10 idei de proiecte pentru spățoiul de sub Oul lui Brâncuși din Craiova

S-a inaugurat cu mare fast și multă incompetență retorică un proiect remarcabil, de ce să n-o recunoaștem, Centrul Cultural Brâncuși din Craiova, care constă într-o spectaculoasă construcție de sticlă (cu analogii diverse), sub care se află un ditamai spațiul expozițional.

Acesta din urmă mi-a atras atenția, așa că m-am provocat la a găsi zece idei de proiecte care își pot găsi adăpostul vremelnic sau permanent acolo.

1. Expoziție Jean Negulescu – nu renunț la ideea asta cât oi trăi și e musai ca evenimentul să includă și o proiecție cu un film al său, preferabil Boy on a Dolphin, pentru Sophia Loren ieșind din apă cu rochița, și așa sumară, lipită de corp. Cu plăcere.

2. Speed dating cultural – știți cum funcționează conceptul (hai nu faceți pe niznaii, e la fel ca la pornografie, nimeni, nimic), iar aici regula suplimentară va fi că discuțiile vor fi exclusiv despre preferințe culturale. Ești sartrian, iar tipa camusiană? Asta e, următoarea. Îi place Bach și ție Handel? Se poate încropi ceva.

3. Proiecții Țuculescu – vizitatorii intră în sală, lumina se stinge, iar pe pereți, pe podea și pe tavan sunt proiectate detalii din picturile acestui artist unic, însoțite de muzica noastră de fluier sau nai sau caval. Am trăit experiența asta în altă parte, într-o hală industrială, în care erau proiectate detalii din tablourile lui Klimt, iar efectul a fost ca în Inception:

You create the world of the dreams, you bring the subject into that dream, and they fill it with their secrets.

4. Call center pentru lectură – un spațiu special destinat, cu personal pregătit (voluntari sau plătiți), care răspund la telefoane. Alo, aș vrea ceva polițist, dar nu Agatha Christie? Luați de-ale lui Simenon, cu Maigret. Alo, am o criză de identitate religioasă, ce să fac? Yann Martel vă poate ajuta în Viața lui Pi. Și tot așa.

5. Mini-piese TNC – la un moment dat, Teatrul Național din Craiova va intra în renovare; oricât le-as dori actorilor noștri să plece în turnee, tot mai vreau să-i văd, să-i aplaud sau să-i beștelesc.

6. Cabine de urlat – cabine izolate fonic, dar transparent, în care oricine are nevoie intră și urlă din toți bojocii, conștientizând în același timp că nu e singur pe lume în acea situație.

7. Oricine e artist – știu persoane care sculptează în lut, care pictează, care fac piese origami de toată frumusețea; dar nimeni nu le poate admira lucrările. Cu programare bine pusă la punct, oricine își expune trei creații, timp de trei zile și, cine știe, dăm peste următoarea Alexandra Nechita sau, mai bine, de următorul Brâncuși.

8. Doctor în Alaska – numele vine de la faptul că ideea este inspirată de singurul episod pe care l-am văzut vreodată din acest serial, însă care mi-a stăruit în memorie de atunci. Personajului principal îi moare o rudă apropiată și, evreu fiind, are de adunat câțiva coreligionari pentru a derula ritualul funerar cum se cuvine. Nu reușește, așa că hotărăște să îi cheme pe cei apropiați din comunitate, cărora le spune:

Eu o să citesc ritualul din ebraică, dar voi nu trebuie să mă urmăriți. Nu trebuie decât să fiți alături de mine și să vă gândiți la cei dragi pe care îi aveți sau pe care i-ați pierdut sau la orice altceva veți dori.

Așa și aici: cu programare, cineva care are nevoie de sprijin își cheamă apropiații, care vin după cum îi lasă inima și, împreună petrec timp în tăcere.

9. Dobândirea simfoniei – corzi de diverse rezonanțe și lungimi, legate de pe perete pe tavan, de pe perete de podea, în felurite orientări. Un număr anume de vizitatori se mișcă printre ele, le ating și generează sunete. În timp, vor învăța să răspundă la sunetele create de alții, iar din polifonie se poate ajunge la simfonie. Și dacă vi se pare că sunt genial, și dacă vi se pare că sunt nebun, o să fiți dezamăgiți. Am trăit această experiență în altă parte și a fost ceva înălțător, deși am stat și culcat pe podea.

10. Asumarea rușinii – pe podea sunt diverse cercuri colorate, cu diverse roluri mult înfierate: mama adolescentă, dependentul de alcool, votanți cu partide dubioase, iar lista poate continua. Orice vizitator pășește pe acel cerc și, cât alege să rămână acolo, va fi împroșcat cu injurii și insulte specifice de actorii TNC (vezi punctul 5), dar și de alți vizitatori. Se vorbește mult de empatie zilele astea. Hai s-o învățăm pe bune.

Credit foto: Imaginile sunt luate de la Daniel Botea, care are scule mai bune și ochi așijderea.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Cititul este încă ieftin, spre deosebire de alte activități, așa că să vedem ce s-a mai înregistrat pe frontul ăsta:

How Bad Are Bananas – dacă sunteți dintre aceia care acceptă ansamblul de fenomene numite schimbări climatice, precum și că sunt cauzate de oameni în principal, atunci vă este familiar și conceptul de ”amprentă de carbon”, adică volumul total de emisii pe care o organizație, un produs sau o persoană le generează într-un anume interval de timp. Mike Berners-Lee își propune să ia la puricat cam toate componentele existenței noastre, de la blugi la complexe industriale, de la cafea la zboruri cu avionul, pentru a calcula cât este amprenta fiecăreia. Cum el însuși recunoaște, oricât de mult l-ar rafina, modelul său de calcul este departe de a fi perfect, însă, chiar și așa fiecare analiză este admirabilă prin modul cum descompune întregul în părți infinitezimale, este o lecție despre cum să privești lucrurile în profunzime. Iar pe alocuri, autorul, englez, mai trântește și câte o mostră de umor specific, exemplul care îmi vine în minte acum fiind cel cu utilizarea fierului de călcat. De apreciat și că nu se țin lecții de morală anti-consumistă, fiecare cititor fiind liber să își extragă propriile concluzii și ia propriile măsuri. Eu, unul, am hotărât să port câte un tricou încă o dată, economisind astfel, energia, apa și gradul de uzură ale mașinii de spălat. Sper ca relațiile mele cu cei din jur să n-aibă de suferit, totuși.

103 activități de grup – departe de a fi doar colecția de exerciții propusă de titlu, cartea lui Judith A. Belmont este o foarte coerentă și structurată incursiune în moduri de auto-cunoaștere, de cunoaștere a celorlalți și de gestionare a relațiilor cu aceștia, uneori problematice. Volumul are diverse secțiuni, referitoare la stres, flexibilitate de gândire, adaptare la schimbare, interacțiunea cu personalitățile dificile, adică aspecte care, într-un fel sau altul, sar și ne înfig colții în față în viața de zi cu zi. Unele activități sunt mai interesante decât altele (în opinia subsemnatului, bineînțeles), dar acelea care mi-au atras atenția îmi vor rămâne în arsenalul lucrului cu oamenii fără doar și poate. Și dacă ar fi să aleg un singur beneficiu al acestei lecturi, acela ar fi faptul că mi-a scos în cale foarte înțeleptul poem Oricum al Măicăi Tereza.

This Is Not Propaganda – ne-am confruntat cu toții cu avalanșa de zvonuri, păreri și informații contradictorii referitoare la pandemia de Covid-19 sau la războiul din Ucraina sau alte câte și mai câte. Nimic special, n-am fost decât un crâmpei dintr-un război modern, unul care are în centru informația, distorsionarea ei și propagarea întru schimbarea atitudinilor oamenilor. Pentru a desluși puțin trăsăturile inedite istoric ale acestui conflict, Peter Pomerantsev călătorește pe toate meridianele lumii, de la Manila la Moscova, de la Beijing la Londra, și intervievează experții de o parte și de alta a baricadei dintre manipulatori și dezinformatori și aceia care îi combat. Cred că fiecare dintre noi are un prieten sau o rudă care, deși persoană de toată isprava, a aderat la idei și scenarii dubioase, cel mai adesea preluat de pe rețelele sociale. Înainte de a-i cataloga rapid drept proști, merită să îl urmăm pe Pomerantsev în măruntaiele acestei imense mașinării a minciunilor, omniprezentă și din ce în ce mai uzitată de guverne, chiar și cele democratice. Provocarea adresată omului modern nu este de a mai învinge cenzura, ci de a cerne o pepită de adevăr în noianul de mizerii care ne asaltează. E o sarcină grea, care pe mulți îi obosește și îi face să piardă încrederea în viitor. Dar e o sarcină pe care trebuie să ne-o asumăm.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Craiova Authenticity (sau Jazziness în patru acte)

Așa cum declaram în cadrul articolului despre Craiova Intencity, unul dintre reperele culturale ale orașului, unul dintre pilonii pe care urbea noastră ridică o Veneție deasupra mâlului existenței cotidiene este Festivalul de Jazz care are loc, de regulă, la început de lună septembrie.

Deja îl asociez cu ziua unui foarte bun prieten, cu debutul, uneori apăsat, alteori abscons, al toamnei, cu râsetele școlarilor și cu amărăciunea celor de-abia întorși din concediu.

După ce pandemia i-a silit pe cei de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova să improvizeze, utilizând cu mare succes, dar și cu oarecare limitări, teatrul de vară din Parcul Romanescu, Craiova Jazz Festival, ediția 2022 s-a întors la matcă și a făcut-o în stil mare.

De fapt, atât de bogat a fost acest eveniment că, scriind aceste rânduri, știu că m-am înhămat la o sarcină aproape sisifică în viața de zi cu zi – să pun ordine în haosul de impresii și senzații și momente de care am avut parte.

Acum, însă, a le organiza va fi o plăcere, pentru că din plăceri se revendică.

În primul rând, jazzul este endemic unui anume context, pe care organizatorii au avut excelenta idee să îl recreeze, plasând deschiderea festivalului la Terasa Debarcader din Parcul Romanescu.

Așa se ascultă și se savurează jazzul, în clinchet de pahare, foșnet de rochii vaporoase, bârfe șoptite și idile trecătoare. Autenticitatea acestei trăiri ar fi fost suficientă în sine, dar faptul că mi-a oferit ocazia să îl revăd pe maestrul Horia-Dinu Nicolaescu îi conferă valoare de privilegiu.

Cu un pic mai puțină energie fizică, dar debordând de aceeași energie spirituală și de același umor pe care îl guști numai dacă ești tu însuți înzestrat cu așa ceva, octogenarul (da, da, ați citit bine) lider muzical a condus cu mâinile de pistolar concertul celor de la Cico’s Jazz Orchestra, cărora li s-au adăugat concitadini de la Oltenia Big Band.

Acesta să fie oare elixirul tinereții fără de bătrânețe?

Pasiunea pentru un domeniu și generozitatea în a-i învăța pe ceilalți?

Nu știu despre voi, dar eu am de gând să îl încerc.

Apoi, jazzul, ca manifestare muzicală, s-a desfășurat în plenitudinea versatilității sale.

Există jazz clasic, fluid și cu însușirea de a coborî de la înălțimea unui strigăt la sublimul unui murmur, așa cum mi-au demonstrat recitalurile triumviratelor lui Petrică Andrei sau Puiu Pascu sau formația lui Răzvan Cojanu.

Există jazz care, precum Captain Planet, care înglobează diverse elemente ale naturii, canalizează energia instrumentelor în persoana cântăreței, așa cum mi-au argumentat Trioul Laurei Orian sau formația Roana Red Project.

Există jazz care o poate apuca pe calea funky a criticii sociale, precum m-au convins agitații și pitoreștii de la Blazzaj.

Și, nu în cele din urmă, jazz poate fuziona cu folclorul nostru inestimabil, după cum m-a cutremurat până în măduva sufletului prestația lui Adrian Naidin și a tovarășilor de scenă.

Ca și în cazul altor ediții, și Craiova Jazz Festival 2022 și-a încălcat flagrant de lăudabil titulatura, înglobând și alte stiluri de muzică.

Așa am bâțâit din cap, mâini și picioare, de parcă aș fi avut streche, la recitatul celor de la Othello Trio, care au balansat ca rumânii imparțiali între bluesuri strălucite de la mama lor, de pe peste Ocean, cu unele neaoșe, cu versuri de un delicios pe care numai limba noastră îl îngăduie.

Tot așa mi-am fript palmele la melodiile antologice pe care Hot Leeks ai lui Paul Negoiță și Iulian Vrabete le-au interpretat în cheie proprie, făcându-le cinste autorilor și nouă dor de zbânțuială.

Însă nu doar muzica a înălțat la Craiova Jazz Festival 2022, ci și umanul, în plenitudinea splendorii și varietății sale.

Puiu Pascu, Titi Herescu și Virgil Popescu sunt de 37 de ani împreună!

Adrian Naidin ne-a condus în Ciuleandra ca un șaman care își mână tribul către o transă colectivă.

Jezebel, combinație de Maria Tănase, Edith Piaf și Bette Davis, a mâncat o trântă pe scenă, de ne-a stat inima-n loc tuturor, însă grația, umorul și naturalețea cu care a reacționat după aceea sunt demne de manualul oricărui comunicator de criză.

Parteneru-i de scenă, Alexandru Burcă, a strălucit alături de ea, pentru ca apoi să revină și să strălucească și alături de Adrian Naidin.

Laura Orian, îmbrăcată într-o rochie de un roz intens, ca să nu zic turbat, s-a așezat la pian și, cântând divin, nu s-a adresat doar auzului, ci și văzului; al meu a regăsit simfoniile cromatice ale lui Renoir sau Whistler.

Maestrul de ceremonii Alexandru Șipa a dansat cu o doamnă și a făcut-o enervant de bine.

Nimeni, absolutamente nadie, n-a făcut playback.

Paul Negoiță și ai lui au ridicat sala în picioare.

Cu ce?

Cu Elvis, bineînțeles!

Așa am terminat Craiova Jazz Festival 2022.

În picioare.

Pandemia, războiul, criza și toți ceilalți cavaleri ai Apocalipsei nu ne-au doborât.

Suntem încă aici și ne bucurăm de viață.

Inocența și avatarurile ei

Se apropie sezonul premiilor Nobel din 2022, așa că am făcut o incursiune în proza lui Abdulrazak Gurnah, laureatul din 2021, ca o avanpremieră.

Paradis poate fi ușor catalogat drept un bildungsroman, pentru că urmărește evoluția dezvoltării somatice și psihologice a lui Yusuf, un băietan de pe coasta de Est a Africii, dat de tatăl său zălog pentru o datorie unui unchi mai bogat.

Acest simplu transfer de autoritate este cheia înțelegerii finalului cărții, dar și unul dintre motivele pentru care aprob decizia Academiei suedeze în ceea ce-l privește pe scriitorul tanzanian.

Deși evocă mirosurile și culorile și atingerile continentului și meleagurilor natale cu un estetism devotat și eficient, nu se sfiește să compună un tablou lucid al tuturor tragediilor și dramelor care îl macină.

Servitutea ca mod de viață reiese în moduri aproape neplăcute pentru un european. Chestiunile de liber arbitru sau dreptul de a răspunde la abuzuri nu mai sunt de la sine înțelese și, pe parcursul romanului, aproape te temi că inocența lui Yusuf va fi mânjită în fel și chip.

Iar atentate la ea sunt destule, dar niciodată nu sunt descrise printr-o lentilă focalizată. Abdulrazak Gurnah își deapănă povestea, cu toate aluziile și semnificațiile ei, iar noi extragem din ea cât ne lasă subtilitatea gândirii.

Dincolo de drama individului, e admirabil cum autorul reușește să redea complicata frescă a raporturilor sociale, economice și de forță dintr-o regiune puțin spus încurcată.

Avem populații indigene care sunt musulmane, altele care și-au păstrat religiile animiste, avem creditori indieni și negustori arabi, precum și spectrul implacabilei acțiuni a colonialismului european.

Din nou mă văd nevoit să o spun, nimic din toate acestea nu este înfățișat didactic. Totul răzbate din narațiunea care curge agale și ne împinge ușor și pe noi spre deznodământul cu un tâlc pe care motivația juriului Nobel l-a sintetizat bine.

Pentru abordarea fără compromisuri și plină de compasiune a efectelor colonialismului și a destinului refugiaților suspendați între culturi și continente.

Da, ader la laurii care au fost puși pe fruntea lui Abdulrazak Gurnah.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru încă o doză de Nobel dat pe bune.

Unde-s mulți contribuția crește – CSR Nest și Incubator ONG

Pentru unii (în special cei de la putere), organizațiile non-guvernamentală sunt ciumă.

Pentru cei mai mulți, însă, sunt mumă.

Eu însumi am fost activ câțiva ani într-un ONG și mi-a fost de un folos incomensurabil, iar de generozitatea și dăruirea altor organizații am beneficiat din plin.

Ca urmare, nu am primi decât cu mare satisfacție știrea că se va lansa proiectul Dezvoltarea capacității ONG-urilor mici sau fără experiență din Regiunile Sud-Vest OItenia, Sud-Muntenia și Sud-Est – Incubator ONG.

Proiectul este derulat de Asociația CSR Nest cu sprijinul financiar al Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021 și a beneficiat de o finanțare în valoare de 246.621,99 EURO, pe o perioadă de 21 de luni începând cu luna august 2022.

Potrivit realizatorilor scopul proiectului este creșterea capacității și sustenabilității organizaționale a 10 ONG-uri mici sau fără experiență din Regiunile Sud-Vest OItenia, Sud-Muntenia și Sud-Est, care manifestă un interes sporit spre implicarea în comunitate.

Modalitatea de abordare este implementarea unor măsuri strategice de dezvoltare organizațională, care includ: traininguri; planificare strategică participativă; întărirea capacității organizaționale prin elaborarea unor instrumente interne de organizare, evaluare și monitorizare; apartenența strategică a celor 10 ONG-uri la o federație destinată organizațiilor mici sau fără experiență.

Știm că unde-s mulți, puterea crește, iar asta se aplică și în cazul organizațiilor non-guvernamentale, mai ales că mi-aduc eu însumi aminte cât ne străduiam să ne păstrăm pe linia de plutire și fiecare dintre membrii ONG-ului în care eram făcea de toate, sporindu-și limitele în direcții nebănuite.

Dar, pentru a aduce o schimbare notabilă în societate, e nevoie de mai mult.

Sorin Boboc, managerul acestui proiect, face o radiografie foarte exactă a situației de fapt pe frontul ONG-urilor din România:

Realitatea din România ne arată că în cazul ONG-urilor mici sau fără experiență, este vorba aproape întotodeauna despre o strategie de supraviețuire, iar obiectivul principal este ca organizația să nu dispară. Pentru a rămâne competitive și pentru a avea un impact cât mai puternic în comunitățile în care activează, organizațiile neguvernamentale trebuie să se adapteze la diferite contexte sociale, economice sau politice. Există mai multe modalități pentru ca ONG-urile să se adapteze pieței, una dintre ele fiind creionarea de direcții strategice de întărire a capacității organizaționale, incluse într-un plan clar de dezvoltare sustenabilă. În acest sens, unul dintre cele mai eficiente instrumente pentru a răspunde cât mai rapid nevoilor din comunitate este parcurgerea unui proces de dezvoltare organizațională, cu scopul creșterii eficienței acesteia prin intervenții planificate, la nivel de management, angajați, voluntari, procese, cultură și structuri organizaționale.

Principalele activități ale proiectului vor fi:

– Elaborarea instrumentelor și metodologiilor de lucru;

– Stabilirea beneficiarilor direcți ai proiectului;

– Traininguri pentru dezvoltare organizațională;

– Întărirea capacității organizaționale a celor 10 ONG-uri incluse în proiect;

– Dezvoltarea unei federații destinate organizațiilor mici sau fără experiență

Rezultatele urmărite de proiect vor fi:

– 1 metodologie de selectie a ONG-urilor incluse in proiect;

– 1 metodologie de evaluare a nevoilor organizaționale ale ONG-urilor;

– 10 ONG-uri din regiunile Sud Vest Oltenia, Sud-Muntenia si Sud-Est, selectate in cadrul proiectului;

– 10 procese de evaluare a celor 10 ONG-uri incluse în proiect;

– 7 traininguri pe teme prestabilite: managementul ONG-urilor, comunicare în ONG, management financiar, diversificarea surselor de finanțare, managementul resurselor umane, planificare strategica, adaptarea organizațiilor in condiții de criză;

– 3 sesiuni specifice de formare personalizata in funcție de tipologia fiecărui ONG;

– 50 de ateliere de lucru privind elaborarea planurilor de dezvoltare strategica si a manualului organizațional ale celor 10 ONG-uri incluse in proiect;

– 10 website-uri de prezentare a ONG-urilor incluse in proiect dezvoltate si disponibile online;

– 10 manuale organizaționale pentru fiecare ONG beneficiar, elaborate si asumate de fiecare ONG;

– 150 de ore coaching si mentorat online pentru cele 10 ONG-uri beneficiare ale proiectului;

– 10 campanii de strângere de fonduri elaborate si implementate pentru cele 10 ONG-uri incluse în proiect;

– 1 eveniment schimb de bune practici organizat si implementat;

– 1 federație a ONG-urilor incluse in proiect, înființată;

– 1 platforma web a federației dezvoltată și disponibilă online.

Dracula de ieri și de azi

Dracula nu s-a întrupat pe meleaguri românești, ci hăt, departe, în mintea unui irlandez cu gust pentru literatură gotică.

Însă atât de împământenit a ajuns, încât până și primărița Craiovei vrea să-i dedice un parc de distracții tematic, deși șesurile oltenești n-au nicio treabă cu tărâmul transilvănean recreat de Bram Stoker.

Iar figura bampirului, care suge sângele poporului, fără discriminare în privința veniturilor și a grupei sanguine, este atât de puternică în mentalul colectiv mondial, că a generat literatură atât de îndestulată, încât, dacă ar fi să luăm chiar și câte un exemplar, am aduna atâta maculatură, de-am putea să reconstituim Castelul Bran.

În această mare de ficțiuni vampirice, să remarcăm existența scurtului roman al lui Terrance Dicks, The Transylvanian Incident.

Autorul a fost unul dintre scenariștii serialului Dr. Who, iar asta se vede în care cărțulia este scrisă. Practic, este îndreptar pentru un film de groază de serie B, fiecare scenă tensionată fiind descrisă astfel încât să provoace în mintea cititorului cadre cinematografice.

Acesta este de fapt un motiv de laudă la adresa scriitorului, care știe pe ce fond deja existent se bazează și știe să trezească anumite condiționări automate. Poate că premisa din The Manchurian Candidate, paranoică sau nu, are ceva fundament în psihologia reală.

Povestea din The Transylvanian Incident este o schiță a celei din Dracula. Doi britanici, tată și fiu, cu o relație haios de tensionată, călătoresc până la noi, pentru a investiga o moarte misterioasă a unui compatriot, căruia i s-a făcut de petrecanie în stil vampiric.

Narațiunea este schematică, dar coerentă, se acumulează și niscaiva tensiune pe ici, pe colo, mari conflicte nu sunt, iar finalul se dezumflă rapid.

Ce este interesant pentru cititorul carpato-danubiano-pontic este, însă, faptul că acțiunea este plasată într-o Românie de după aderare la Uniunea Europeană, care încearcă să pară modernă și să se scuture de obscurantism și superstiții băbești și în care SRI-ul, urmașul temutei Securități, e prezent în tot și toate.

Bineînțeles, personajelor românești din domeniul ăsta sunt schematice, anacronice și ridicol de corect politice (Magda, fată de colonel, trage cu pușcociul și se răstește la oameni), atitudine tipică pentru deja legendară condescendența britanică.

Dar nu lăsați descurajați de atât.

The Transylvanian Incident e o lectură agreabilă pentru o călătorie cu un tren care pleacă la timp și ajunge la timp.

Deci nu în România.

Poveștile ne țin în viață chiar și când n-o avem

Am evoluat să spunem povești.

Bărbații spun povești femeilor.

Șamanii spun povești celor din trib.

Adulții spun povești copiilor.

Companiile spun povești clienților.

Fără povești, am fi morți.

Nu știu dacă fizic, dar sufletește, cu siguranță.

Three Thousand Years of Longing este despre povești.

Spune o poveste, țese în ea alte povești, îți arată cum funcționează poveștile, cum te păcălesc și te fascinează și aplică toate astea chiar pe tine.

Iar tu, spectator însetat de povești, aderi la orice fantasmagorie ți se servește.

O naratoloagă (folosesc termenul din traducerea românească, prea are o rezonanță haioasă) solitară și erudită merge la Istanbul pentru o conferință despre ce altceva decât povești.

În Marele Bazar descoperă o sticluță pe care o deschide accidental, eliberând un duh, care, pentru a-și câștiga pe deplin independența, e nevoit să îi îndeplinească trei dorințe.

Pe care ea n-are chef să și le pună.

Din încercarea lui de a o convinge pornește suita istorisirilor despre fostele-i captivități.

Care sunt exotice, neverosimile, fantastice, colorate, tragice, amuzante, intense și alte și mai câte.

Povești, carevasăzică.

Orice poate să spună povești, dar nu oricine e un povestitor.

Nu oricine știe să aleagă cuvintele, să dozeze efectele, să apese pedala hiperbolei, să lase la ralantiul posibilului, să aranjeze secvențe, să anticipeze, să amâne.

Tot așa, Three Thousand Years of Longing nu ar funcționa atât de bine, dacă nu ar fi o suită de alegeri inspirate.

În primul rând, faptul că o mare parte a ceea ce credem noi că este acțiune se petrece în Istanbul.

Locul unde se întâlnesc Estul și Vestul, unde luciditatea occidentală se ciocnește și se împletește cu relativitatea orientală, teatru al unei constelații de orori, idile și intrigi, punte între trecut și viitor.

Apoi, cei doi protagoniști. Cu Julia Roberts și George Clooney, plasați pe același palier de frumusețe, relația care se strânge treptat între naratologă și duh ar fi fost siropoasă. Dar între Tilda Swinton și Idris Elba, pitorești în feluri atât de diferite, conexiunea emoțională, aparent îngreunată, capătă substanță.

E precum efectul unei povești. Din nimic, din vorbe goale, se plămădesc idei, simțăminte, aspirații.

Continuăm cu scenariul. Fie că te aruncă intr-un illo tempore juma’ mitic, juma’ istoric, fie că întoarce în intimitatea unei camere de hotel, vorbele nu le lasă niciodată din gheare. Te fac să fii captivat, sceptic, amuzat, adică ascultătorul perfect de povești.

Iaca ajungem și la regie. E uimitor cum George Miller, la 77 de ani, după explozia din Mad Max: Fury Road, găsește resursele artistice și de înțelepciune de a pune în scenă o asemenea parabolă. De fapt, cred că numai o viața dedicată poveștilor poate conduce la o asemenea profundă și subtilă înțelegere a lor.

Laude se cuvin și ilustrului operatorului de imagine John Seale, care s-a întors de la pensie a doua oară, pentru a-și ajuta confratele regizor la realizarea unui film splendid din punct de vedere senzorial.

Mă uit în urmă în 2022 și nu găsesc decât The Northman care să se poată măsură din acest punct de vedere cu Three Thousand Years of Longing.

Mă uit în față în 2022 și mă îndoiesc că voi mai avea parte de o peliculă care să mă încânte într-atât.

Scriind toate acestea, am simțit nevoia să mă duc să o sărut pe mama pe frunte.

Ea mi-a citit povești, ea a știut ce povești să-mi pună în mână și când.

Deci, dragi părinți, lăsați telefoanele și laptopurile pe care citiți rândurile astea și duceți-vă și citiți povești cu copiii.

O să vă mulțumească mai târziu.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea despre Three Thousand Years of Longing așa.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

S-au pus ploile, așa că lectura devine un leac împotriva claustrării.

150 de experimente pentru a înțelege manipularea mediatică – titlul este o descriere succintă și eficientă a acestei cărți, care ar părea desuetă, știind că telefoanele mobile au înlocuit televizorul drept acel curat meșteșug de tâmpenie cu care se confruntă omenirea. Însă procesele mentale pe care Sebastian Bohler le descrie și le exemplifică sunt la fel de aplicabile, iar acele experimente pe care le citează sunt de o varietatea încântătoare. Dincolo de lecțiile despre cum atenția și deciziile îmi sunt pervertite subtil de mijloacele de comunicare în masă, a fost o lecție în sine să descopăr în câte moduri se poate elabora și măsura un test. O metodologie pe care merită să ne-o însușim pentru viața de zi cu zi.

The Art of Choosing – câtă vreme am lecturat această carte, mi s-a părut că titlul ei mai potrivit ar fi Psihologia din spatele procesului de alegere. Însă Sheena Iyengar știe să unifice bogăția de referințe la care recurge pentru a-și ilustra planul de idei, astfel încât, la final, am aprobat această alegere lingvistică. Da, a ști când și ce și cât și cum să alegi e o artă. Ajută, însă, dacă ai în vedere câteva constante ale naturii umane, dintre care două sunt demne a fi menționate: cine are dreptul să aleagă o duce mai bine, dar e indicat ca variantele să nu fie în număr mai mare de 7 (plus sau minus 2). Factorul noutate a fost ușor știrbit de faptul că multe dintre experimentele invocate îmi erau cunoscute din alte lucrări din domeniu, însă această senzație a fost contrabalansată de originea indiană a Sheenei Iyengar, care aduce perspectiva acestei lumi în procesul de alegere, cel mai elocvent exemplu fiind cel al alegerii partenerului de căsătorie.

The Catalyst – oare de ce n-au reușit guvernele lumii, inclusiv cel român, să își convingă populațiile să se vaccineze, dacă erau convinse că era atât de util s-o facă? Construind un model de descifrare psihologică, dar și de comunicare practică, impecabil din punct de vedere logic, Jonah Berger ne arată care sunt barierele care ne ies în cale când încercăm să trezim chiar și cea mai insignifiantă dorință de schimbare în mintea cuiva. RIDICA: Reactanță, Inflexibilitate, Distanță, Incertitudine, Coroborarea argumentelor. Pentru fiecare dintre aceste componente sunt prezentate cauze și posibile soluții. Or fi modelele teoretice greșite toate, așa cum spune adagiul, dar unele chiar sunt revelatoare! Iar studiul de caz cu campania anti-fumat din Thailanda este senzațional.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

În apărarea marginalilor

Citeam acum ceva timp într-o carte de Paul Ekman despre așa-numitul ”efect Othello”, adică greșeala pe care o comitem când ni se pare că emoțiile cuiva indică neîndoios că acea persoană minte, când, de fapt, acelei persoane îi este teamă că nu va fi crezută.

M-am gândit eu cu mintea mea umilă mai bine și mi-am dat seama că numele ar merita schimbat în ”efectul Desdemona”, căci pe umerii ei cade greul suspiciunii nefondate și reacțiile ei sunt mai importante pentru a ne ajuta să înțelegem natura umană.

De la acest ”efect Desdemona” pornește Where the Crawdads Sing: undeva în meandrele mlaștinilor din Carolina de Nord este găsit trupul neînsuflețit al unui tânăr, iar principala suspectă pentru moartea sa este o tânără care trăiește izolată de restul societății, știut fiind că avusese o relație cu respectivul.

Opinia publică aproape că o condamnă, tocmai pentru viața marginală pe care o duce, însă un avocat pensionar binevoitor se oferă să o apere.

Deși, teoretic, narațiunea principală urmărește parcursul procesului, substanța poveștii constă în seria de secvența care înfățișează cum această tânără, Kya pe nume, a ajuns în recluziunea fizică și emoțională din acel moment.

Această anamneză are momente sfâșietoare, în special scenele din copilărie (în care meșteșugul regizoral al Oliviei Newman și talentul precoce al lui Jojo Regina îți umezesc ochii, indiferent de ce sex ai declarat în acte), dar și unele melodramatice, care evită razant siroposul, mai ales cele în care protagonista devine parte a unui triunghi amoros din care mai fac parte doi localnici enervant de arătoși, unul inimos, altul respingător.

Distribuția este cum se cuvine aleasă. Aceia care au nevoie să pară de treabă o fac cu ușurință, aceia care au nevoie să fie antipatici așijderea, însă trei personaje se disting fără doar și poate.

Una este eroina, jucată cu intensitate timidă de Daisy Edgar-Jones. Delicată și frumoasă într-un mod ușor imperfect, care îi potențează umanitatea, cu o privire care e fie de căprioară rănită, fie de stihie dezlănțuită, actrița absoarbe și canalizează tot angajamentul afectiv pe care îl suscită pelicula.

În rolul avocatului apărării, veteranul David Strathairn face dovada experienței și talentului. Uitați-vă cu atenție la diferența de intensitate interpretativă dintre scenele de la proces și cele din discuțiile cu aceea pe care o apără. În primul caz este sigur pe sine, demn și inspirat retoric. Când, însă, încearcă să ajungă dincolo de platoșa defensivă a Kyei, e ușor șovăitor, e la fel de nedumerit ca noi toți în privința personalității ei reale.

Ultimul, dar nu cel din urmă personaj semnificativ este ecosistemul unde are loc această dramă. Mlaștina și canalele sale, pe care protagonista ajunge să le cunoască în intimitate, sunt redate cu plăcere impresionistă, cu o bucurie a micilor detalii, o bucurie familiară mie însumi de la incursiunile la Lacul Tanchiștilor din Craiova.

Mesajul de comuniune cu natura este doar una dintre tezele pe care Where the Crawdads Sing le avansează, fără prea multă profunzime, dar reușind cumva să le facă să evolueze împreună: violența domestică, condiția inferioară a femeii și revolta prin educație și independență și, cel mai important, pledoaria pentru marginali.

Dintre toate trăirile pe care filmul își propune să mi le trezească, cel mai puternic am simțit acest îndemn la toleranță, compasiune și la o întinde o mână celor care, ca urmare a loteriei corticale sau a sorții stau mai departe de noi, n-au șansele noastre și se comportă diferit.

Cu toate ale sale, Where the Crawdads Sing are potențial să devină acel film pe care fetele îl impun ca vizionare de Valentine’s Day.

Băieți, stați liniștiți, totuși.

Nu o să pătimiți precum generațiile anterioare, care au avut de înfruntat The Notebook sau mai rău.

La Where the Crawdads Sing nu o să stați treji de teamă.

Ce am văzut, auzit și făcut la Craiova IntenCity 2022

O să încep cu o mărturisire.

Am fost refractar spre ostil față de Festivalul IntenCity Craiova, pentru că inițiativa venea din partea unei administrații pe care nu o agreez, ba chiar aș putea spune că o disprețuiesc.

Însă, pe măsură ce proiectul prindea contur, am observat că foarte multe persoane, pe care altminteri le știam pasionate de astfel de manifestații, îl respingeau a priori, așa că vaga aversiune s-a transformat în curiozitate.

Cumva, mi s-a întâmplat precum Cardinalului Richelieu, care era interesat să îi cunoască pe cei pe care îi vorbea foarte multă lume de rău.

– Are ceva merite, din moment ce e ponegrit în halul ăsta, spunea el.

Așa că, revenind la una dintre cele mai sănătoase stări mentale cu putință – sine ira et studio – promovate încă din Antichitate de alde Cicero et comp., am profitat de ocazia care mi s-a oferit, în calitate de membru al presei informale, și am bifat fiecare dintre cele trei seri al Festivalului Craiova IntenCity.

Înainte de toate, merită spus că, negru la inimă să fii, și nu poți să nu recunoști că numele evenimentului este meșteșugit ales. Un joc de cuvinte deștept, pentru care îl felicit pe copywriter-ul cu pricina, deși sunt convins că a fost plătit cu bani grei pentru asta. Dar ajungem și la capitolul acesta, aveți puțintică răbdare.

Un lucru pe care, din nou, nu ai cum să îl negi este că, din punct de vedere tehnic, concertele au fost impecabil organizate.

Mărturie în acest sens stau mai multe lucruri.

Primo, modul cum mi se zdrăngănea cutia toracică, de parcă mă încercau vreo trei sindromuri Takotsubo (inima frântă de amor) în același timp.

Secundo, prestația lui Paul Van Dyk, momentul de vârf, în umila mea părere, al acestui întreg festival. Chiar dacă ce a lansat DJ-ul german către public cu o minunată necruțare nu a fost chiar rave, m-am simțit ca parte a acelei scene antologice din debutul filmului Blade. Doar în timpul epopeii fetelor de la SCM Craiova am mai trăit senzația de a-mi pierde condiția de individ și de a deveni o părticică a unui organism de masă, care palpită ritmat.

Terțo, playback-uri, care deși fățișe, au reușit, totuși să anime audiența.

Da, ați citit bine, s-a făcut playback masiv la Craiova IntenCity 2022. Un flagel de care nu sunt feriți și alții, sunt convins, care poate fi scuzat în parte, dar care tot te zgârie pe conștiință ca un fel de fraudă la care ești supus. De aici și felicitările mele pentru cei de la C-Block, care n-or fi cântat după inima mea, dar au făcut din guriță, tată!

La Sandra, playback-ul era inevitabil și un pic insultător. Hai că nimeni nu poate ține vocalizele alea pe bune, n-om fi noi toți melomani, dar proști nu suntem!

La Jason Derulo, trâmbițat drept cap de afiș, playback-ul nu mai era atât de inevitabil și mi-a indicat că trăim într-o civilizație a fabricării iluziilor, cu toate cele bune și mai puțin bune care decurg din asta. Personal, l-am scuzat pentru acest furtișag, pentru că avea lângă el o dansatoare blondă care vădea niște abilități fizice de yoga kamasutrică de ți-era mai mare dragul să privești și să înghiți în sec. Iar alții i-au arătat la rându-le clemență, pentru că de la gecuță a ajuns la bustul gol.

La Ricchi e Poveri, playback-ul era inevitabil și simpatic. Interpretul ținea microfonul la vreun metru de gură, ba chiar mai mult când obosea, dar trilurile ieșeau fără cusur. Însă, această formație venerabilă a smuls cea mai animată reacție a publicului din câte am apucat să văd.

Să fie faptul că era vorba de o generație mai în vârstă?

Să fie faptul că ritmul era mai melodios și mai mângâietor?

Să fie entuziasmul unei prime seri?

Nu știu, dar atunci am văzut mâini în aer, nu telefoane filmând.

Și ajungem acum la spectatori.

La care m-am uitat mai mult decât la artiști. M-am uitat la ei de sus (din tribune, nu din aroganță), de la nivelul ochilor și chiar de jos, pentru că nu m-am sfiit să șed pe unde am prins vreun colțișor de pus capul vâjâind.

Așa am decelat trei categorii mari de participanți.

Cei care s-au simțit bine.

Cei care ar fi vrut să se simtă bine.

Cei care s-au prefăcut că se simt bine.

Da, unii oameni nu prea știau ce să facă pe la Craiova IntenCity.

Dar festivalul n-a trecut neobservat, asta e clar, iar cine spune că a bătut vântul pe stadion (cum o fac unii ardeleni malițioși) denaturează adevărul cu nerușinare.

Poposind pe o bancă, după ce părăsisem ultima seara a festivalului, l-am auzit pe un puștan declamând la telefon cu patos amestecat cu năduf:

– Sunt singur, frate, toți tovarășii mei sunt la IntenCity. Ieri au fost doar doar 3, azi sunt 28!

Dacă ne uităm doar la asta și la volumul de poze și filmulețe revărsate pe rețelele sociale (mare vizionar e Jordan Peele, ia să vedeți Nope), IntenCity și-a împlinit menirea.

Dar să nu sfiim să vorbim și despre bani.

Despre bugetul ala care a crescut de douăzeci de ori. Bani care putea fi folosiți și pentru conducte, pentru străzi, pentru felurite alte straturi mai joase ale piramidei lui Maslow.

Despre banii pe care angajații instituțiilor publice subordonate primăriei i-au dat, ca să cumpere bilete, volens nolens.

Despre banii pe care comercianții din cadrul festivalului i-au făcut, percepând prețuri astronomice pentru produse de larg consum. Aici mă vă nevoit să aplic acel sine ira et studio.

Oameni buni, pentru asta sunt făcute astfel de manifestații. Duceți-vă la Untold sau la Roland Garros sau la mai știu eu ce și tot veți da pe o litră de apă cât dați douăzeci de vedre în restul timpului.

A fost Craiova IntenCity o afacere proastă?

Sau e începutul unei Epoci de Aur a Craiovei?

Așa cum argumenta omul de știința Vaclav Smil, efectele unei pandemii sunt greu de cuantificat în chiar decursul ei.

Timpul ne va spune ce și cum.

Eu, unul, nu îmi fac din acest festival vreun reper anual sau multianual.

Cum zice Danny Glover în seria Lethal Weapon:

I’m getting too old for this shit.

Dar hei, mai sunt și alții pe lumea asta.

Facă-se voia lor.

Credit foto: Neobosita, sprințara, volubila Roxana Știubei.