Școala din Atena și filialele ei

Lăsând la o parte Capela Sixtină a lui Michelangelo, cele mai frumoase opere de artă de la Vatican sunt, fără îndoială, camerele pictate de Rafael.

Iar între acestea tronează Școala din Atena, în care acest geniu liniștit, cum îl numea un critic, a construit o reprezentare a unora dintre celor mai strălucite minți al Antichității, echivalentă cu echipa galactică a Realului din Madrid, în vremea lui Zidane, Figo et comp.

Pictura impresionează prin desăvârșita naturalețe a ansamblului pictural, dar cea mai mare plăcere rămâne identificarea marilor filosofi care o populează, personalități cărora Rafael le-a conferit figuri fictive, uneori chiar ale unor contemporani, dar totodată sugestive.

După cum bine știți, în centru îi avem pe Platon (cu chipul lui Leonardo da Vinci), arătând spre înalt, precum și pe Aristotel, arătând spre pământ, spre cele fizice și palpabile.

Mai jos, un pic mai în față, sprijinindu-și capul este Heraclit, gânditorul ciufut, cu chipul lui Michelangelo, căruia rivalul și admiratorul Rafale îi aducea astfel un omagiu asezonat cu ironie.

Tot în centru, tolănit pe scări și semidezbrăcat, îl găsim pe Diogene Cinicul, cel care respingea convențiile societății.

Undeva în centru, spre stânga, într-o robă verde și din profil, cu vestitu-i nas borcănat și faimoasa-i frunte largă, este Socrate.

Tot în stânga, mai în prim-plan, este un grup al altor spirite care au influențat cursul omenirii: Pitagora, citind dintr-un volum masiv, iar Averroes și Anaximandru inspirându-se de la el; tot înspre el privește și Parmenide, iar înspre privitor își ațintește chipul inteligent Hypatia din Alexandria, frumoasă, așa cum numai Rafael știa să redea o femeie.

În spatele acestui grup, spre marginea stângă a frescei, cu o mină relaxată, citind dintr-o carte și având rămurele de măslin sau de viță de vie pe cap, este Epicur.

În partea dreapta, îl vedem folosind un compas pe Euclid, căruia artistul i-a atribuit figura lui Bramante.

Deasupra lui, în plan depărtat, îl găsim pe Plotin, despre care se spune că ar avea chipul lui Donatello.

V-am spus toate acestea pentru plăcerea de a desluși o operă care mă fascinează, dar și pentru că, parcurgând Istoria ilustrată a filosofiei a lui Tom Jackson, m-am lăsat deseori în voia reveriei, imaginându-mi cum i-ar fi înfățișat Rafael pe toți gânditorii ulteriori Antichității despre care am citit.

Oare cum s-ar fi prezentat Kant, Freud, Descartes, Nietzsche, Marx, Hume sau Erasmus?

Faptul că am asociat acest volum cu opera renascentistă nu este doar rodul unei minți care a zburdat în voie.

Ca și Rafael, care surprinde esența fiecărui filosof printr-un gest, Tom Jackson comprimă esențialul contribuției fiecăruia într-o pagină sau două.

O simplificare la care mulți ar strâmba din nas, în lucrarea sa este în mod asumat o deschidere de porți și de drumuri, este un instrument educațional neprețuit.

Este scheletul pe care adaugi musculatură intelectuală prin lecturi suplimentare. De pildă, recomand ca primele care urmează acesteia să fie History of Western Philosophy de Bertrand Russell și The Story of Philosophy de Will Durant.

Iar pasul suprem este, bineînțeles, să citești operele propriu-zise ale filosofilor.

Ce am apreciat în mod special la Istoria ilustrată a filosofiei este modul impecabil în care este structurată cronologic, dar și ideologic. Aristotel însuși ar surâde aprobator, văzând că modul său de organizarea cunoașterii a fost dus pe asemenea culmi de performanță.

Dincolo de bucățele enciclopedice pe care le-am adăugat în sertărașele minții, această carte m-a îndemnat și să reflectez.

Filosofia nu este o ocupație pentru un grup restrâns de visători.

Nu, este preocuparea omului pentru tot ce face.

În interior și în exterior, în trecut și în viitor, în viață și în moarte.

Cine acordă timp acestor lucruri este filosof, iar un filosof este îndreptățit să conducă Polisul, așa cum își dorea Platon.

Avea dreptate?

Nu știu, dar merită să discutăm și să filosofăm despre asta.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru cursul de introducere în filosofie de care am avut nevoie de când mă știu.

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție corporală

Încă trei lecturi de non-ficțiune mi-au provocat neuronii, iar de data aceasta au avut o tematică unitară – legătură dintre corp și minte.

Touch – așa cum însuși autorul David J. Linden precizează, simțul tactil n-a beneficiat de atâta atenție precum văzul sau auzul de-a lungul timpului, deși îi datoram mai multe decât credem. Cartea ne prezintă în detaliu anatomia pielii, din toate părțile corpului, precum și traseul de la receptori la creier și invers, într-o multitudine de ipostaze ale atingerii. De pildă, deși m-am simțit inițial copleșit de diferitele nume ale corpusculilor tactili, am fost fascinat să aflu cât de complexă e simpla activitate de a căuta prin buzunar și a găsi moneda potrivită pentru da rest sau a o introduce într-un tonomat. Deși Linden încearcă să păstreze nivelul științific pentru laici, lucrarea devine uneori complicată. Însă pledoaria ei este convingătoare. Suntem ce vedem, ce auzim, dar și ce și cum atingem.

Odorama – reiau și dezvolt ce am spus mai sus. Suntem ce vedem, ce auzim, ce atingem, dar și ce mirosim. După ce parcurgi această istorie culturală a mirosurilor, e limpede că e o latura a existenței umane care nu trebuie neglijată. Federico Kukso dă dovadă de o erudiție care îl pune în ochii mei pe același plan cum nume de legendă dintre servitorii muzei Clio, precum Herodot sau Mommsen sau Iorga. Nu e cotlon sau perioadă a istoriei despre care autorul să nu aibă detalii fascinante. Iar cât de importante sunt izurile omenești, o să aflăm de la Inteligența Artificială, când va fi în stare să detecteze din structura lor chimică dacă ne e frică, dacă iubim sau dacă suntem bolnavi. Cu mirosul încă nu putem minți.

Când corpul spune nu – o carte deja celebră, al cărei succes provine din faptul că autorul vine cu argumente în favoarea unei ipoteze deja propuse de înțelepciunea populară – stresul ne îmbolnăvește. Și nu oricum, ci de cancer, scleroză în plăci sau alte afecțiuni groaznice. Mi s-a părut uneori că Gabor Mate își organizează prezentările medicale și studiile de caz tocmai ca să susțină această idee centrală, ceea ce m-a trimis cu gândul la acel ”confirmation bias”, despre care vorbește Daniel Kahneman în cărțile sale. Însă nu pot să contest că autorul lucrării de față m-a convins pe deplin că mintea și corpul sunt un tot, că nu suntem doar o colecție de organe separate, ci un ansamblu complex de procese fiziologice, care au loc și în funcție de condițiile exterioare. Iar concluzia pe care am desprins-o sau pe care mai degrabă mi-am văzut-o confirmată este clară – calitatea vieții este calitatea oamenilor cu care te înconjori.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Așa se scrie istoria

Sunt multe figuri mitizate în ultimul hal în istoria și istoriografia românească, însă Tudor Vladimirescu e în Top 10, sunt convins.

Extrăsesem această concluzie din lecturi care au precedat-o pe cea a cărții lui Tudor Dinu, Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești.

Însă, cu această ocazie, am constatat că mai avem de lucru până să ne scuturăm percepțiile față de un astfel de subiect, dar îmbucurător este că începe să se adune materialul didactic și intelectual necesar pentru a încerca măcar.

Mare cunoscător al epocii fanariote, autorul prezintă în detaliu, bazându-se pe izvoare diverse și complementare, apariția mișcării Eteriei și meteorica lor incursiune pe teritoriile celor două țări române, care a favorizat și ascensiunea fulminantă a lui Tudor Vladimirescu, și care a pricinuit mai multe rele decât s-au îndurat să prezinte chiar și istoricii comunisto-naționaliști.

În aproape orice relatare despre acțiunile grecilor revoltați împotriva stăpânirii otomane apar cuvintele jaf sau pradă.

Am rămas cu aceeași impresie ca și la cartea despre Pogromul de la Iași. Ideologia nu e niciodată dezlipită de lăcomie, așa că să nu ne mire corupție și caracterul hrăpăreț al politicienilor de azi. Nu sunt decât continuatorii unei îndelungate tradiții.

O altă meteahnă care pare a nu se fi schimbat din leatul 1821 până în cel prezent este minciuna din partea conducătorilor, propaganda lipsită de substanță.

Alexandru Ipsilanti a condus o expediție în care de-abia a crezut el însuși, în cele mai bune momente. Cu toate acestea, i-a momit pe mulți naivi, dar și pe mulți neisprăviți, să îl urmeze în această întreprindere cu accente sinucigașe.

Scriitura istoricească a lui Tudor Dinu este impecabilă. Pe lângă faptul că este neabătut în exactitate (atâta cât permit izvoarele), dar deloc sec în exprimare, că e caracterizat de sine ira et studio, dar și de ironia fină a celui ce înțelege ce prezintă, istoricului i se mai cuvin firitiseli și pentru altceva.

La fel ca în cazul lucrării Oamenii epocii fanariote, a mers personal în toate locurile care au avut oarece importanță în tabloul revoluției de la 1821 și a surprins imagini, care se regăsesc în carte, împreună cu explicații bine rezumate.

Rezultă astfel un fel de foto-reportaj al acestui crâmpei de istorie, închegat și coerent, care poate sluji drept variantă pentru cei mai leneși cu lectura.

Ca să nu rămân dator cu afirmația provocatoare de la început, preiau una dintre aceste imagini, în care Tudor Vladimirescu apare ca un baștan, mai aproape probabil de comportamentul său real, și ipostaza ascetică și glorioasă, excelent plăsmuită de Theodor Aman.

A studia istoria e ca și cum ai curăța o ceapă.

Îți dau lacrimi pe măsură ce îndepărtezi strat după strat, dar simți că ți se desfundă sinusurile pe bune.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru lecția dublă despre cum se scrie istoria – faptic de bezmetici și scriptic de oameni inteligenți.

Cum crede un francez că i-a înțeles pe ruși

După rebeliunea fâsâită a lui Prigojin din Rusia, lectura cărții Magul de la Kremlin îmi pare și mai ilustrativă decât impresia pe care mi-o produsese inițial.

Scriitorul francez de origine italo-elvețiană Giuliano da Empoli se aventurează pe un tărâm sinistru, dar în același timp fascinant pentru europeni și lumea întreagă – bolgiile puterii din jurul lui Putin și manifestarea lor dantescă.

Romanul este lăudat pentru modul cum autorul a demonstrat o profundă cunoaștere a subiectului.

Eu, unul, am văzut mai degrabă cum da Empoli a preluat tot ceea ce știm sau credem că știm despre Putin și evoluția sistemului pe care l-a impus și le-a organizat impecabil din punct de vedere narativ.

Mai precis, toate se dezvăluie prin vocea unui anume Sabanov, păpușar abscons al puterii și martor al transformării Rusiei de la capitalismul sălbatic al oligarhilor la autocrația înăbușitoare a prezentului.

Figura tartorului de la Kremlin este integrată acestei fresce, dar este convențională și îi lipsesc acele nuanțe pe care foarte subtil i le-a smuls Oliver Stone în seria de interviuri pe care i le-a luat acum mai mulți ani.

Per ansamblu, înțelegerea de către Giuliano da Empoli a rușilor are un aer mai degrabă intelectual franțuzesc și ușor naiv și nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva el însuși, ca noi toți, am căzut pradă unei înscenări colosale, care s-a năruit odată cu invazia Ucrainei, când întreg mapamondul a constatat cu stupoare că Rusia e aproape nevolnică, iar Putin deloc infailibil.

Magul de la Kremlin are, însă, o calitate incontestabilă.

Scriitura curge ca râurile de votcă pe care înalții membri ai administrației de la Moscova le îngurgitează în cantități din ce în ce mai mari, spre disperarea Țarului.

Te simți prins în alunecarea unei istorisiri construite ca și cum ți s-ar adresa personal, iar aceasta este o lecție importantă:

Când povestea e coerentă, nu mai contează dacă e adevărată sau nu.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o confecționare atât de reușită a realității, că înșiși cei stigmatizați de ea ar fi mândri.

Cuceriri SF (26)

Iată că am mai lăsat mintea să zburde pe alte patru tărâmuri SF:

At the Mountains of Madness – una dintre creațiile importante ale bunicului genului horror, H.P. Lovecraft. Așa cum ne-a obișnuit părintele lui Chtulu, povestea este spusă din perspectiva unui narator traumatizat, care relatează o expediție în Antarctica, în care sunt descoperite vestigiile ciclopice ale unei civilizații străvechi. Sunt momente când scriitorul vrea să potențeze tensiunea artificial, dar arhitectura locurilor și acumularea descoperirilor sunt bine construite din condei. Un roman cu valoare mai degrabă de artefact al începuturilor genului SF, dar încă important, totuși.

Children of Dune – cea de-a treia carte din universul plăsmuit de Frank Herbert și cea mai încurcată din câte am apucat să citesc din această serie. Are multiple fire narative, care îi urmăresc pe gemenii Leto și Ghanima, copiii lui Paul Atreides, pe Alia, soră-sa, pe Lady Jessica, maică-sa, precum și pe alții care conspiră în fel și chip, încercând să atingă obiective care deseori sunt neclare chiar și personajelor. Dacă narațiunea ca întreg te obosește și nu îți mai pasă de la un punct de ea, scenele separate îi ies excelent lui Herbert. Multe dintre ele au o intensitate aproape dramaturgică și îți dau puterea să mergi mai departe cu lectura, așa cum un Fremen străbate lent, dar neabătut deșertul stăpânit de Shai-Hulud.

Deathworld – începutul acestui roman de Harry Harrison aduce cu savuroasele aventuri din The Stainless Steel Rat, însă continuare este mai gravă și mai cu tâlc. După ce acceptă provocarea de a da lovitura într-un cazino intergalactic, protagonistul, care deține și vagi abilități telepatice, ajunge pe o planetă atât de inospitalieră pentru oameni, încât mica societatea aciuată acolo e construită militărește în jurul unui singur scop – supraviețuirea. Fidel preceptelor ei, personajul principal începe să vadă dincolo de eternul conflict cu natura și să descopere că există o alternativă la această dușmănie din care cele două părți nu au decât de pierdut. Chiar dacă narațiunea se poticnește pe alocuri, mesajul rămâne relevant.

Dying Inside – una dintre plăcerile regulatelor mele incursiuni în lumea literaturii SF este să dezgrop cărți atât de bune, încât nu mai au nevoie să fie categorisite în aceste gen și pot fi prezentare fără opreliște oricărui cititor. Acest roman al lui Robert Silverberg întrunește toate condițiile, prin scriitură, atmosferă și emoție. Protagonistul este un telepat care își pierde treptat puterile. Acest proces al degradării este redat impecabil, atât stilistic, cât și ca metaforă a îmbătrânirii și tuturor micilor înfrângeri care îl însoțesc. În paralele, autorul ne prezintă și modul cum personajul principal și-a descoperit harul în copilărie, cum a învățat să îl utilizeze și să îl mascheze. Droguri, sex, deznădejde și alte trăiri ale decadei critice a anilor ’70 se regăsesc în roman, dar nu într-un mod care deprimă iremediabil. Dimpotrivă, sunt însoțite de multă compasiune și de o invitație de a privi înăuntru. Al nostru și al altora.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Cuceriri SF (13)

Cuceriri SF (14)

Cuceriri SF (15)

Cuceriri SF (16)

Cuceriri SF (17)

Cuceriri SF (18)

Cuceriri SF (19)

Cuceriri SF (20)

Cuceriri SF (21)

Cuceriri SF (22)

Cuceriri SF (23)

Cuceriri SF – Ediție de Starcraft

Cuceriri SF (25)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Alte trei non-ficțiuni, fiecare cu tâlcul ei, s-au desfășurat în fața neuronilor mei.

Memoria noastră – o carte editată sub egida Larousse, care își respectă blazonul și propune o incursiune amplă, enciclopedică, dar nu aridă, pe tărâmul acestei facultăți cognitive. Lucrarea coordonată de Bernard Croisile acoperă o tematică vastă, de la mecanismele neurologice ale memoriei (atât cât au putut fi identificate până acum) sau disfuncționalitățile lor la metode de antrena și activa memoria, inclusiv seturi de exerciții grafice foarte bine realizate, cu o o dificultate care crește gradual. Cel mai important aspect pe care l-am desprins din această carte este că memoria nu este nici pe departe o abilitate unică, localizată ferm într-o anume parte a creierului, ci este rezultatul combinației dintre percepție, atenție sau inteligență. Iar utilizând memoria în diverse moduri, punem practic în funcțiune întregul creier, asigurându-i astfel sănătatea. Aviz celor care refuză să o mai folosească, sub pretextul că tehnologia o poate suplini.

The Six Secrets of Intelligence – ca și memoria, inteligența este una dintre trăsăturile omenești care e prețuită, dar nu pe deplin înțeleasă și foarte puțin clar definită. Craig Adams se folosește de metafora inteligenței pentru a desemna capacitatea de înțelege și de a lua cele mai bune decizii. Pentru asta, se folosește masiv de sistemul de gândire propus acum mii de ani de Aristotel. Nu e primul care îi regăsește pe antici, însă meritul său este că transformă acea materie obositoare și aridă din liceu – logica – în ceva extraordinar de coerent și, ca urmare, util. Deducția, inducția sau analogia nu mai sunt doar niște cuvinte, ci veritabile procedee prin care putem efectua raționamente, fiind conștienți oricând de pericolul ca acesta să nu fie corect. Sunt perfect de acord cu autorul că a înțelege concepte teoretice este un pas indispensabil în orice activitate de învățare temeinică.

The Cyber Effect – știm că tehnologia a schimbat omenirea de când e. Dar ce efecte are tehnologia digitală actuală asupra minților și vieților noastre de-abia începem să conștientizăm. Ne ajută și această lucrare în care, fără a adopta vreun stil apocaliptic, Mary Aiken ne prezintă impactul nociv al ecranelor și Internetului asupra relațiilor umane, sexualității, sănătății, copiilor sau infracționalității. Tema aceasta nu este o noutate, dar nu cred că am parcurs vreodată o panoramă mai cuprinzătoare decât această. Competența și deplina cunoștință de cauză a demersului autoarei sunt indiscutabile – multitudinea de detalii oferite, specializarea în psihologie și poveștile despre colaborarea cu instituții precum Interpolul sunt argumente în acest sens. Nu putem ocoli această tehnologie care ne învăluie tot mai strâns, e prea utilă. Nici nu putem să practicăm abstinență de la ea. Nu ne rămâne decât să înțelegem cum ne modelează pe noi și pe ceilalți și să rămâne stăpânii, nu sclavii ei.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Barcelona cea încăpătoare

La examenul de la capătul unei curs de scriere creativă, profesorul le adresează studenților următoarea provocare:

Scrieți un povestire care să conțină religie, dragoste și mister.

Prima care a predat lucrarea, pentru care a și primit un 10 cu felicitări, a fost o studentă, pe a cărei foie nu scria decât atât:

Dumnezeule, sunt însărcinată! Cu cine?

Glumă, glumă, dar exact capacitatea aceasta de a îngloba teme diferite și de a le face să fuzioneze este trăsătura de căpătâi și cea mai de preț a romanului Umbra vântului a lui Carlos Ruiz Zafon.

Un băiat orfan de mamă, fiu al unui anticar dintr-o Barcelonă care de-abia ieșise din sângerosul Război Civil, descoperă cartea eponină, scrisă de un misterios Julian Carax și pornește pe urmele tenebroasei și tragicei vieți a autorului, urmându-și, în același timp, propria devenire în adolescent și adult.

Umbra vântului e roman de suspans, e bildungsroman, e roman dublu de dragoste (una damnată, alta adolescentină), e roman turistic (Barcelona și locurile ei pitorești), e roman politic (teroarea franchistă), e roman gotic.

Aceasta din urmă ipostază merită o mențiune aparte, nu doar pentru paginile prelungi și reușite pe care Zafon le alocă descrierilor unor case lugubre și fantomatice, dar și pentru metamorfozele pe care aceste mecanism literar al spaimei l-a suferit de-a lungul timpului.

De la Horace Walpole și Castelul din Otranto am trecut la Wilkie Collins și Femeia în alb, apoi am traversat în luntrea lui Charon pe tărâmul cinematografiei cu The Innocents sau The Others, pentru ca trăirile rezultate de acolo să fie reactivate din nou prin proza din Umbra vântului.

Nu o să trec sub tăcere că romanul spaniolului e deseori îmbibat de o melodramă vecină cu telenovela și că personajele sunt cam plat reliefate.

Cu o excepție notabilă, totuși.

Fermin, omul străzi salvat de protagonist și devenit omul său de încredere, idiot genial, cu o limbariță pedantă și savuroasă și cu un trecut jamesbondian traumatizant.

Micile scăderi din Umbra vântului se risipesc, însă, în fața plăcere plăcerii susținute de a-l citi.

Totul pornește de la uimirea și curiozitatea unui copil în fața unei cărți.

Pentru câteva sute de pagini, acel copil am fost și eu.

Să faci umbră pământului

Am asistat la o dezbatere pasionantă, care a pornit de la cartea Cimitirul trandafirilor a amicului Cristi Nedelcu, și care a avut drept subiect studierea dosarelor fostei Securități și notele informative pe care le conțineau.

S-a emis și opinia că este un subiect deja vetust, care nu mai interesează pe nimeni, pentru că generațiile se schimbă, iar cele actuale nu mai au o conexiune reală sau emoțională cu aceste documente care ar dezvălui laturi pe care n-am vrea să le descoperim despre natura umană a unor apropiați.

În cadrul discuției, Adrian Cioroianu a avansat ideea că o șansă autentică a acestor dosare de a mai trezi interes este să devină materie primă pentru literatură, nu pentru un studiu istoric sec.

Este ce realizat Cristi Nedelcu în creația sa și de această convingere că un trecut uitat, minor, dar nu neimportant merită readus la viață a fost animată și Mariana Gorczyca în scrierea romanului-documentar Rubla, locul fără umbră.

În anii ’50 ai veacului trecut, după ce a prins ceva rădăcini, regimul comunist din România a urmat modelul Fratelui Mai Mare de la Răsărit și a procedat la a-și privi propriii locuitori ca pe niște dușmani.

Printre nefericiții care au intrat astfel în vizorul autorităților au fost cetățenii de etnii diferite de cea românească majoritară, precum germanii, turcii, sârbii sau refugiații din Basarabia și Bucovina pierdute nu cu mult timp înainte.

Mulți dintre aceștia au fost nevoiți să își părăsească domiciliile și posesiunile și au fost duși cu forța în Bărăgan, în câmpia fierbinte care nu e un deșert, dar care nici cel mai primitor loc de pe meleagurile noastre nu e.

Cu o cercetare temeinică, dublată de vizite la fața locului, autoarea construiește o multitudine de voci și personaje care compun o comunitate născută ad-hoc, o lume construită artificial, dar care evoluează natural, ai cărei membri încearcă să supraviețuiască fizic și psihic în fața vitregiilor naturii și a unei ideologii totalitare brutale.

Se pot stabili paralele elocvente cu Zuleiha deschide ochii a Guzelei Iahina, nu doar prin tematica deportării, dar și prin evoluția psihologică a personajelor, atât la nivel individual, cât și colectiv.

Despre veridicitatea cadrului creionat de Mariana Gorczyca a depus parțial mărturie însăși mama mea, care a copilărit exact în acel sat, ca fiica a milițianului, atât de bine integrat comunității, încât era chemat la toate manifestările tradiționale ale diverselor grupuri etnice din localitate.

Tot ea mi-a relatat despre berbecul Ghiță, care se ținea scai de bunicul, dar asta e o altă poveste.

Însă Mariana Gorczyca este scriitoare și are ambiții corespunzătoare. Cartea sa nu este doar o docudramă impecabilă faptic, ci propune și artificii ale fictivului.

Unul dintre personaje este un alter ego al lui Eric Arthur Blair, cunoscut îndeobște sub numele de George Orwell, care își înregistrează percepțiile asupra vieții într-un astfel de sistem concentraționar, rezultând o versiune alternativă a universului distopic din 1984.

Am citit mai multe cărți ale lui lui Orwell și mărturisesc că ipostaza sa din Rubla, locul fără umbră nu e atât de caustică și întunecată pe cât am ajuns a o cunoaște.

Însă aceasta nu este o problemă reală, pentru că acest Eric Arthur Blair este bine integrat narațiunii.

Și tot din latura poetică a Marianei Gorczyca rezultă o metaforă înălțătoare, încă un argument al asemănării dintre lucrarea sa și Zuleiha deschide ochii.

Totul pornește de la titlul cărții. Inițial, satul Rubla este un loc fără umbră, un loc neprimitor, unde nu te poți adăposti de soare, unde ești dezgolit și lipsit de protecție.

Treptat, prin muncă și solidaritate, viața înflorește în Rubla, apar copacii și apare și umbra.

Aceasta este lecția universală pe care ne-o facilitează Mariana Gorczyca.

A face umbră pământului nu este doar un proverb.

Este o datorie umană.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un crâmpei din ce a fost și n-ar trebui să uităm, pentru că e o părticică din noi, așa cum e cazul meu.

Șase personaje în căutarea unui cititor

În unele cărți, personajele sunt plasate ca piesele pe o tablă de șah, fiecare are trăsăturile sale și contribuie la narațiune cum poate.

Mai sunt și cărți la care personajele se întrupează sub ochii și în mintea cititorului pe măsură ce se scurg paginile.

Este și cazul romanului Zuleiha deschide ochii, scris de Guzel Iahina cu migală balzaciană, cu un simț al amplorii romanești tolstoian și cu o tematică neo-gorkiană.

Povestea începe cu eroina eponimă, localnică din părțile tătărești ale URSS-ului la debutul colectivizării, ducând o viață casnică la limita sclaviei. Stăpâni îi sunt soțul brutal și soacra remarcabil de nesuferită, iar această parte a cărții e cea în care autoarea se delectează cu o întreagă frescă etnografică.

După un anume punct de inflexiune, însă, Zuleiha se vede aruncată în vâltoarea unei epopei a deportării, alături de diverse alte personaje pe care ajungem să le cunoaștem și să le îndrăgim, deși niciunul nu e lipsit de beteșuguri.

Alături de tătăroaica noastră ochioasă, îi avem pe Ignatov, bolșevicul cu față umană, pe doctorul Leibe și meandrele minții sale, pe Gorelov, pupătorul de șezuturi, pe Konstantin Arnoldovici, artistul incurabil, și, mai târziu, pe Iusuf (vedeți voi ce și cum).

Lor li se mai adaugă și alții, iar această galerie de figuri omenești îți umple sufletul, pe măsură ce li se adaugă straturi, straturi de trăiri și evoluții.

De la simple nume ajungi aproape să îi vezi aievea, să le dai formă și țesuturi.

Nimic nu se pierde, totul se transformă.

Aceasta este marea calitate a romanului Zuleiha deschide ochii.

Își acordă timp și spațiu să îți demonstreze cum viața înflorește, chiar și în cele mai vitrege sau neverosimile situații și condiții.

Literatura rusă a explorat dintotdeauna genunile deznădejdii.

Dar, prin voci precum a lui Guzel Iahina, ne-a arătat și cum poți escalada pereții abrupți ai acestui abis.

A mai îmbătrânit și Llosa

Era o vreme când eram înnebunit după Mario Vargas Llosa.

Începând cu Sărbătoarea țapului, m-am năpustit asupra a tot ce a scris, iar unele experiențe romanești au fost sublime, într-adevăr.

Dar am și constatat și-a pierdut, treptat, din acel suflu imperial al scriiturii și al tematicii.

Așa a trecut o bună perioadă de timp și nu l-am mai întâlnit.

Până la ultima sa carte, Vânturile.

E clar o creație a unui om bătrân.

E scurtă, e lamentația după o lume de odinioară, e descrierea clinico-literară a demenței, dar și a lipsei de control asupra vintrelor.

Dar, în același timp, în aceste doar 100 de pagini (o nimica toată față de colosalele Conversație la Catedrala sau Războiul sfârșitului lumii) l-am regăsit pe acel scriitor formidabil, care mă captiva și mă îngrozea cu acuitatea modului cum reda senzații fizice, trăiri psihice și perpetua lor interacțiune.

Vânturile e un test pentru cititorii care simt că îmbătrânesc.

Eu, din fericire, încă nu sunt atins de morbul uitării sau al flatulenței necontrolate, dar văd în jurul meu subtile degradări ale apropiaților mai în vârstă.

Iar Mario Vargas Llosa ne pune față în față cu acest inexorabil proces și o face atât de bine, încât unii l-ar putea detesta pentru asta.

Un compliment cel puțin la fel de mare precum premiul Nobel pe care, spre deosebire de alți confrați mai ghinioniști, a apucat să îl ia în cursul vieții.

Pentru un scriitor, a fost o viață ca la carte.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-a mijlocit o posibil ultimă întâlnire cu unul dintre cei mai mari condeieri ai lumii.