale care rezistă în timp. Ansamblurile monahale nu constituie simple clădiri care au rezistat de-a lungul veacurilor și care însumează elemente istorice, ci sunt locuri vii, încărcate de memoria imperfectă a oamenilor și sfinților care au viețuit sau au trecut pe acolo, de povestirile personalităților care și-au legat, cumva, numele de acestea și, nu în ultimul rând, de obștea de monahi sau monahii care le continuă cu devotament povestea la momentul actual. Arta mănăstirească însăși este un subiect viu, interpretabil, metamorfozabil, (auto)biografic pe alocuri. Înțelesurile ei se arată fiecăruia în mod diferit, cel mai adesea în straturi profunde. Iar întreaga semnificație a unei mănăstiri ți se arată atunci când te afli în interiorul ei, când participi în mod activ la slujbele religioase și la viața obștii.

Lansarea cărții Oltenia mânăstirilor – istorie, iconografie și arhitectură va avea loc sâmbătă, 17 decembrie 2022, la ora 10:00, în foaierul Teatrului Național ”Marin Sorescu” din Craiova.

Mai multe detalii despre acest volum puteți găsi pe www.olteniamanastirilor.ro.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Cum, necum, ocupat, neocupat, am mai parcurs trei cărți de non-ficțiune:

Copilăria la români (1850-2050). Istorie și prognoză – o lucrare monumentală în partea ei documentară, patetică în cea eseistic-predictivă. Autorul Andrei Majuru a adunat un vast material istoric, pentru a compune o frescă fără menajamente a perioadei copilăriei în trecutul românilor, cam din zorii epocii moderne și cu o concentrare masivă pe cea interbelică, aceea pe care mulți încă o văd ca pe o eră paradisiacă și pe veci pierdută. Paginile despre delincvența juvenilă, abandonul la naștere sau alte fenomene care smulg dezaprobarea în prezent sunt menite a ne arăta că românii, ca toți oamenii, nu s-au abătut de la media de drame existențiale a acestei lumi. Deși acele pseudo-propuneri de ameliorare și progres a condiției copiilor și tinerilor nu excelează prin vreun spirit practic, condeiul lui Majuru și erudiția sa fac neuronii să scapere din când în când, precum în formularea preluată de la Ion D. Sîrbu – ”cuantumul de copilărie netrăită”, care se reportează pe mai târziu și influențează viața adultului. Văd asta în jurul meu.

The Subtle Art of Not Giving a F*ck – titlul este greu de ignorat, nu-i așa? Nu e de mirare, pentru că Mark Manson și-a început cariera scriitoricească drept blogger și e, așadar, învățat să răspundă așteptărilor unui public de Internet, adică unul care vrea să fie captivat și să i se servească un ansamblu concis și coerent de sfaturi despre cum să duci o viață mai bună. Sau, ca să îl citez chiar pe autor, mai puțin rea. Traducerea în română a titlului – Subtila artă a nepăsării – denaturează cumva linia ideatică a cărții. Manson nu ne îndeamnă la blazare și indiferență, ci la a renunța la nocivul sentiment de îndreptățire, dar și la frica de a fi judecat de alții doar pentru că încerci. Per ansamblu, acest volum nu vine cu vreun sistem filosofic care să fie amintit în manualele de profil ale viitorului alături de stoicism sau epicureism, însă este scris într-un stil alert, ireverențios și eficient. Așa că hai să mai lăsam văicăreala și să punem mintea pe citit și osul la treabă!

Using Homework in Psychotherapy – inițial, am luat cartea aceasta în mână, doar cu scopul de a o răsfoi, dar n-am mai lăsat-o din mână, odată ce am am constatat cât de coerentă și de bine structurată este. Autorul Michael A. Tompkins, specialist în psihoterapie, construiește cu răbdarea atât de necesară profesiei lui o veritabilă trusă de scule de autocunoaștere și monitorizare a propriilor emoții. Spun autocunoaștere, pentru că, deși formularele pe care le prezintă sunt menite a fi elaborate de psiholog, împreună cu pacientul, pentru uzul acestuia, fiecare dintre noi am beneficia din a le folosi. Ce poate fi mai util decât să te înțelegi, să descoperi care sunt momentele când te simți mai rău, care sunt declanșatorii lor, ca să știi când să îi ocolești sau să te pregătești pentru a le face față? Pe lângă impecabila structură a acestor instrumente de lucru cu tine, m-a impresionat întregul proces prin care un terapeut își înțelege pacientul, negociază cu el, îl convinge de utilitatea adoptării acestei teme pentru acasă, monitorizează realizarea ei și intervine când cealaltă parte nu își îndeplinește angajamentul. Toate, printr-o atitudine care îmbină bunăvoința, preocuparea și fermitatea. Corectați-mă, dacă greșesc, dar cred că este exact ce avem nevoie în relația dintre părinți și copii sau dintre profesori și elevi, nu doar în cazurile clinice de tulburări emoționale. O carte de parcurs de oricine. Da, oricine.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)