Zice-se că astăzi este Ziua Educației, așa că iată zece lucruri pe care le-am învățat aflându-mă de o parte și alta a ei de-a lungul timpului.
1. Educația este continuă.
2. Educația nu este liniară.
3. Educația este suferință.
4. Educația este inseparabilă de emoție.
5. Educația este mai mult umană decât materială.
6. Educația are multe fețe.
7. Educația începe de acasă.
8. Educația se desăvârșește în comunitate.
9. Educația e joc.
10. Educația este o alegere.
Jean Negulescu a fost supranumit ”regele melodramelor”, poreclă îndreptățită, dar incompletă.
”Regele melodramelor de o varietate uimitoare” ar fi cea care ar reda pe deplin gama de provocări pe care și le-a asumat.
Între acestea, Three Came Home nu se remarcă doar prin calitatea execuției, ci și prin gravitatea subiectului.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, insula Borneo este ocupată de japonezi, iar personalul civil britanic este plasat în lagăre de concentrare, bărbații fiind separați de femei și copii.
Povestea se bazează pe relatarea autoarei Agnes Newton Keith a caznelor îndurate în timpul acestei captivități, iar rolul protagonistei este asumat cu extraordinară dăruire de Claudette Colbert, interpreta de neuitat din It Happened One Night.
În jurul ei, Negulescu construiește o atmosferă atât de densă, atât ca veridic al detenției, cât și din punct de vedere psihologic, încât nu mă sfiesc să spun că, dacă ar fi continuat pe această cale artistică, ar fi devenit poate și mai mare în istoria cinematografiei.
A preferat, însă, orientarea către pelicule ușurele și cu mare succes la public (How to Marry a Millionaire, Three Coins in a Fountain, Boy on a Dolphin), argumente care i-au servit, totuși, în a-și câștiga o stea pe Walk of Fame.
Ca și în producțiile ulterioare, și aici Jean Negulescu a filmat cât a putut de mult la fața locului, iar pentru restul scenelor a uzat pe deplin de posibilitățile oferite de era de aur a studiourilor hollywoodiene.
Rezultatul este că nu sunt puține momentele când simți aproape palpabil umiditatea și extremele tropicale, cu tot disconfortul pe care îl provoacă și care îl dublează pe cel al deținutelor, sortite a trăi într-o apăsată precaritate.
Cu multă migală sunt lucrate și secvențele de înfruntare a voințelor, din care reies atât asimetria de putere (gardieni vs. prizonieri, bărbați vs. femei), cât și rezistența mută, dar glorioasă a celor din urmă.
Realizat în 1950, Three Came Home are, inevitabil, și o latură destinată preamăririi spiritului american triumfător, însă lasă loc și pentru destulă reflecție asupra a ceea ce ne desparte și ne unește față de cei pe care îi numim inamici.
Acestea reies cel mai mult din interacțiunile protagonistei jucate de Claudette Colbert cu ofițerul japonez întruchipat cu tușe complexe de Sessue Hayakawa (rămas celebru pentru încleștarea cu un alt prizonier de marcă, Alex Guinness în Bridge over the River Kwai).
Pe rând arogant, politicos, impunător sau rece, acest actor japonez care și-a făcut loc în cinematografia americană când compatrioții săi erau încă detestați în SUA, își are propriul moment de cutremurătoare umanitate spre final, când filmul dă dovadă de modernitate nebănuită a asumării unei orori, sperăm, irepetabile.
Până să văd Three Came Home, aș fi avut probleme mari să aleg trei filme esențiale ale lui Jean Negulescu.
Acum lucrurile sunt și mai complicate.
Să tot ai astfel de dileme.
Tușe românești la Hollywood (Începutul)
Tușe românești la Hollywood (Lacrimile)
Tușe românești la Hollywood (Speaker for the Dead)
Tușe românești la Hollywood (Musical-ul)
Tușe românești la Hollywood (Bella Italia)
Tușe românești la Hollywood (Preafrumoasa Sophia)
Tușe românești la Hollywood (Muzică și nevroze)
Tușe românești la Hollywood (Dezastrul)
Din 45 de ediții de Brânzeturi cum se… cuVin, organizate de Asociația Bloggerilor Olteni și DictionarCulinar.ro am participat la aproape o treime.
Nu-i mult, dar nici puțin, astfel încât factorul de noutate, mai ales în ceea ce privește informațiile despre arta vinificației, s-a mai estompat.
Cel puțin așa credeam până la acest eveniment, desfășurat în primitorul local Ribs House Craiova, când mi s-a relevat că am greșit amarnic.
Dar ce drag mi-a fost să constat asta!
Acum, mai mult ca niciodată, prezentările fiecărui soi de vin nu au mai venit din partea unor reprezentanți bine pregătiți ai producătorului, ci a unor persoane animate de pasiune pursânge.
Nu știu de când datează cea a Lenuței și lui Narcis, dar a văzut evoluând sub ochii mei, de la știință peste medie într-ale vinului la începere de studii la producție propriei, realizată în cel mai profesionist mod.
E acel miracol al dedicării, la care am mai fost martor în cazul unei cunoștințe care creează vestimentație cu gust, a unei prietene care plăsmuiește căni de lut de o imperfecțiune voită sublimă, a altei prietene care e călătoare înveterată și a ajuns a-i ghida pe alți călători la rândul lor.
Mai pot găsi exemple nenumărate, toate fiind totodată și surse inspirație pentru mine, pentru a-mi continua lupta pentru propriile pasiuni.
Vinurile care le-au prilejuit Lenuței și lui Narcis etalarea unor cunoștințe vaste, dar modest asumate au fost din gama Domeniile Sâmburești, o mai veche cunoștință a bloggerimii din Craiova.
Bineînțeles, au fost împerecheate cu brânzeturi de la Delaco, provocarea perpetuă pentru fiecare participant la degustare fiind a găsi asocierea preferată, fapt nu tocmai lesnicios, deoarece nu sunt rare situațiile când fie vinul, fie brânză îți sunt foarte pe plac, dar interacțiunea lor ba.
În cazul meu, cuplul (iar personificarea are un rost, după cum veți vedea) a fost unul în care cei doi parteneri aveau și lucruri în comun, și mici diferențe – Chardonnay și brânză Havarti.
Chardonnay este o vin recunoscut pentru blândețea și îngăduința sa, un vin care nu vrea să iasă în evidență, însă pe care îl remarci, îl ții minte și la care te întorci.
Cel de la Domeniile Sâmburești este promovat drept Un vin care înțelege femeile. Ca bărbat, o așa declarație mi-a stârnit interesul, dar și ambiția de a stabili dacă nu cumva este o dovadă de aroganță.
Consumându-l, n-am fost edificat (nici nu prea ai cum, hai să recunoaștem), dar nici n-am rămas fără un răspuns.
Iar acest răspuns a reieșit din interacțiunea cu brânză Havarti – Delaco D’Exceptie. Originară din Danemarca, această brânză moale, dar nu molatică, dulceagă, dar nu foarte, un pic acidă, dar fără a fi agresivă, a constituit companionul (sau companioana, după cum vreți să le atribuiți genurile) perfect pentru Chardonnay.
Aciditățile lor s-au îmbinat plăcut pentru limbă, precum micile tachinări dintr-un cuplu.
Niciunul nu avea un gust atât de intens, încât să domine, astfel încât compromisul era ușor de atins.
Până și culorile se asemănau, deși ăsta e un argument care nu e placul internaționaliștilor și adepților corectitudinii politice.
Iar această armonie de cuplu s-a reflectat în ceva ce ne-au mărturisit Lenuța și Narcis.
Relația lor a ieșit întărită din împărtășirea unui pahar de vin.
Mi s-a cerut să prezint în articol ceva inedit învățat în timpul degustării.
Ce v-am spus mai sus e mai important decât toate detaliile despre fenol, despre baricat, despre gustul lemnului în vin pe care ni le-au relatat cei doi experți autodidacți într-ale vinului.
Pentru că, așa cum însuși Narcis ne mărturisea, aventura în lumea vinului de calitate nu i-a scos în cale decât oameni care doresc să se simtă bine.
Așa că, dragi comeseni și colegi bloggeri, să ne revedem și să ne simțim bine încă 45 de ediții de Brânzeturi cum se… cuVin de acum încolo.
Articolul ăsta despre Teambuilding o să fie citit de către…
… aceia cărora le-a plăcut filmul și vor să-și vadă părerile confirmate.
… aceia cărora nu le-a plăcut filmul și vor să-și vadă părerile confirmate.
… aceia care n-au văzut filmul și vor să știe dacă merită.
… aceia care n-au văzut filmul și fac pe fasonații elevați, dar sunt curioși nevoie mare.
… aceia care mă cunosc și care nu înțeleg cum reușesc să reconciliez gustul pentru pelicule fine cu vulgaritatea de aici.
Kind reminder pentru toți aceștia că fiecare are dreptul la opinie.
Și de alegere.
Iar dacă niște români au hotărât să facă un film ca acesta este un fapt care merită aplaudat.
De ce?
Pentru că este bine realizat, coerent în grosolănia lui, amuzant cât cuprinde și excelent jucat.
Spre deosebire de Miami Bici, unde exista un dezechilibru accentuat între Matei Dima și Codin Maticiuc din punct de vedere al capacităților interpretative, aici lucrurile se balansează bine de tot între Bromania, pe care din nou îl văd ca pe un Fernandel de România, și Cosmin Nedelcu alias Micutzu, fiecare dintre ei având personalitățile comice deja cristalizate și utilizate pentru a stârni distracția aproape pavlovian.
Lor li se adaugă deja veteranul Șerban Pavlu, bașca o pleiadă de actori tineri care nu se sfiesc să se manifeste în cele mai ridicole moduri, întru hohotele de râs ale spectatorilor, printre care se numără și mandea.
Nu vă plictisesc cu un kind reminder al tramei narative, o știați deja din cele câteva zeci de vizionări ale reclamelor (hai, nu vă ascundeți, de parcă ați fi la vreo ședință de evaluare a Chei-Pi-Ailor).
Ce trebuie spus este că, deși muile și țâțele iau fața, e multă glagorie în glumele din teambuilding. Nu sunt atinse doar ipocrizia și lehamitea corporatiste, ci și arhetipurile regionale și mentalitățile conspiraționiste, precum și afecțiuni prevalente în contemporaneitate, cum ar fi anxietatea.
Un comentator mai ciufut asemuia filmul scris și regizat de Dima și Nedelcu (Rodgers și Hammerstein mai țopârlani, dar ai noștri) cu American Pie.
Vericule, asta nu e insultă, asta e laudă!
Pentru că dacă e să aleg ce apreciez cel mai mult la Teambuilding este cum preia modelul hollywoodian al comediei scabroase, dar care reușește cumva să înnoade toate atentatele la bunul simț într-un mod care arată ce contează cu adevărat în viață și care invită la speranța că poate totuși umanitatea învinge.
Nu prea v-ați distrat cu recenzia asta până acum, așa-i?
Da’ ce sunt io, bă, HR-ul vostru?
Ia mai duceți-vă în motivația mea!
Ba nu, mai bine duceți-vă la Teambuilding!
În grup cât mai mare.
Sursă imagine: www.cinemagia.ro.
Nu beau cafea.
Ce-aș căuta atunci la o degustare de cafea?
După minunatul eveniment organizat de Muse Coffee la Librăria Elena Farago, la care am avut privilegiul să particip prin mijlocirea prietenilor Diana și Cristi Nedelcu, se cuvine a pune o altă întrebare:
Cum aș fi putut să lipsesc de la o astfel de degustare de cafea?
Jorge Luis Borges își imagina raiul ca pe o bibliotecă.
Îmi permit să aduc unele amendamente la spusele ilustrului scriitor.
Pentru mine raiul este o încăpere tapetată cu rafuri de cărți, în mijlocul căreia se află o masă zdravănă de lemn, pe care adastă cești și alte ustensile într-o armonie aproape muzicală. Aceeași încăpere este populată de oameni deschiși, simpatici, pasionați, care știu să pună și să răspundă la întrebări, să râdă și să asculte.
Faptul că nu beau cafea nu mă împiedică să îi recunosc imensa influență culturală. Până la urmă, există un episod din Dexter’s Laboratory dedicat cafelei și consecințelor nefaste ale lipsei ei.
Prin poveștile ramificate și documentate ale reprezentanților Muse Coffee, Gigi Corneanu și Ovidiu Șodolea, am fost purtat într-o aventură pe întreg mapamondul și prin întreaga odisee care duce cafeaua de la arbustul originar din fascinanta Etiopie până la buzele tremurânde de dorință ale unei bune părți a omenirii.
La finalul documentarului The Private Life of Plants, Sir David Attenborough făcea o remarcă, jumătate în glumă, jumătate în serios:
Ni se pare că noi am domesticit plantele, dar nu cumva e invers? Până la urmă, plantele ne-au convins să le luăm și să le cultivăm peste tot pe glob. Ele ne îndeamnă să le căutăm forme tot mai bune și mai productive.
Și tot ele ne-au înrobit cu gustul, așa cum au făcut aceste umile semințe care, la prima vedere, nu au nimic spectaculos.
Secretul care face tranziția dintre această formă neglorioasă a cafelei și ingredientul pentru licoarea fără de care mulți nu pot să funcționeze este prăjirea.
Dacă la auzul sau vederea acestui cuvânt vă gândiți la o operațiune banală, vă înșelați amarnic. Din tot ce ne-au relatat reprezentanții Muse Coffee a reieșit că este vorba despre o alchimie în care precizia științifică se contopește cu intuiția artistului.
Încă o dovadă în acest sens a fost modul în care a fost luată spuma de pe cafelele pe care le-am încercat în cadrul degustării.
Nu m-a captivat doar ingeniozitatea mișcărilor.
Nu m-a impresionat doar acuratețea neverosimilă a rezultatului.
Cel mai mult îmi stăruie în minte modul cum toate erau repetate ritualic, fără greșeală, fără abatere.
E ilustrarea prin cafea a ce mi-a spus odinioară unul dintre marii actori de la Teatrul Național din Craiova, Angel Rababoc.
Nu e greu să construiești un rol, greu să îl faci din nou și din nou, seară de seară.
Multe și variate informații mi s-au adunat în minte în această seară de superbă amintire.
Una ar fi diferența dintre tipurile de cafea Arabica și Robusta, etern duel între calitate pentru cunoscători și accesibilitate pentru publicul larg.
Alta ar fi legată de conceptul de cafea de specialitate, adică acea cafea care ocolește meandrele procesării industriale, este prăjită de profesioniști și este preparată cu o grijă vecină cu ceremonia ceaiului.
Nu că deliciile enumerate până acum n-ar fi fost suficiente, dar răsfățul cafelei a fost dublat, nu, triplat de dulceața și lichiorul de trandafiri pe care Diana și Cristi Nedelcu le-au împărtășit cu mărinimie tuturor mesenilor.
Gustul lor și al cafelei m-au transportat în lumea aceea a schițelor lui Caragiale sau Bassarabescu sau Bacalbașa, dar nu pentru că mi-ar fi venit să pun cuiva dulceață în șoșoni. Dimpotrivă, am băgat un borcan rămas plin pe trei sferturi în rucsac. Cu voia autorilor, bineînțeles.
Cafegiu nu mă fac, dar tot nu pot să nu închei cu un citat din Little Women al Louisei May Alcott:
I’d rather take coffee than compliments just now.
Imaginile sunt surprinse de Daniel Botea, căruia nu i-a tremurat mâna nici după vreo câteva păhărele cu lichiorul soților Nedelcu.
Aceasta este o ediție specială din seria articolelor dedicate unor cărți de non-ficțiune, pentru include un număr mai mare de cărți, iar acestea se referă la un singur oraș – Florența.
Dar ce oraș!
În spațiul său relativ restrâns a adunat o concentrație de comori culturale și artistice greu de egalat care îți provoacă așa des senzația că rămâi fără oxigen de uimire, încât ești chiar în pericol să mori de drag.
The House of Medici. Its Rise and Fall – o foarte bună introducere în istoria Florenței, urmărind destinul familiei care a dus urbea italiană pe culmile gloriei. Povestea începe cu umilul, dar abilul Giovanni di Bici de Medici și continuă cu iluștrii Cosimo și Lorenzo, pentru ca apoi să fie cronica unui declin ireversibil. Autorul Christopher Hibbert nu doar relatează, ci și pictează tabloul mentalităților epocii, fără a ocoli detalii grotești și amuzante, precum episodul cu unul dintre ultimii Medici, care alcoolic fiind, vomita, se ștergea cu peruca din cap, pe care o punea apoi la loc pe scăfârlie.
Lorenzo Magnificul – o incursiune mai amănunțită în viața și cariera celui în timpul căruia Florența a devenit dintr-un prosper oraș toscan centrul vremelnic al lumii. Cartea lui Ivan Cloulas vine în completarea celei de dinainte cu o amplă descriere a sistemului politic și electoral al orașului (fascinant prin mecanism), precum și cu o secțiune dedicată creațiilor lirice ale lui Lorenzo de Medici, atât de reușite, încât te întrebi cum de acceptăm în prezent să fim conduși de agramați care nu știu nici măcar să citească un discurs de pe hârtie.
Machiavelli – când îi spui numele te gândești la ce e mai rău, însă Niccolo Machiavelli n-a fost nici pe departe un infam care a propovăduit cinismul și amoralitatea în politică. Cu același condei inspirat, pe care i-l cunoșteam din alte biografii, Marcel Brion îl umanizează și îl plasează în contextul complicatei urzeli a Italiei acelei perioade, fărâmițată și belicoasă. Să-l văd eu pe ăla care supraviețuia cu moralitatea intactă în atare condiții!
Death in Florence – pe lângă toate capodoperele artistice, pe lângă strălucirea lui Lorenzo de Medici sau inteligența lui Machiavelli, capitala Renașterii a mai oferit istoriei și figura predicatorului fanatic și charismatic – Girolamo Savonarola. Documentat și metodic, Paul Strathern îi urmărește evoluția de la un plăpând și deloc convingător călugăr la mesager al Apocalipsei. Ca și Brion, autorul nu încearcă să îl idealizeze, dar nici să îl demonizeze, iar personalitățile cu care a intrat în contact sau în conflict beneficiază de același tratament. De pildă, Lorenzo Magnificul apare ca un lider politic care n-a ezitat să bage mână în fondurile statului în folosul propriu, practica mai mult decât curentă printre guvernanții de azi. Încleștarea religioasă și ideologică din final are ceva dintr-un thriller și nu mi-ar displăcea ideea unei ecranizări cu un duel actoricesc la fel de savuros precum cel din The Agony and the Ecstasy.
Brunelleschi’s Dome – linia orizontului Florenței este dominată de domul catedralei Santa Maria del Fiore, creația monumentală a lui Filippo Brunelleschi și locul unde am obținut o mare victorie împotriva propriului meu creier. Cu o sumedenie de detalii tehnice, dar niciodată inaccesibile, cu o sumedenie de povești colaterale, dar niciodată plictisitoare, Ross King ne e ghid în construcția acestei capodopere de ingeniozitate și perseverență. Și, reconfortant sau nu, mașinațiunile din cadrul comisiei de lucrări sau scandalurile legate de costuri au un pronunțat parfum de contemporaneitate.
Non-ficţiuni pe care le-am citit
Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)
Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie
Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)
Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă
Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)
Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică
Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)
Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă
Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)
Cartografierea structurilor puterii și imaginile sale tranșante ale rezistenței, revoltei și înfrângerii individului.
Aceasta a fost motivația juriului Nobel când i-a acordat premiul lui Mario Vargas Llosa.
Și aceasta poate fi și descrierea abstractă a filmului Sophie Scholl – Die letzten Tage (Ultimele zile a lui Sophie Scholl).
În Germania nazistă a anului 1943, o studentă și fratele ei distribuie manifeste împotriva regimului care dusese țara în război cu lumea, e arestată, judecată și condamnată la moarte.
Pelicula urmărește acest traseu kafkiano-represiv, redat cu un amestec un pic inegal de scene dramatice (însoțite de o muzică exagerat de dinamică) și altele pur retorice, mai de efect. Dacă e să recurg la clișee, e un produs nemțesc, solid, dar nu foarte subtil.
Există totuși o bucată a filmului când o anume subtilitate e totuși atinsă. E secvența interogatoriului care îi opune pe Sophie Scholl anchetatorului Robert Mohr (jucat excelent de Alexander Held), când simți că asiști la un Skandenberg moral, în care reprezentatul puterii aproape o doboară, pentru ca, printr-un efort de voință și conștiință, aparent neputincioasa studentă reușește să ridice mâna adversarului și să îl facă să tremure în convingerile-i nestrămutate.
În rolul principal, Julia Jentsch își compune gama extrem de variată de reacții pe un fond de platitudine care îi servește tocmai pentru a le reda nici prea fățiș, nici la nivel de microexpresii pe care numai un Paul Ekman (alias Tim Roth în Lie to Me) le poate depista.
Sophie Scholl – Die letzten Tage îți acordă timp să deslușești psihologia celei care alege să nu tacă, să pună valorile mai presus de siguranță, însă o face clinic, fără un angajament emoțional prea solicitant.
Asta până spre final, când tragedia ia dintr-o dată avânt și te izbește în coșul pieptului, făcându-te să respiri mai adânc, ba chiar să oftezi.
Atunci mi-am pus întrebarea.
Mai e necesar să fii idealist acum, când, cel puțin în societatea în care îmi duc zilele, nu mai există un aparat represiv organizat și fățiș, împotriva căruia să lupți?
Mă uit, însă, în jur și văd instaurându-se o lehamite generală, o lipsă de încredere într-o lume mai bună, o dictatură a pesimismului mai puțin brutală, dar mai insidioasă și nu mai puțin periculoasă.
Deci răspunsul e da, mai e nevoie să ridici glasul, să atragi atenția, să nu rămâi pasiv în fața abuzurilor.
Dar pentru asta e nevoie de conștiință vie, care să nu sucombe la primul pericol sau eșec.
Pentru că unele dintre cele mai emoționante momente ale acestui film sunt când Sophie se roagă, închei acest articol, așa cum l-am început:
Dă-mi, Doamne, o fărâmă din conștiința fetei ăsteia!
Din nou și din nou m-am pronunțat în favoarea musicalului drept suprema expresia a cinematografiei.
Și, deși am explorat acest tărâm în lung și în lat, preferatul meu rămâne Chicago, apărut exact acum 20 de ani.
Iar pentru fiecare dintre acești ani pot găsi câte un motiv pentru care îmi place atât de mult.
1. Atmosfera de razzle dazzle.
2. Cinismul impecabil și adorabil, aplicabil foarte bine și astăzi.
3. A fost primul film de lungmetraj al regizorului Rob Marshall. Și ce film i-a ieșit!
4. Distribuția de clasă, nominalizată la Oscar cu o singură excepție, Richard Gere. Așa nedreptate, mai rar în istoria Academiei (vezi mai jos motive)!
5. Richard Gere dansând step.
6. Richard Gere făcând pe păpușarul.
7. Richard Gere folosind cuvântul ”erroneous”.
8. Richard Gere cuprins se vervă în sala de tribunal, obiectând la propriile spuse.
9. John C. Reilly, naiv și talâmb, curat Mr. Celophane.
10. Queen Latifah drept Big Mama: If you’re good to Mama, Mama’s good to you!
11. Roxie exclamă: Jesus, Mary and Joseph. Big Mama răspunde: You’re talking to the wrong people.
12. Rivalitatea scânteietoare dintre Roxie (Renee Zellweger) și Velma (Catherine Zeta-Jones).
13. Când Velma se duce la Roxie cu un număr muzical de mare vervă, Roxie îi dă cu flit.
14. Când Roxie leșină, însărcinată, chipurile, Velma are o reacție de tigresă în capcană.
15. Când Big Mama se vopsește blondă, Velma rostește cu năduf: Not you too, Big Mama!
16. Scena spânzurătorii, sinistră și de efect.
17. Melodia de grup din închisoare, cu refrenul He had it coming – încântătoare.
18. Melodia de grup din închisoare, cu refrenul He had it coming – înfricoșătoare.
19. Velma și Roxie pun de-o colaborare și schimbul de replici cu ocazia asta: It’ll never work. Why not? Because I hate you. There’s only one business where that’s no problem at all.
20. Richard Gere urmărindu-le surâzând.
Ca noi toți care vedem și revedem Chicago.
Des hommes et des dieux este ambivalența însăși.
Este lent, dar este și tensionat.
Este spiritual, dar este și foarte uman.
Este precis localizat geografic, dar și universal.
Sunt semnul ambivalenței stă și povestea din această peliculă.
Într-o zonă muntoasă și aspră a unei Algerii cuprinse de frisoanele fundamentalismului, călugării francezi ai unei mânăstiri trapiste, dedicați comunității necreștine din care fac parte, primesc tot mai multe semnale că extremiștii islamici le-au pus gând rău.
Unii dintre ei se sperie, alții își văd credința întărită. Unii vor să plece, alții să rămână. Nicio reacție nu seamănă cu alta.
Și atitudinea sătenilor este ambivalentă. Unii dintre ei se tem pentru viața celor pe care, deși de altă religie, au ajuns să-i considere de-ai lor.
Alții, atinși de ideile venite de departe, încep să-i privească precum niște intruși.
Cu multă precizie cinematografică și fără a se grăbi deloc, regizorul Xavier Beauvois construiește această dramă a ambivalenței, fără a dori să impună vreo morală, preocupat fiind mai mult de fidelitatea ritualică.
E multă atenție acordată practicilor călugărilor trapiști, iar scenele recurente ale cântecelor lor devin un fel de imn al rezistenței împotriva unei lumi în veșnică și nu neapărat benefică schimbare.
Din distribuția aleasă inspirat se remarcă figurile veteranului Michael Lonsdale și Lambert Wilson, actor pe care îl știm îndeobște din roluri răutăcioase, dar care aici vădește o superbă serenitate.
Deși tragic în formă Des hommes et des dieux are și ceva reconfortant în substanță.
Orice om se teme.
Orice om poate conviețui cu ceilalți.
Orice om are nevoie de ceilalți.
După cum am mai avut onoarea a vă spune, îmi acord câteodată câte o pauză de suspans, adică lectura unui roman polițist, care să îmi lase o parte din neuroni, dar nu pe toți, în pace.
De data aceasta, repausul detectivistic s-a intitulat Justiția lui Cross de James Patterson și, deși s-a încadrat în paradigma enunțată mai sus, n-a fost deloc prilej de trândăvie intelectuală.
Asta pentru că acest autor vine din partea cealaltă a Oceanului, iar intriga, personajele și soluționările conflictelor nu au distincția infuzată de o Agatha Christie și nici aerul flegmatic imprimat de un Georges Simenon, ci intensitatea unui film hollywoodian.
Unii ar putea vedea în asta un neajuns, însă Patterson are o proză atât de bine strunită, încât produce efect stilistic și emoțional chiar și cu scene precum în care o mașină are frânele lucrate, iar personajul principal se dă de ceasul morții să o stabilizeze și să nu zboare de pe o serpentină. Trăire pe care o cunoaștem audio-vizual și pe care o retrăim lingvistic.
Povestea din roman îl urmărește pe detectivul Alex Cross, întors împreună cu familia în orășelul natal, pentru a stabili dacă acuzațiile abominabile care i se aduc unui văr stau în picioare sau nu.
Ajuns aici, nu are de înfruntat doar păienjenișul unei comunități dominate de corupție, dar și demonii propriului trecut.
Între timp, într-un oraș mai mare dintr-un stat vecin au loc crime misterioase, care includ multă modă și ceva travesti.
Când cele două fire narative s-au închegat, curiozitatea care mă mâna să dau pagină cu pagină era dublată de cea referitoare la modul cum autorul urma să le unifice într-un mod coerent.
Nu numai că Patterson reușește asta fără dificultate, dar vădește și o știință a finalurilor hotărâtoare care îl apropie de marii dramaturgiei, precum Moliere. Știu că pare o afirmație hazardată, dar îmi veți da dreptate când sfârșitul din Justiția lui Cross vi se va dezvălui și vouă.
E interesant cum universul cultural din care provine un scriitor de romane de suspans își pune amprenta asupra modului cum evoluează și se rezolvă misterele pe care le plăsmuiește.
Agatha Christie propune distincție și utilizarea intensă a micilor celule cenușii.
George Simenon se concentrează pe puterea cutumelor, a autorității și a psihologiei.
James Patterson favorizează acțiunea.
În multe momente-cheie, personajul său Alex Cross alege să nu stea locului, se zbate, riscă, forțează nota.
Iar asta mută lucrurile.
E o lecție în sine.
Spre dreptate trebuie să te îndrepți, nu să aștepți să cadă din cer.
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru încă o porție de suspans, de data acesta savurată în sistem de fast-food.