Caiet de insemnari

Cum să-ți bați joc de un roman clasic, dar tot să iasă ceva mișto

By Iulian in Filme 4 august 2022 0 Comment

Între romanele lui Jane Austen, Persuasion este cel mai puțin savuros și cel mai profund.

E cel mai interiorizat, cel în care nu dialogurile primează, ci trăirile protagonistei, amestec de sfială, speranță și dorință de fugă.

Ca urmare, ideea unei ecranizări a acestei cărți m-a intrigat, tocmai pentru că îmi dădeam seama că nu va fi o sarcină ușoară.

Iar modul cum realizatorii au înțeles să o abordeze a fost de un tupeu care a iritat, irită și va continua să irite fără îndoială.

Dar nu și pe autorul acestor rânduri, care s-a bucurat de film tocmai pentru această libertate pe care și-a permis-o.

Anacronică în mai mult de o privință, pelicula regizată de Carrie Cracknell folosește costume și decoruri și calești de epocă, însă manifestările personajelor sunt cât de poate de moderne, în frunte cu Dakota Johnson, care sparge al patrulea zid de fiecare dată când nu-i dă pace câte ceva și care, sorbind deseori dintr-o sticloanță de vin cu abilitatea unei alcoolice profesioniste, ne ia părtași la trăirile ei.

Care sunt departe de a fi redate feciorelnic în dulcele stil Austen, ci mustesc deseori de sarcasm sau auto-ironie, savuros jucate, încât pot spune că această actriță dovedește pentru prima dată că e într-adevăr fiica mamei ei și se scutură de mizeria numită Fifty Shades of Grey.

Pentru unii, denaturarea asta a personajului principal feminin asta a fost o insultă la adresa scriitoarei.

Nu și pentru autorul acestor rânduri.

Dacă Dakota Johnson e ca un stilet cu două tăișuri, nimeni, nicăieri, niciodată nu poate rezista Miei McKeena-Bruce în rolul lui Mary, sora eroinei. În viața reală, aș fugi de așa femeie ca dracu’ de tămâie, dar în filmul ăsta orice apariție a ei e un deliciu.

În Persuasion o să vedeți negri, indieni, ceva trăsături asiatice, încât îmi și imaginez cum contemporanul lui Jane Austen, William Pitt cel Tânăr, se rostogolește în mormânt precum centrifuga mașinii de spălat la programul de zvântare.

Dar, cum, necum, toată corectitudinea asta politică trece precum o briză ușoară de vară.

Pentru că Persuasion este un film haios și na, că o zic, chiar frumos.

Animalele au fost primele muze (6)

By Iulian in Intre vizual si conceptual 1 august 2022 0 Comment

Încă un set de imagini surprinse la o expoziție dedicată unei civilizați pre-columbiene, care mi-au relevat că animalele au fost primele muze.

Deși naiv redat, acest asalt al mai multor păsări colibri asupra unei singure flori este irezistibil

Câinele a fost domesticit de om pentru pază, dar a devenit rapid cel mai bun prieten al său, iar afecțiunea cu care acesta este realizat stă mărturie în acest sens

O triplă fuziune: vasul de cult – figura omenească demiurgică – elementele unui crab (precis, dar sugestiv reliefate)

Un stol de tucani, fără cusur scoși în evidență de tehnica au repousse

Deși nu există preocupare pentru organizarea spațiului, tragedia necuvântătoarei este ușor de deslușit în postura-i fizică

Știu, atenția absorbită de chipul omenesc stilizat și de stetoscopul său, însă uitați-vă la cât de plastic reiese silueta neînsuflețită a ciutei

Deși pasărea colibri zboară cu o repeziciune greu de perceput pentru ochiul omenesc, artistul a avut atâta răbdare în a o studia, încât a putut-o reda atât de fidel

Nu cred că mai e nevoie să îmi exprim admirația pentru ideea de a construi vasul ca și cum ar fi trupurile încolăcite a doi șerpi, pentru că o veți fi remarcat-o și singuri

Naziștii printre noi

By Iulian in Carti 31 iulie 2022 0 Comment

Am invocat de mai multe ori de-a lungul timpului Fereastra lui Johari, ca mijloc de auto-cunoaștere.

În cadrul ei, cel mai interesant cadran mi se pare cel al părerile altora despre tine, acele lucruri pe care nu le știai, dar ți le relevă alții.

De aceea, mărturiile unui străin care s-a aflat în mijlocul unor evenimente decisive din istoria românilor mi se par neprețuite, oricât de părtinitoare ar fi.

Iar când sunt scrise cu un condei atât de inspirat precum al Rosei Goldschmidt Waldeck, valoarea lor sporește întreit.

Jurnalistă americană din perioada interbelică, autoarea s-a găsit în România în acele luni puțin spus zbuciumate care debutat cu înfrângerea Franței în Al Doilea Război Mondial, moment când Germania se înstăpânește, indirect, dar nemilos, asupra țării noastre, fiind martora terorii regimului legionar, precum și a prăbușirii acestuia, după conflictul cu mareșalul Ion Antonescu.

Cazată la Athenee Palace, luxosul hotel de pe Calea Victoriei, R. G. Waldeck beneficiază de contacte cu personaje sus-puse, uneori influente în mod insidios, decadente și pitorești.

Portretele pe care le realizează acestora sunt sarea și piperul lecturii, pentru că populează relatarea despre acea perioadă (seacă până și la Mihail Sebastian, care a trăit-o pe pielea lui) cu oameni în carne și oase, care construiesc o veritabilă faună a luxului și corupției și care mă liniștesc întrucâtva.

La noi a fost întotdeauna așa, nu acum mai rău.

Poate că ăia de-acum sunt mai inculți, atâta tot.

Mai mult, Athenee Palace poate fi citit ca o descriere a modului cum o mare putere acționează în a devia, controla și acapara opinia publică și modul de gândire al locuitorilor unei alte țări.

Naziștii pe care Waldeck îi intervievează nu sunt brutele din filme, sunt oameni stilați, coerenți în argumentele lor și generoși în acorda mici concesii celeilalte părți.

Nu o dată mi se părea că citesc o versiune de demult a campaniilor de dezinformare care au tulburat și tulbură scena mediatică a românilor și ajung până la discuțiile din tramvai sau de la colțul blocului.

Aceste popoare europene deveniseră ele însele din ce în ce mai indiferente față de democrație, care le era prezentată în termeni de libertate de gândire și libertate de exprimare, dar care în termenii experienței lor de zi cu zi însemna mai ales libertatea de a muri de foame. Am constatat că nu mai mult de zece la sută din populația continentului european era preocupată de libertatea europeană sau era suficient de motivată pentru a lupta să o păstreze. În ceea ce privește restul de nouăzeci la sută, oamenii erau în parte inconștienți de adevărata natură a umbrei lui Hitler, în parte o priveau cu indiferență și în parte erau gata să meargă pe mâna Fuhrer-ului.

Asta scria R. G Waldeck în 1940.

Înlocuiți Hitler cu Putin și, dintr-odată, e 2022!

De-asta e bine să citim istorie.

Ca să ne dăm seamă că nu trebuie doar să ne considerăm mai deștepți decât înaintașii noștri.

Mai trebuie să și fim.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-a demonstrat că și Micul, nu doar Marele Paris a fost ocupat de nemți la un moment dat.

Animalele au fost primele muze (5)

By Iulian in Intre vizual si conceptual 28 iulie 2022 0 Comment

Revelația pe care am avut-o acum ceva timp la Muzeul Civilizațiilor Anatoliene, potrivit căreia animalele au fost primele muze care au provocat simțul artistic al omului mi s-a confirmat la o altă expoziție extraordinară, de data aceasta a unei civilizații de peste țări și mări, cea a incașilor.

Stilizată, dar fără greș redată – o pasăre colibri în plin proces de a sorbi nectarul unei flori

Nu am surprins o imagine prea bună astfel încât, pe lângă naturalețea modului cum acest prădător se sprijină de marginea vasului, să vedeți impresionanta brutalitate cu care își ține prada

Aproape că simți alunecarea șerpilor pe linia vasului

O combinație bidimensional/tridimensional care ar impresiona și la un obiect modern, darămite la unul de acum câteva sute de ani

Jocul cu formele animale, dus la stadiul următor, cel al creativității

Însăși întruchiparea artei plastice: recunoști fără crabul, dar nu poți spune că e o copie întocmai a realității

Încă o interpretare creativă, în care precizia formelor transmite perfecțiunea ipostazei

Și președinții americani sunt abonați la Oscaruri

By Iulian in Filme 26 iulie 2022 0 Comment

Dacă, de-o parte a Atlanticului, insulele britanice au avut monarhi care au fost materie primă pentru multe nominalizări și premii Oscar, și cealaltă parte, mai precis Statele Unite ale Americii au avut în frunte președinți remarcabili într-un fel sau altul, care au prilejuit roluri recompensate de Academie.

Evident, nu e un număr atât de mare, precum al regilor și reginelor Marii Britanii, dar incursiunea în istoria lor e cel puțin la fel de fascinantă, așa că vă invit să o descoperim împreună.

***

În Amistad (1997), Anthony Hopkins îl joacă pe John Quincy Adams și primește nominalizarea la Oscar pentru rol secundar, deși acest extraordinar actor transformă partitura într-una care poate fi foarte bine principală. Ce-i drept, la momentul istoric înfățișat de film, Adams nu mai era președinte, însă fosta sa funcție este menționată explicit în cadrul peliculei.

Figură aproape mitică a istoriei americane, aureolat și de martiriu, Abraham Lincoln nu putea fi ocolit de cinematografie, care i-a construit varii portrete.

În Abe Lincoln in Illinois (1940), Raymond Massey era nominalizat la Oscar pentru rol principal, înfățișându-l pe viitorul președinte în timpul mandatului de senator al acestui stat, perioadă în care câștigă popularitatea și harul retoric care vor duce ulterior la Washington.

În Lincoln (2012), Daniel Day-Lewis domină filmul cu statura impresionantă, cu incredibila asemănare cu personajul eponim și, mai ales, cu arta istorisirii. Și a dominat și acel sezon de premii cinematografice, adjudecându-și-le pe toate, în frunte cu Oscarul pentru cel mai bun actor.

Biografie puternic romanțată a lui Woodrow Wilson, președinte american care era odinioară venerat ca un campion al dreptății, dar care acum este redescoperit în moduri nu neapărat măgulitoare, filmul cu același nume – Wilson (1944) – îi prilejuiește lui Alexander Knox o creație recompensată cu nominalizarea la Oscar pentru cel mai bun rol principal masculin.

Inițial spectacol de teatru, filmat apoi și difuzat în cinematografe, Give ‘em Hell, Harry! (1975) a înregistrat un așa succes, încât unicul său actor, James Whitmore, a primit o binemeritată nominalizare la Oscar pentru rol principal pentru portretul lui Harry Truman, în diverse ipostaze ale carierei, nu neapărat în ordine cronologică. Aplombul interpretului este atât de mare, încât uiți rapid că e singur pe scenă.

Politician colosal și escroc pe măsură, Richard Nixon rămâne în istorie drept președintele pe care l-au doborît democrația și propriile greșeli, așa că acest hubris nu putea rămâne neocolit de cinematografie.

În Nixon (1995), fără a avea vreo prea mult în comun din punct de vedere fizic cu personajul în cauză, Anthony Hopkins îi construiește un portret care îi relevă dualitatea: charismatic, dar șarlatan, mare om de stat, dar mic de caracter, impunător, dar și complexat. Și încă o nominalizare la Oscar pentru acest unic și irepetabil actor.

În Frost/Nixon (2008), îl avem pe deja dizgrațiatul președinte încercând să își dreagă puțin imaginea printr-o suită de interviuri cu un cunoscut om de televiziune. Marea calitate a interpretării lui Frank Langella, nominalizat la Oscar pentru rol principal, este că arată cum Nixon, deja înfrânt, mai găsește putere să redea uneori o parte din impunătoarea sa prezență publică.

Salvat de Donald Trump de titlu de cel mai nașparliu președinte american din toate timpurile, George W. Bush este portretizat în Vice (2018) cu multă vervă de Sam Rockwell, nominalizat la Oscar pentru rol secundar. Nu lipsește, bineînțeles, aerul nătâng pe care i-l cunoaște o planetă întreagă, dar, față de întunecatul său vicepreședinte Dick Cheney (jucat de Christian Bale, la rându-i nominalizat), pare chiar simpatic.

***

Ca uns democratic al celei mai mari puteri de pe Pământ, președintele SUA este un personaj care a fost exploatat dincolo de realitatea sa istorică, așa că hai să aruncăm o privire la niște Commanders-in-Chief fictivi care au generat nominalizări la Oscar.

Ca un făcut, anul 1964 a oferit două pelicule în acest sens.

În The Best Man, Lee Tracy, nominalizat la Oscar pentru rol secundar, îl interpretează pe un fost președinte, Art Hockstader pe nume, a cărui susținere este râvnită de doi potențiali candidați, iar duelul dintre cei doi trece și prin reverențele pe care i le adresează sau prin testele la care acesta îi supune. În silueta mărunțică, zâmbetul larg și aerul de bonomie bine jucată putem recunoaște în acest personaj fictiv influențe de la Dwight Eisenhower sau Harry Truman.

Cu Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb, Peter Sellers, nominalizat la Oscarul pentru rol principal într-un an când concurenții au fost unul și unul, și-a asigurat nemurirea în istoria cinematografiei prin triplul său rol, una dintre ipostaze fiind a președintelui Merkin Muffley. Placiditatea acestuia era, din câte se pare, inspirată de Adlai Stevenson, politician de marcă din epocă și dublu pierzător al cursei pentru funcția prezidențială.

Un alt președinte fictiv remarcabil este Jackson Stevens al lui Jeff Bridges, nominalizat la Oscar pentru rol secundar, în The Contender (2000). De data aceasta modelul nu a mai fost un fost șef de stat, ci însuși tatăl actorului, Lloyd Bridges, decedat nu cu mult timp înaintea realizării filmului.

***

Deși până acum președinții Americii au fost exclusiv bărbați, unele soții ale lor au jucat roluri marcante în carierele acestora sau în politicile pe care le-au urmat. Rolul de Primă Doamnă a presupus nu o dată o influență și o vizibilitate care au generat creații actoricești remarcabile.

În The Gorgeous Hussy (1936), Beulah Bondi primește o nominalizare la rol secundar pentru rolul lui Rachel Jackson, soția președintului Andrew Jackson, care are de înfruntat oprobriul public când o ia sub protecție pe o tânără pe nume Peggy Eaton.

Deși dominat de figura titanică a lui Daniel Day-Lewis, Lincoln (2012) lasă loc și pentru alte interpretări remarcabile, precum cea a lui Sally Field, nominalizată la categoria actriță în rol secundar pentru rolul lui Mary Todd Lincoln.

Prima Doamnă cu poate cea mai puternică imagine publică, chiar autonomă de a ilustrului soț, a fost Eleanor Roosevelt, pentru a cărei interpretare în Sunrise at Campobello (1960), Greer Garson a primit o nominalizare la categoria cea mai bună actriță într-un rol principal.

Cu meticuloasă grijă pentru manierismele personajului real, Natalie Portman impresionează în Jackie (2016), în rolul soției lui John Fitzgerald Kennedy, în vâltoarea evenimentelor de după asasinarea acestuia, fiind răsplătită cu o nominalizare la Oscar pentru cea mai bună actriță.

Secundându-l cu multă subtilitate pe Anthony Hopkins în Nixon (1995), Joan Allen obține o nominalizare pentru rol secundar feminin, redând-o pe Pat Nixon, a cărei grijă pentru imaginea publică imaculată i-a atras simpatia maselor și dezaprobarea progresiștilor.

Cu demonii trebuie luptat în echipă

By Iulian in Carti 20 iulie 2022 0 Comment

E aproape deplasat din partea mea ca, pe canicula asta, să vă vorbesc despre Înghețat, o carte care, fidelă titlului, se petrece într-o regiune muntoasă, iarna.

Dar, fie pe plajă, fie în pridvorul unei cabane înconjurate de brazi, romanul lui Bernard Minier are darul de a umple relaxarea de vacanța cu acea componentă de inteligență care separă popoarele deștepte de cele naive, care citesc cărți siropoase (acest din urmă eufemism îmi aparține, distincția vine de la Mircea Eliade).

Povestea începe cu o descoperire macabră – un cadavru de cal de rasă, decapitat, jupuit parțial de piele și atârnat deasupra unei văi, lângă o uzină parțial dezafectată.

Ineditul acestei brutalități nu pune în mișcare doar o investigație ale cărei ramificații sunt greu de rezumat, ci și un amestec de interes intelectual și încordare emoțională a cititorului, care simte dintru început că va avea de coborât în inima întunericului, acolo unde sălășluiesc cele mai înspăimântătoare impulsuri umane.

Dar nu se poate sustrage curiozității, cea mai mare dintre calitățile neutre ale omului.

Fără cusur redactat, Înghețat dovedește că între literatură și film nu este o relație unilaterală. Nu doar prima artă e sursă de inspirație pentru a doua, ci și invers.

Atât structura romanului, cu planurile sale narative paralele, care converg la un moment dat, cât și atmosfera multor momente sunt impecabile transpuneri romanești ale unor tehnici și motive cinematografice deja clasice. Îmi vine în minte acum modul detaliat în care personajul principal, comandantul Servaz, caută în amănunt în camera fetei care avusese o soartă crudă și neașteptată. De la rând te aștepți să dea peste un amănunt relevant și dureros. Iar autorul are inteligența (și cinismul) să nu lase asta să se întâmple.

Protagonistul, că tot l-am amintit, pare a avea origini mai vechi decât metodele cinematografice de compunere a atmosferei. În el am i-am regăsit pe Philip Marlowe al lui Raymond Chandler sau pe Sam Spade al lui Dashiell Hammett, adică detectivul nu lipsit de defecte, nu strălucit precum Sherlock Holmes și nici savuros precum Hercule Poirot, dar neabătut și integru.

Ce distinge, însă, traseul către dezvăluire și dreptate al cărții lui Bernand Minier de ale confraților din trecut este că nu reprezintă doar opera lui Servaz, oricât de meritorie ar fi activitatea acestuia.

Totul se întâmplă ca rod al muncii în echipă, în care tentaculele informative ale unuia, agilitatea fizică a altuia sau autoritatea juridică a celor de mai sus se combină pentru a pune stavilă și a răzbi prin hățișul monstruos al crimelor de tot felul.

Demonii sunt printre noi.

Numai împreună le putem dejuca oribilele planuri.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o lectură intensă, parcă făcută pentru o coloană sonoră de Hans Zimmer.

Mântuirea e în umor, altruism și ciocane

By Iulian in Filme 18 iulie 2022 0 Comment

Schimbările climatice sunt o realitate pe care o simțim pe pielea noastră, literalmente.

Situația economică generală se agravează.

Cea colectivă psihică așijderea.

Războiul din Ucraina a devenit unul de uzură, singura lui constantă fiind că mor oameni.

Nu cred că am nevoie de studii speciale de analist, ca să spun că situația e nașpa.

Unde putem să ne refugiem din fața unor asemenea tsunamiuri care ne iau pe sus și ne dau viețile peste cap?

Un loc ar fi sala de cinematograf, la un film precum Thor: Love and Thunder, care, în marea schemă a culturii universale, se va pierde, probabil, drept încă un simplu titlu în vasta mitologie Marvel, construită de mai bine de o decadă încoace.

Dar, cât timp ești în mijlocul lui, simți că e exact ce ai ai nevoie în acel moment și în acea situație: destindere, speranță, solidaritate*.

Când a preluat regia seriei prin Thor: Ragnarok, Taika Waititi era în ascensiune, dar încă nevoit să se supună unor constrângeri narative și simbolice, așa că stilu-i se vedea doar pe alocuri.

Acum, cu un Oscar în portofoliu și cu aura de cineast original, a avut libertate să-și dea frâu impulsurilor și ce bine îmi pare!

Prima parte a peliculei e pur și simplu poantă după poantă, cu un spectru variind de la absurde la subtile, dar niciuna de proastă calitate. Dovadă: în sala de cinema eram adulți, copii și pensionari și am râs cu toții.

Dacă auziți pe cineva că se plânge de umorul acestui film, analizați-o pe persoană mai cu atenție și veți constata ca aveți de-a face cu un ciufut pursânge.

Dar Taika Waititi nu este doar un bufon inspirat. În felul lui deșucheat, înțelege foarte bine complexitatea relațiilor umane, iar asta se vede cel mai bine în cea dintre Chris Hemsworth și Natalie Portman, reapărută în forță în peisaj.

Dacă ați fost vreodată în situația de a simți stânjeneala de avea de-a face cu vreun/vreo fost/fostă, o să rezonați imediat cu zbaterile celor doi și o să savurați finețea interpretărilor. Că Portman a evoluat de la Her Majesty Queen of the Naboo la o mare actriță știam de mult, dar nu credeam că Hemsworth are atâta disponibilitate în a combina comicul cu dramaticul.

Iar gelozia ciocanului Stormbreaker la reapariția ciocanului Mjolnir este, cu toată bășcălia, foarte natural redată.

S-a vorbit mult și laudativ despre personajul negativ întruchipat de Christian Bale, Gorr cel chitit să distrugă zeii (motivația lui e un subiect interesant de reflecție). Mie, unuia, mi s-a părut că sub stratul colosal de machiaj, se vede că actorul a acceptat rolul ăsta fără prea mult chef, doar ca să le facă hatârul copiilor. Dar prezența lui scenică are ceva dantesc, ceva izvorât din gravurile infernale ale lui Goya.

Nu s-a vorbit, însă, suficient despre Russell Crowe și cum își poartă kilogramele și anii (mai puțini, nota bene, decât ai lui Tom Cruise). Zeus al său este de departe vedeta filmului. E hilar, e adorabil, e un pic odios, e strălucitor la propriu și la figurat. Iar dacă știi engleză bine, accentul și gramatica sunt dezastruos de comice.

Ca unul care a văzut Gladiator X 10 + The Insider X 3 + A Beautiful Mind X 3 + Master and Commander X 2, mi s-a părut tot timpul că acest actor extraordinar n-are nevoie decât de un regizor inspirat, care să îl readucă în prim-plan.

Nu mi-aș fi închipuit în veci că acesta poate fi nărodul de Taika Waititi!

*Nota de subsol îmi servește și drept încheiere pentru articol. Solidaritate înseamnă și să mergeți la Thor: Love and Thunder cu un prieten, un/o iubit(ă) (sau mai mulți/multe), cu o rudă, cu un coleg de muncă, cu oricine.

Bucuria împărtășită este cadoul pe care ni-l fac realizatorii acestui film.

Îți mulțumim, dragă Hollywood, pentru speranță!

Și pentru caprele alea care zbiară.

Încă un pas către stele

By Iulian in De prin satul planetar 15 iulie 2022 0 Comment

Una dintre micile rețete pentru fericire pe care le-am descoperit de-a lungul timpului este să trăiesc la un moment dat aievea experiențe facilitate de imaginație în copilărie.

Una dintre sursele de sporire și hrănire a imaginației este, binînțeles, lectura.

Lectura de puștan te aduce aproape inevitabil în contact cu Jules Verne.

Iar printre cărțile acestuia se află și Cinci săptămâni în balon.

Așa că apelez tot la imaginație, de data asta a voastră, în a vă face să vă dați seama cât a însemnat pentru mine ocazia de a mă află într-o nacelă la zeci de metri deasupra solului.

Dar nu doar zborul cu balonul a constituit experiența, ci întreaga operațiune de despachetare, aranjare și umflare a balonului cu aer cald. Am descoperit aici nu doar un meșteșug, ci o artă veritabilă, un set de procedee și proceduri care trebuie executate fără cusur, care nu sunt ușoare deloc și care, împreună, conduc către senzații pe care viața de zi cu zi nu le poate oferi.

Și pentru că m-am implicat în prima linie a acestor manevre complexe și destul de solicitante fizic, am constatat că acel ”efect IKEA”, cum este cunoscut în psihologie, este real și produce efecte fără echivoc. Când tu însuți contribui la realizarea a ceva, te bucuri mai mult de roadele muncii tale.

Aș putea filosofa la nesfârșit despre cât de mult a însemnat această experiență pentru mine, însă cel mai important mi se pare să vă descriu senzația de a fi în zbor.

Da, nu ajungi deasupra norilor, nu vezi Alpii de la înălțime, nu atingi viteze de croazieră amețitoare.

Însă acestea nu contează, pentru că, în balon, ești în contact nemijlocit cu văzduhul.

Inspiri aerul care de la înălțime.

Ești acolo, sus, fără a fi protejat sau ascuns de plexiglas.

Ești Robur, Cuceritorul Aerului.

Ești Eddie Redmanyne sau Felicity Jones în Aeronauts, nebuni frumoși și temerari ai atmosferei.

Ești tot ceea ce existența chtoniană nu te lasă să fii.

Cum am ajuns să am parte de un asemenea privilegiu care sfidează gravitația?

Totul a avut loc cu ajutorul prietenilor de la Aventura Baloanelor, inițiativă a unui grup de entuziaști îndrăgostiți de zborul cu balonul cu aer cald și dornici să împărtășească aceste senzații cu cât mai multă lume.

Aventura a început în anul 2016, când ARIES Oltenia, alături Incubatorul de afaceri Vidin și Incubatorul de afaceri din Montana (acestea două din urmă din Bulgaria) au implementat proiectul Aventura cu balonul, un nou produs turistic transfrontalier și au achiziționat două baloane cu aer cald (unul în România și unul în Bulgaria). Detalii despre această superbă inițiativă puteți citi pe www.balloonadventure.eu.

Cei de la Aventura Baloanelor nu s-au oprit aici, iar în perioada 30 august – 1 septembrie 2019, au organizat la aerodromul Cilieni – Băilești prima ediția a Festivalului ”Aventura Baloanelor”, primul de acest fel organizat la sud de Carpați.

Pasiunea autentică se împarte cu alții, așa că, începând din 2021, au înființat și prima școală privată pentru licențierea piloților de baloane de aer cald din România, oferind celor interesați cursuri care însumează 50 de ore pregătire teoretică și 16 ore de pregătire practică. Mai multe detalii puteți găsi pe site-ul www.aventurabaloanelor.ro.

Nicio amintire n-ar fi completă, dacă nu i-ar include pe aceia care ți-au fost alături într-o experiență memorabilă.

În cazul de față, este vorba de tovarășii mei de jurnalism personal și virtual de la ASBO – Asociația Blogger-ilor Olteni, a căror reuniune a avut loc la Sky Fun Predești, o oază de relaxare într-o mare de imaș, reuniune udată de vinurile puse de la dispoziție cu multă generozitate de cei de la Domeniile Sâmburești (consumate numai după ce orice activitate de zbor luase sfârșit, stați liniștiți).

Când balonul a aterizat, iar eu am pășit pe pământ, un citat al lui Leonardo da Vinci mi-a apărut în plenitudinea înțelepciunii lui:

Odată ce ai gustat zborul

pe pământ vei păși cu privirea

întoarsă spre cer,

căci acolo sus ai fost

și într-acolo tânjești a te întoarce.

Imaginile sunt surprinse de Daniel Botea, care, fie din pasiune pentru vin, fie știind ce efort presupune, s-a sustras de la titanica muncă de ridicare a balonului cu aer cald.

Parisul în jocuri

By Iulian in Jocuri 14 iulie 2022 0 Comment

Este 14 iulie, Ziua Franței, așa că îmi voi acorda le plaisir de a combina pasiunea pentru Paris cu aceea pentru jocurile pe calculator și le voi explora pe acelea care se petrec în cel mai pitoresc oraș din lume.

***

Broken Sword: The Shadow of the Templars 1996) este un joc de aventuri (numit și Quest) care urmărește peripețiile unui tip foarte simpatic, pe nume George Stobbart, un fel de Indiana Jones mai puțin agil, care, împreună cu prietena Nico, se vede prins în ițele unui amplu conflict între urmașii Templierilor și Asasinilor din timpul Cruciadelor. Povestea începe în Paris, ale cărui străzi pline de farmecul savoir vivre-ului sunt superb redate prin acea grafică făcută cu dragoste a jocurilor din anii ’90. Continuarea Broken Sword II: The Smoking Mirror reînvie magia Parisului, poate un pic și Broken Sword III: The Sleeping Dragon, după aceea totul se diluează.

***

Nu e o întâmplare că Deus Ex (2000) apare în toate antologiile pe pozițiile fruntașe în clasamentele celor mai bune jocuri din toate timpurile. O atmosferă intensă, întunecată și distopică, personaje și situații memorabile, varietate în modul cum poți parcurge acțiunea și, nu în ultimul rând, destinații legendare, precum New York, Hong Kong sau Paris. În acesta din urmă ai neasemuita ocazie de a străbate lugubrele Catacombele, unde măiestria realizatorilor atinge cote extraordinare. Pereți formați din oase, apa licărind pe pereți și lipăitul pașilor pe podeaua umedă a coridoarelor sunt redate cu mijloace tehnice modeste după standardele de acum, însă atât de sugestiv, încât, peste ani, când am avut ocazia să vizitez acest loc, le-am regăsit întocmai.

***

O altă viziune întunecată asupra viitorului, de asemenea plasată în Paris, se regăsește și în Remember Me (2013), un joc de acțiune și explorare, cu puternice influențe din Inception, The Matrix sau Minority Report. O lume hipertehnologizată, în care o corporație omnipotentă oferă oamenilor posibilitatea să își implanteze cipuri, pentru a-și controla amintirile și a le elimina pe cele neplăcute. Evident, asta sună a stat polițienesc, ceea ce ni se și întâmplă în realitate, de altfel, iar protagonista are de luptat împotriva acestei insidioase dictaturi. Poate prea complex să funcționeze ca întreg, jocul este o experiență de încercat.

***

Nu mă omor după universul Assassin’s Creed, dar e lucru știut că Parisul apare în mod repetat prin locurile unde se cațără, luptă și dă în cap personajul său principal. Dintre nenumăratele jocuri ale acestei serii se remarcă Assassin’s Creed Unity (2014), plasat într-un Paris zguduit de Revoluția din 1789, iar atenția acordată de realizatori detaliilor este cu adevărat impresionantă. În timp ce protagonistul se furișează pe acoperișuri, Notre-Dame fumegă în depărtare, iar pe străzi ghilotina nu mai prididește în a reteza capete. Da, câteodată și mie mi-e greu să îmi imagineze că prin acele idilice locuri pariziene au avut loc asemenea orori.

***

Cel mai bun omagiu pe care i-l poți aduce lui Jules Verne este să îi iei ideile și stilistica și să le duci mai departe. 80 Days (2014) este o creație minunată, care pornește de la povestea inubliabilă a lui Phileas Fogg și Passepartout, dar care lasă jucătorului libertatea de a-și alege propriul traseu. Deși are destule elemente de RPG și o grafică modernă, jocul se bazează pe text, scris cu atât har de o echipă condusă de Meg Jayanth, încât simți că ești practic în mijlocul unui roman al lui Jules Verne revenit printre noi. Evident, acțiunea nu are loc doar în Paris, dar, ca una dintre cele două prime destinații după plecarea din Londra, capitala Franței e atât de generoasă cu variantele de explorat, încât riști să pierzi zile prețioase doar acolo. Așa mi s-a întâmplat mie, dar nu regret. Călătoria este scopul, nu destinația.

***

Eagle Flight (2016) este un provocare ludică aparte, pentru că ne oferă o ocazie unică – să experimentăm zborul și să cotrobăim înălțimile Parisului. Conceput pentru tehnologia de Realitate Virtuală, acest joc te pun în penele unui vultur care trebuie să domine văzduhul parizian, să-și înfrângă rivalii și să își așeze cuibul în vârfurile unor monumente emblematice ale orașului. Modul de a controla creatura înaripată nu este impecabil, însă, când te apropii de Turnul Eiffel din aer, uiți de toate beteșugurile tehnice. Să nu uit: acțiunea are loc într-o lume din care oamenii au dispărut. Aviz climato-negaționiștilor.

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

By Iulian in Carti 11 iulie 2022 0 Comment

Sportul, practicat sau, mai degrabă, privit, e parte integrantă din viața noastră, așa că mi-am spus să citesc câteva cărți de non-ficțiune chiar din acest domeniu. Și ce lecturi pasionante au fost!

What We Think About When We Think About Football – dacă te duci la un meci de fotbal, e greu să vezi în spectatori niște filosofi rasați, însă Simon Critchley ne demonstrează că aceste două direcții ontologice nu sunt incompatibile. Profund cunoscător al sportului-rege, dar și tobă de carte într-ale evoluției înțelepciunii milenare, autorul atacă diverse subiecte, de la contradicția capitalism-socialism pe care o prezintă fotbalul, la estetica aparte a jocului lui Zidane. Simpatic este faptul că Critchley nu își neagă condiția de înrăit suporter al lui Liverpool, ba chiar o canalizează pentru a-și ilustra și mai abitir panseurile. Care sunt scrise într-un limbaj elevat, dar niciodată inaccesibil. Iar dacă, microbist aflându-vă, vă sperie ideea de a citi, merită măcar și vă aruncați o privire pe coperta ediției românești, cu citatul ei delicios din Jean-Paul Sartre: Jocul de fotbal se complică mult prin apariția echipei adverse.

Nadia și Securitatea – că Zeița de Montreal a fost în mijlocul unui păienjeniș de informatori și delatori e lucru știut. Însă chiar și așa, volumul imens de documente pe care îl consultă și organizează Stejărel Olaru relevă o societate comunistă în Nadia Comăneci n-a fost o vedetă, ci mai degrabă o victimă a propriului succes. Nu e personaj real al acestei povești aproape neverosimile care să nu fi dat cu subsemnatul la Secu’. Iar imaginea lui Bela Karolyi care rezultă din această carte este a unui veritabil protagonist odios hollywoodian, cu nimic mai prejos de Charles Boyer în Gaslight, film care a dat numele unei întregi categorii de abuz psihologic. Ca și în volumul despre Maria Tănase, autorul nu excelează prin stilistica textului, care e destul de plat, dar acest este un neajuns minor, față de amploarea dezvăluirilor pe care ni le oferă. Cartea lui Stejărel Olaru merită citită în tandem cu a lui Ioan Chirilă. Ambele sunt biografii, dar sunt de părți diferite ale fațadei.

Love Game – un titlu cu tâlc, în care primul cuvânt are multiple sensuri, toate regăsindu-se în tenis, sportul care este pentru disciplinele individuale ce este fotbalul pentru cele de echipă: un fenomen global care tinde către a deveni un fel de religie. Elizabeth Wilson trasează istoria tenisului din epoca victoriană și până în debutul anilor 2010 și prezintă cu un condei puțin spus inspirat cum mentalitățile din acest sport le-au prefațat sau le-au oglindit pe cele din societate. Portretistă de mare clasă, autoarea readuce în atenție figuri uitate, dar nu mai puțin fascinante, din perioada romantică a tenisului, precum Suzanne Lenglen sau Helen Wills, iar unul ca Ilie Năstase, cu care eu, unul, nu m-am mândrit niciodată, nu mai e doar o notă de subsol caricaturală în povestea sportului alb, ci expresia vie a unui stări de spirit din epocă. Am savurat cartea asta ca pe un Fedal clasic.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)