Cu excepția Cerului înstelat al lui Van Gog, sunt puține tablouri în care cerul este scopul pictural principal.
De obicei, văzduhul este fundal pentru restul operei, însă, dacă îl privim cu atenție, avem șansa de a învața să ne bucurăm mai bine de cel real, de incredibila lui varietate de forme, de frumusețea lui, uneori amenințătoare, și, mai ales, de inestimabilul ajutor pe care ni-l dă, protejându-ne de Cosmosul în care nimeni nu te poate auzi țipând.
Am văzut Modern Times și mi s-a părut cel mai bun film al lui Charlie Chaplin.
Am văzut The Great Dictator și mi s-a părut cel mai bun film a lui Charlie Chaplin.
Am văzut The Gold Rush și mi s-a părut cel mai bun film al lui Charlie Chaplin.
Acum am văzut The Kid și mi se pare cel mai bun film al lui Charlie Chaplin.
Asta e problema cu geniile, nu te lasă să ai o viață liniștită.
Eram în sala de cinema și, la o scenă din Nope al lui Jordan Peele, tensionată de te lua cu rece și cald în același timp, un puștan din spatele nostru a exclamat:
– Bă, io nici nu mă uit!
Vorbe emblematice pentru ce înseamnă acest nou film al unui cineast care are tupeu, are meșteșug și are și teme din lumea înconjurătoare, pe alese.
Ca unul care a văzut și Get Out, și Us, eram pregătit pentru modul cum Peele se poziționează fix în centrul de greutate al unui triunghi echilateral format din oroare, umor și tâlc.
De fapt, provocarea cea mai măgulitoare pe care regizorul-scenarist o adresează spectatorului, pe a cărui inteligență contează, este să extragă parabola din noianul de secvențe amuzante sau înspăimântătoare (uneori îngemănate), pe care le compune cu o precizie detestabilă. Jordan Peele cunoaște detaliul că organul acela pe care îl avem în craniu funcționează cu previziuni, pe care le spulberă când ți-e lumea mai dragă. Ba, culmea siguranței de sine, o face și când crezi că ești în gardă.
Nu știu dacă Hitchcock sau Clouzot sau Craven sunt în iad sau în rai, argumente ar fi pentru ambele. Dar, de oriunde or fi, se uită la Jordan Peele și, apoi, unul la altul cu un surâs aprobator.
Așa, puștiule, așa!
Nu vreau să vă spun foarte multe despre Nope.
Nu pentru că n-aș știu cum s-o fac sau n-aș avea ce, ci pentru că este o axiomă a peliculelor de suspans de la care nu mă abat. E destul să știți că se petrece într-o fermă dintr-un ținut arid, unde evenimente sinistre și fenomene meteorologice și mai dihai le pun vitejia și inventivitatea și nervii la încercare unor trei personaje.
Unul este adorabilul Angel (Brandon Perrea), alta e volubila Em (Keke Palmer), iar ultimul, dar în fapt, cel dintâi este OJ (Daniel Kaluuya).
Despre el am mai multe de spus, pentru că, deși, taciturn fiind, pare pierdut deseori în fața limbuției partenerilor de ecran, are o superbă interpretare centrată pe acei ochi mari, folosiți cumva altfel decât în Get Out.
Aici sunt ochii care văd, dincolo de ecrane și de spectacol.
Sunt ochii care se uită să înțeleagă.
Sunt ochii care se uită la oameni, când altcineva nu o mai face.
Sunt ochii pe care ai avem cu toții, dar pe care începem să nu îi mai folosim.
Este posibil, ba chiar foarte probabil să plecați de la Nope cu un amestec de scârbă și nedumerire.
Așa că vă dau o cheie, o replică fugitivă din film:
In the cloud.
Pentru cititorii neutri, afirmația din titlu e cel puțin surprinzătoare.
Pentru fanii lui Isaac Asimov, e un sacrilegiu.
Dar mi-o asum, pentru că n-am încotro.
A Whiff of Death (Respirația morții) este un roman fără cusur într-ale suspansului, mai profund din punct de vedere psihologic decât tot ce-a plasat scriitorul în universul roboților și al legilor lor și e excelent documentat, grație formației de bază a lui Asimov.
Într-o facultate de chimie, un doctorand este găsit mort într-un laborator, aparent din cauza unei neglijențe proprii, însă profesorul îndrumător nu e convins și se înhamă la a aduce lumina într-un caz care e mai tenebros de la zi la zi.
Lumea academică este considerată îndeobște mai plictisitoare și mai puțin violentă decât cea a mafioților sau finanțiștilor sau avocaților, însă autorul o construiește atât de plastic, încât simți că ești acolo, în mijlocul unor conflicte de ambiție care pot varia de la meschine la ucigătoare.
I s-a imputat lui Asimov răceala caracterizării personajelor, însă aceasta nu se aplică și aici. Protagonistul are o personalitate aparte, care influențează modul cum interacționează cu ceilalți și, implicit, cursul acțiunii. Profesorul Brade este moale, șters, șovăielnic, nesigur de postul său, aproape că te enervează văzând cum alege să se comporte în anumite situații, însă are o integritate irezistibilă, care ni-l face simpatic.
Ultimul, dar nu cel din urmă aspect care distinge această carte de altele ale lui Asimov este modul cum acesta structurează narațiunea. Mecanismul său este simplu și de o eficiență maximă – de fiecare dată când are loc o dezvăluire care schimbă lucrurile sau când un eveniment ne deturnează convingerile sau când personajul principal are o revelație pe care nu ne-o împărtășește și nou, afurisitul, capitolul se încheie.
Ce să faci, n-ai de ales decât să îl începi pe următorul.
Și tot așa până la final, când îți dai seama că timpul a trecut neobservat și îi dai dreptate subsemnatului.
Cel mai bun roman al lui Asimov nu e SF!
Filmul mut a avut o existență scurtă, însă, cumva, atât de marcantă, încât, și peste aproape un secol, creații din acea perioadă mai au ceva de spus privitorilor.
Și, ca un făcut, în 1927, anul când apărea The Jazz Singer, F.W. Murnau oferea lumii de atunci și de-a pururi poate cea elocventă lecție că nu avem neapărat nevoie de cuvinte – Sunrise/Aurora.
Nu avem nevoie de cuvinte să arătăm seducția, teama, remușcarea, deznădejdea, speranța.
Mai ales, nu avem nevoie de cuvinte să arătăm dragostea.
Povestea din film este simplă în esența: undeva, într-un univers rural, un bărbat căsătorit este sedus de o orășeancă și convins să își omoare soția, să își vândă fermă și să se mute în paradisul urban.
Pentru a-și duce planul la capăt, soțul își ia consoarta chiar într-o excursie la oraș, cu gând să-i facă petrecanie pe drum.
Dar lucrurile nu merg chiar așa, iar de aici Murnau pune în scenă un spectacol al volatilității sentimentelor umane, al creșterii și descreșterii lor când condițiile exterioare se schimbă și mici detalii le readuc la viață.
Totul prin comunicare non-verbală, prin expresii faciale, gesturi și proxemică, compuse de marele regizor german într-o sintaxă care mișcă, emoționează, sperie și educă.
În analele Oscarurilor, Wings este considerat îndeobște primul câștigător al titlului pentru cel mai bun film. Însă și Sunrise/Aurora a fost recompensat cu un premiu, pentru Producția artistică, fapt care îl pune pe același plan cu titularul acestui premiu.
Mai mult, Janet Gaynor, ingenua soție, are la rându-i locul asigurat în istorie, fiind prima laureată a Oscarului pentru cea mai bună actriță. Și una meritorie, pentru că reacțiile ei sunt atât de înduioșătoare, încât nu doar soțul infidel și pus pe rele e neputincios în fața lor, ci noi toți.
Urmărindu-i figura și corpul, m-am mai convins o dată că oamenii nu mint.
Doar rostesc neadevăruri.
Dacă le acorzi atenție, îți vor spune tot ce trebuie să știi.
O istorie a emoțiilor umane de Richard Firth-Godbehere este o lucrare erudită despre exact ce arată titlul.
Și când spun erudită, vă rog să luați cuvântul cu a mai tare accepțiune a lui, pentru că autorul rulează concepte filosofice, religioase și psihologice de la Platon la daoiști, de la Sfântul Augustin la Freud, de la indienii Vedelor la chinezii lui Mao.
Și credeați că vă cunoașteți emoțiile? Că le puteți identifica și numi precis?
O să vă provoc una complexă, un cocktail de dezamăgire și frustrare, spunându-vă că habar n-aveți.
Așa cum mi-am dat seama eu însumi câte stări de spirit îmi poate provoca o carte.
De aceea, în loc de o recenzie standard, o să vă prezint câteva dintre emoțiile pe care le-am încercat citind-o.
Am regăsit povești familiare, precum mitul peșterii din Republica de Platon sau lecțiile din Baghavad-Gita, dar răsucite în a servi vasta aventură intelectuală la care s-a înhămat Firth-Godbehere, trăgându-ne după el (REVELAȚIE).
Am simțit o oboseală feroce în anumite momente, când mă chinuia să pricep anumite explicații sau excursuri (SURMENARE).
Am constatat cât de europo-transatlantico-centrist sunt, descoperind de câtă bogăție emoțională dau dovadă popoarele africane (UMILINȚĂ).
M-am revoltat un pic văzând poemul If al lui Rudyard Kipling, care e, totuși, un manual de bărbăție, interpretat în cheie mai degrabă negativă (FURIE).
Am înțeles că orice fel de moment mai greu al meu a fost cândva trăit și depășit cumva de altcineva (ÎNZDRĂVENIRE).
Am acceptat că vânătoarea de vrăjitoare n-a dispărut niciodată și mi-am propus să nu cad niciodată pradă ei (CONȘTIENTIZARE).
M-am lăsat pătruns de gândul că a simți suferința, îndoiala, neliniștea, nerăbdarea și alte emoții pe care le considerăm îndeobște negative mă fac, până la urmă, om.
Pe mine și pe voi și pe toți ceilalți.
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru această cartea grea, frumoasă și utilă (RECUNOȘTINȚĂ).
Pentru o țară care în cea mai mare parte a a celui De-al Doilea Război Mondial a fost alături de Germania nazistă, Italia fascistă a beneficiat de un tratament destul de blând în cinematografia care și-a tras seva subiectelor și inspirației din această conflagrație.
A contribuit, poate, la asta și faptul că italienii i-au făcut vânt la un moment dat lui Mussolini, adică argumentul că au existat unii care s-au și opus aparatului totalitar și deciziilor monstruoase ale acestuia.
Iar propaganda pentru acreditarea acestei idei s-a mișcat foarte repede, pentru că Roma citta aperta al lui Roberto Rossellini a apărut în 1945, adică în perioada când ruinele Italiei și Europei erau încă fumegânde.
Filmul urmărește câteva personaje implicate în acțiuni de rezistență, precum și eforturile autorităților, dominate de nemți, disprețuitori chiar și la adresa italienilor loiali lor, încă o dovadă că pelicula nu e chiar un monument de obiectivitate.
Nerealist ca ideologie, Roma citta aperta impresionează și astăzi prin realismul realizării (rod al mijloacelor reduse de care au dispus Rosselliniet comp.) și prin franchețea cu care redă aspecte delicate, precum homosexualitatea sau dependența de droguri, subiecte pe care Hollywood-ul le va mai trata cu mânuși decenii bune.
Și structural, dar și ca emoții preponderente pe care le suscită, filmul are două părți: una în care suspansul subversiv e împânzit de umor și de acel spirit convivial tipici italian și una în care aparatul represiv se pune în mișcare, rezultând din asta o brutalitatea remarcabil redată artistic și un tezism apăsat.
Fără o coerență narativă strălucită ca ansamblu, Roma citta aperta e o salbă de scene de efect, fie din punct de vedere al compoziției, fie al interpretărilor. În mozaicul de caractere de tot felul, antologiile îi remarcă de regulă pe Anna Magnani, care vădea încă de atunci semnalmentele unei mari actrițe, precum și pe Aldo Fabrizi, părintele cu preocupări care le depășesc pe cele evlavioase. Lor aș adăuga-o pe Maria Michi, pentru că beneficiază de ipostaza cea mai muncită de dileme morale.
Când citește operele lui Aristotel, pe lângă marile idei, ești expus și la concepții ale sale eronate.
La fel se întâmplă și când privești Roma citta aperta.
Dar, și într-un caz, și într-altul, importanța în cultura universală e atât de mare, încât compensează toate neajunsurile.
Aceasta este o ediție specială a incursiunii pe tărâmul literaturii SF, deoarece toate romanele sunt rodul succesului unuia dintre cele mai mai mari jocuri pe calculator făcute vreodată – Starcraft, care a făcut și obiectul unei analize culturale detaliate din partea-mi
De precizat că m-am limitat la cărți gravitează în jurul jocurilor Starcraft și Starcraft: Brood War, iar această decizie a fost cauzată de simplul motiv că le cunosc foarte bine și am putut astfel aprecia cât a reușit literatura să extindă universul ludic.
Liberty’s Crusade – foarte bun ca aperitiv pentru a pătrunde în lumea conflictelor acerbe din Sectorul Koprulu, romanul lui Jeff Grubb reia practic firul narativ al campaniei Terran din Starcraft, din perspectiva personajului eponim, Michael Liberty, reporter al canalului principal de știri al Confederației, ajuns alături de Jim Raynor, Sarah Kerrigan și Arcturus Mengsk în timpul evenimentelor deja cunoscute. Deși factorul suspans este astfel redus simțitor, rămâne interesantă senzația de a parcurge acele misiuni memorabile de la firul creep-ului (glumă pentru cunoscători).
I, Mengsk – așa cum îl arată și titlul, romanul lui Graham McNeill îl are în prim-plan pe Arcturus Mengsk, liderul grupării The Sons of Korhal, ulterior împărat al așa-numitului Terran Dominion. Cartea îi urmărește evoluția din adolescență până la momentele ulterioare înfruntărilor din Starcraft: Brood War și încearcă să ilustreze cum au apărut și s-au manifestat acele trăsături care reies atât de bine din joc: charisma, caracterul duplicitar și lipsa de scrupule, precum și să justifice ambivalenta relație cu fiul său, Valerian, personaj din seria Starcraft II. Partea de tinerețe are o semnificativă componentă de SF militar, vădind influențe din clasice ale genului, precum Starship Troopers sau The Forever War. Cea a maturității încearcă să înnoade legăturile cu firul narativ central al jocului și reușește mulțumitor, deși anumite conflicte psihologice păcătuiesc prin schematizare sau melodramă. O lectură inegală, dar niciodată plictisitoare, cu o fină aluzie în titlu (vezi creația de căpătâi a lui Augusto Roa Bastos).
Nova – fanii acestui univers ludic și-aduc poate aminte că Blizzard avea la un moment dat în portofoliu un joc intitulat StarCraft Ghost, care urmărea peripețiile unei protagoniste pe nume Nova, aparținând acestei clase de asasini ai rasei Terran. Proiectul a fost abandonat, spre cumplita durere a fanilor de pretutindeni, dar personajul a fost recuperat și s-a regăsit ulterior în seria Starcraft II. Romanul lui Keith DeCandido ne dezvăluie devenirea unei fete blânde dintr-o familie de rang mare de pe Tarsonis (nefericita planeta-capitală a Confederației), înzestrate cu telepatie și telekinezie, în cea mai de frunte membră (exceptând-o pe Sarah Kerrigan, bineînțeles) a temutului ordin Ghost. Tragică și bine scrisă, povestea urmărește două fire narative principale, unul al Novei zbătându-se să supraviețuiască în subteranele societății și celălalt al investigatorului special, cinic și integru, ca un Marlowe futurist, desemnat să îi dea de urmă. Paginile care transpun abilitățile telepatice ale Novei sunt remarcabile și, pe alocuri, pline de umor și compasiune. Cartea beneficiază pe deplin faptul că n-are mult de conectat cu narațiunea principală din Starcraft, calitate pe care romanul de mai jos o exploatează încă și mai mult.
Speed of Darkness – încă de la primul capitol al acestei cărți de Tracy Hickman am simțit că va fi o experiență specială. Atacul înfricoșătorilor Zergi asupra unei colonii neajutorate de oameni este redat cu o intensitate și o brutalitate care m-au pus într-un fel de Lockdown (altă glumă pentru cunoscători) și n-am mai putut-o lăsa din mână. Grosul poveștii se petrece undeva pe planeta Mar Sara, cam în timpul evacuării acesteia (misiunea IV din campania Terran) și urmărește un grup de infanteriști ai Confederației, între care și protagonistul (un simplu Marine), în încercarea de a recupera un obiect de mare însemnătate (cei care au jucat Starcaft cam știu despre ce emițător este vorba). Marea calitate a romanului este acea senzație de deznădejde, împotriva căreia acești soldați condamnați se încăpățânează să continue lupta. Și ce luptă! Există o scenă în care este implicat un Mutalisk (zburătoarea aceea cu țipete sinistre), blocat în mijlocul unei clădiri. Înfiorătoare și pasionante pagini! Mai mult, modul cum personajul principal începe să întrezărească adevărul din spatele condiționării mentale la care fusese supus ca parte a antrenamentului e coerent și cutremurător și învestește finalul cu aerul unei superbe și dureroase mântuiri. O carte extraordinară, indiferent că ați avut de-a face cu Starcraft sau nu.
Dacă Quentin Tarantino, Martin McDonagh, Robert Rodriguez și Steven Soderbergh ar face toți un copil (sunt conștient de dificultățile tehnice, dar acordați-mi metafora asta) și l-ar hrăni cu amfetamine, rezultatul n-ar putea fi decât David Leitch și Bullet Train.
Într-un tren japonez de mare viteză conversează și se agresează diverși indivizi din straturile mafiote ale societății, în moduri pe care nu poți, pur și simplu nu poți, să le iei în serios.
Iar asta a doua cea mai importantă calitate a filmului. Că nu te insultă pretinzând vreo uncie de realism. Totul este stilizat și hiperbolizat și canalizat spre a te destinde, chiar și când curge sânge ca dintr-o arteziană.
Personajele sunt unul și unul, atât de bine reliefate și fermecătoare în declasarea lor, încât ajungi să te atașezi de ele, ca într-un fel de sindrom Stockholm cinematografic.
Așa îi avem pe Lămâie și Mandarină, Brian Tyree Henry și Aaron Taylor-Johnson, care demonstrează că, dacă britanicii și-au pierdut toată gloria pe lumea asta, o mai au pe a accentelor.
Așa îl avem pe Tatăl Hiroyuki Sanada, impunător ca un samurai crepuscular.
Așa o avem pe Prințul Joey King (nu, nu sunt agramat, vedeți voi ce și cum), care îmi mai spune încă o dată că e o prostie să ai încredere într-o femeie care plânge dintr-o dată.
Așa îl avem pe Lupul Bad Bunny (nu, nu fac un calambur îndoielnic), care nu spune și nici nu face mare lucru, dar corespunde celei mai tari bucăți a coloanei sonore și așa meseriașe rău.
Iulică, Iulică, am înțeles, ești entuziasmat de Bullet Train, dar care e cea dintâi calitate?
Că până acum te-ai referit doar de la a doua-n jos.
Frați și surori din întreaga lume, vă îmbrățișez ca și cum ați fi sânge din sângele meu, empatizez și vă susțin!
Nu vă îngrijați de mine, n-am fumat nimic, încercam doar să urmez exemplul idolului meu într-ale dezvoltării personale, Brad Pitt, zis și Gărgăriță.
Modul cum personajul său parcurge iureșul de pățanii sanguinare este atât de comic, încât la fiecare manifestare a serenității sale puse la încercare îmi ziceam ”Gata, de-acum își dă arama pe față!”. Dar nu, terapia și limbajul ei de lemn funcționează până la capăt, iar Pitt le internalizează cu o grație divină.
Fiecare are propriile rugăciuni.
Printre ale mele va fi aceasta de-acum încolo:
Dă-mi, Doamne, seninătatea lui Brad Pitt de-aci!
Canicula ne împinge la adăpost, iar acolo adastă lectura:
Think the Opposite – o colecție de panseuri despre cum să gândești non-conformist (mă feresc de expresia aia anglo-saxonă, uzată până la sațietate), dar și despre cum să acționezi sănătos, toate venind de la un mare om de publicitate, Paul Arden, director de creație la Saatchi & Saatchi. O carte de auto-ajutorare tipică din punct de vedere al conținutului, dar nu și al prezentării. Fiecare mini-capitol beneficiază de ilustrații surprinzătoare, iar tandemul imagine-text trezește un interes aparte, te provoacă la a decoda intenția autorului, care e un as al comunicării. Unde mai pui că unele sfaturi sunt însăși întruchiparea bunului simț: Suflecă mânecile și pune-te pe treabă.
Knights in Training – subtitlul acestei lucrări e cea mai bună explicație a ce își propune – Ten Principles for Raising Honourable, Courageous and Compassionate Boys. Heather Haupt, mamă de trei feciori, a dezvoltat un sistem de a-i educa inspirat din ucenicia și ideologia cavalerilor medievali. Bineînțeles, ne referim la versiunea idealizată a acestei tagme socio-războinice, fapt pe care însuși autoarea îl recunoaște. Se vede că aceasta aparține și păturii evanghelic-conservatoare moderate din America, în special când vine vorba de educația religioasă, însă ansamblul practicilor ei este sănătos și lumea ar fi un loc infinit mai bun, dacă măcar o parte din părinți ar pune măcar o parte dintre ele în aplicare. Dinamica relațiilor dintre sexe e mai complicată ca niciodată, însă de cavaleri avem nevoie oricând. Mă gândesc numai la nemuritoarea replică din încheierea capodoperei lui Christopher Nolan: Because he’s not our hero. He’s a silent guardian, a watchful protector. A dark knight.
Formula – la cât de strident-motivațional sună titlul și subtitlul acestei cărți, te întrebi cum de s-a apucat mai vechea noastră cunoștință, Albert-Laszlo Barabasi, fizicianul transilvănean de etnie maghiară, ajuns profesor de frunte peste ocean, să scrie așa ceva. Însă, volumul nu e nici pe departe o rețetă, ci mai mult o examinare a fenomenului succesului, despicat în mai multe așa-zise legi, lucide și necesare conștientizări ale faptului că a ajunge să fii mare și tare nu neapărat despre ce faci doar tu, ci și cred ceilalți despre asta. Remarcabil este că, dacă în anumite privințe lucrarea este ca un duș rece, în altele este încurajatoare. Trebuie să fim buni, foarte buni în orice întreprindem, dar să și avem grijă ca alții să afle. Și să spună altora la rândul lor. Nu pot să nu închei cu sfatul pe care un cursant și om foarte drag mie l-a primit de la tatăl său și pe care mi-a făcut privilegiul de a mi-l împărtăși: Băi, poți să te faci ce vrei în viață. Chiar și tinichigiu. Dar să fii un tinichigiu pe care îl caută lumea.
Non-ficţiuni pe care le-am citit
Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)
Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie
Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)
Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă
Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)
Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică
Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)