Bunul, răul și mușchiulosul

O adolescentă mi-a făcut mai demult onoarea de a-mi da să citesc o nuvelă scrisă de ea.

Era cu vampiri, era siropoasă, era naiva din punct de vedere stilistic.

Dar era o poveste în toată regula, trama narativă se mișca, personajele aveau o evoluție, interacționau între ele, se vedea că existase în mintea autoarei o întreagă lume pe care a vrut-o întrupată în logos.

Aceeași impresie mi-a produs și Black Adam, de producție realizată de un adolescent, băiat mai precis, căruia i s-a dat libertate totală de expresie.

Pot să împing efectele speciale cum vreau? Poți.

Pot să îmi materializez toate fanteziile de atotputernicie masculină ale vârstei? Poți.

Pot să amestec chestiuni de spiritualitate luate din toate părțile? Poți.

Pot să nu fiu chiar logic și să întorc acțiunea cum am chef? Poți.

Iar Black Adam face toate acestea, rezultatul fiind un film la care trebuie să te uiți cu îngăduința pe care trebuie să o ai față de adolescență și excesele ei.

Însă tot adolescența este vârsta când apar ideile profunde, când chestiuni grave ale vieții și morții încolțesc și se manifestă.

Iar Black Adam oferă, dincolo de toate exploziile și bubuielile, o foarte subtilă proiecție a ițele încurcate dintr-o zonă a globului pe care o recunoști ușor drept Orientul Mijlociu.

Faptul că, o bună bucată a peliculei, lupta nu e maniheică, între bine și rău, ci se dă în trei, iar așa-zișii eroi ai dreptății nu sunt neapărat agreați de localnici trimite cu gândul la modul cum intervențiile americane, nobile sau nu în motivație, au dat peste cap și desfigurat destinele unor popoare, care încă trag ponoasele atitudinii deus ex machina a Unchiului Sam.

În plus, figura implacabilă a protagonistului zgândărește chiar și impulsuri de mult uitate din subconștientul fiecăruia. Hai să recunoaștem că vrem să îi vedem suferim pe aceia pe care sistemul nostru moral i-a desemnat drept infami.

Câteodată chiar n-avem chef de lozinca aia generoasă din Răzvan și Vidra.

Ca executor întunecat al justiției morbide, Dwayne The Rock Johnson e chiar foarte bine ales. N-are probleme fizice în a întruchipa un supraom (mușchii aia n-au fost niciodată mai bine scoși la înaintare), iar figura-i parcă dăltuită în granit îi servește de minune.

Din restul distribuției, se remarcă, inevitabil, Pierce Brosnan.

M-am simțit deopotrivă de înduioșat și de încântat să îl revăd la o așa etate. E departe de șarmul viril din perioada 007, dar charisma îi e sporită de un fel de aură a senectuții, iar toate conferă rolului său de clarvăzător ambivalența superputerii ca blestem.

Toți ceilalți care populează acest basm colorat și exploziv se achită de ce au de făcut, regizorul James Collet-Serra nu îți lasă timp decât să respiri, iar scenariștii mai bagă și câte-o glumiță reușită, așa că Black Adam se derulează cum se cuvine unui film de factura lui.

Lejer și agreabil.

La solitude, ca n’existe pas

Există în psihologie un concept numit ”priming”, adică acele subtile modificări ale limbajului, gândiri sau comportamentului, odată ce ai fost expus la un stimul.

În acest sens, s-a realizat un experiment rămas celebru, în care participanții la studiu au fost filmați mergând pe un coridor după ascultaseră diverse cuvinte, iar aceia care ascultaseră unele cu conotații negative au mers mai încet.

Pare de necrezut, dar subiecții au fost mulți, iar rezultatele au fost confirmate ulterior de studii similare.

La un astfel de priming m-am supus singur, citind Secolul singurătății de Noreena Hertz, pentru că în timpul lecturii am simțit organic că nu mi-e bine.

Singurătatea ne face rău în multe feluri și mai îngrijorător de-atât este că secolul XXI ne expune la acest flagel pe toate palierele vieții.

Ne simțim singuri față de autorități.

Ne simțim singuri în câmpul muncii.

Ne simțim singuri în relațiile romantice.

Ne simțim singuri în raport cu vecinii.

Ne simțim singuri din cauza tehnologiei.

Foarte pe șleau vă spun că nu am reușit să citesc două capitole unul după altul, tocmai pentru că erau multe lucruri de digerat și cădeau cam greu la psihic.

Nu cred că e ceva ce ne spune autoarea în acest volum ce nu s-a mai rostogolit în presă sau pe rețelele sociale până acum, însă este remarcabil cum reușește să sintetizeze surse multiple și să uniformizeze prezentarea, astfel încât, la final, m-am simțit precum bătrânul marinar al lui Coleridge:

A sadder and wiser man.

Trist, pentru că ofensiva singurătății este pe atâtea fronturi, încât e greu să o oprești, poți doar să îi limitezi efectele.

Înțelept, pentru că știu ce am de făcut.

Noreena Hertz propune multe soluții la nivel instituțional și guvernamental și sper din tot sufletul că toți aceia implicați în luarea deciziilor vor înțelege că, dacă nu fac ceva, nu o să mai aibă mare lucru de condus în viitor.

Însă singurătatea trebuie combătută și de la firul ierbii, de la nivelul individului.

Așa că o să închei acest articol și o să pun la cale o ieșire la film cu niște prieteni, o să stabilesc când merg pe la o rudă mai în vârstă și o aflu când are loc Adunarea Generală a Bloggerilor din Craiova (da, există și nu e la prima ediție).

Să trăiți bine și cu alții.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o carte la fel de neplăcută și de necesară precum sucul ală de sfeclă și ceapă pe care ni-l dădeau pe vremuri când eram mici și răciți.

Pelerinaj ultra-sibaritic pe la Dealu Mare

Zică lumea ce-o vrea, spre deosebire de fotbal, la vinuri România se poate bate cu granzi ai domeniului, precum Italia sau Franța.

Între nenumăratele și pitoreștile zone viticole ale patriei, Dealu Mare ocupă un loc important în mod incontestabil.

Împărțit între județele Prahova și Buzău, acest leagăn al producerii licorii bahice adăpostește atâtea podgorii, încât îți trebuie o viață lungă și un ficat foarte solid, încât să le poți explora pe toate.

Mie mi s-a oferit ocazia de a vizita trei dintre ele în cadrul expediției numite Marea Evadare de la Dealu Mare, proiect organizat de Asociația Dealu Mare, care reunește crame cu recunoaștere și experiență din partea locului, cu scopul de a încuraja turismul viticol în zonă.

Vorba ceea, dacă stăm după autorități, ne mănâncă filoxera așteptând.

Pentru că sunt sigur că până la finalul articolului vă veți fi făcut deja planuri să ajungeți pe acolo, îmi permit să vă dau un sfat preliminar.

Pentru o astfel de aventură, e bine să vă dozați poftele, e indicat să nu vă năpustiți spre primele delicii, e recomandat să degustați în cel mai pur sens al cuvântului.

Și, ca orice sfat, funcționează mai ușor în teorie decât în practică.

Cele trei crame care au compus traseul unei istovitoare și încântătoare zile de sâmbătă mi-au relevat câtă varietate există în a conferi identitate unui produs și unei misii comerciale.

Cei de la Domeniul Aristiței își construiesc activitatea pe orizontală, țintind să ofere celor interesați o experiență completă, de la degustare de vin la o refugiere în liniștea versanților populați de viță de vie, precum și activități de teambuilding (nicio aluzie la filmul eponim, deși mă îndoiesc că nu v-am trimis deja cu gândul acolo).

Profesionalismul celor de la această cramă s-a reflectat și în discuția pasionantă despre drojdii cu unul dintre experții lor oenologi. Da, drojdia, acest organism deloc spectaculos în formă prezintă o complexitate nebănuită a utilizării, a creșterii și a depozitării.

Tot la Domeniul Aristiței am gustat dintr-o pâine atât de pufoasă, încât mi-a adus aminte de senzația de a-mi cufunda mâna până la cot în blana unui blânde alpaca de la grădina zoologică din Aachen, acum mai mulți ani.

A urmat crama Dagon, cu o filosofie cât se poate de diferită. După cum declarau fără înconjur chiar reprezentanții podgoriei, scopul lor este să aducă oamenii acolo și să îi facă să bea, să asculte muzică și să se simtă bine. Infrastructura vădit redusă față de a colegilor pe care îi vizitasem anterior era compensată de o atmosferă de hedonism asumat.

Vârful experienței a fost descinderea în măruntaiele pământului, într-o pivniță amplă, cu părți datând chiar din perioada lui Constantin Brâncoveanu. Și nu vă ascund că aceste coridoare subterane m-au făcut să rememorez o experiență similară, cea din Provins, oraș medieval francez înscris în patrimoniul UNESCO, ceea ce e un titlu de onoare pentru cei de la Dagon, care au grijă de astfel de mici monumente ale trecutului.

În fapt de seară am poposit la Davino, vizită ingrată, căci eram deja burdușiți de trăiri senzoriale și nu numai.

Aici am completat triumviratul de impresii despre cum se poate clădi o lume a vinului. Dincolo de resursele sporite, de tehnologia avansată și de experiența îndelungată, foarte vizibile pe tot cuprinsul vizitei, m-a atras direcția pe care a urmat-o identitatea vizuală.

Nu e lipsit de riscuri să asociezi un vin cu simboluri atât de hieratice precum scara lui Iacob, însă în cazul celor de la Davino această abordare funcționează.

Cred că sunt în asentimentul tuturor când spun că după o așa zi sibaritică, nevoia de odihna a fost stringentă, iar noi ne-am satisfăcut-o la Hotel Plaisir din Ploiești.

Ar trebui să formulez și o încheiere, dar știu că puțini veți fi ajuns lectura până aici. Cei mai mulți sunt deja pe site-ul celor de la Asociația Dealu Mare, ca să-și organizez propria evadare în periculos de fascinanta lume a vinului.

Credit foto: Xaara Novack.

De la material în sus

Care e rațiunea de a fi a unei case memoriale?

Mai ales cea a unui scriitor?

Poate ea cuprinde un spirit?

Sau e doar o colecție de obiecte, cărora un vag fetișism al vizitatorilor le atribuie valori inefabile?

N-am avut niciodată un răspuns clar, însă cea mai recentă vizită într-un astfel de loc, aceea la Muzeul Memoral ”Nichita Stănescu” din Ploiești mi-a relevat că simplul material te poate împinge pe nevăzute spre simțăminte mai înalte.

Toate acestea s-au petrecut în câteva camere și în condițiile în care primul contact cu un obiect care i-a aparținut poetului e comico-sinistru (colegii mei bloggeri și-aduc aminte sigur despre ce e vorba).

Însă, pas cu pas și exponat cu exponat, am început să percep o vibrație.

Nu doar în interior, ci și în afară, în rândul celor cu care am avut plăcerea a merge acolo.

S-a întâmplat cu acest mic tablou care m-a trimis cu gândul la povestirile lui A. I Kuprin, pe care le-am ochit printre multele volume din muzeu.

S-a întâmplat cu această icoană, a cărei frumusețe te umple de evlavie, fie că ești bisericos, fie că ești ateu.

S-a întâmplat cu acest portret dur al lui Hristea, tatăl poetului îndulcit de minunata ramă realizată de însăși Tatiana, mama artistului, rusoaică de origine.

S-a întâmplat cu această dedicație a lui Nichita Stănescu către sora sa, metamorfozată într-o sublimă caligramă.

S-a întâmplat cu acest mic altar al liricii nichitastănesciene, integrate marii culturi universale.

S-a întâmplat cu această dedicație care numai are nevoie de nicio explicație.

Se spune că sufletul are 21 de grame.

Dacă e așa, înseamnă că am luat un pic în greutate la Muzeul Memoral ”Nichita Stănescu”.

Minunata Lume Nouă

Există în limba română un exemplu fericit de traducere a unui titlu de roman care, deși schimbă un cuvânt cheie, lasă efectul alegoric intact.

Brave New World a lui Aldous Huxley a devenit la noi Minunata Lume Nouă.

Și, ca un făcut, ambele versiuni se aplică programului celui mai recent concert de la Filarmonica Oltenia din Craiova.

Brave New World este despre Concertul nr. 2 în Si minor pentru vioară și orchestră, op. 7 (orchestrația: Gabriel Niță).

New, pentru că pe Gabriel Niță l-am mai urmărit de nenumărate ori din postura de concertmaestru, dar niciodată în aceea de solist.

Brave, pentru că a te încumeta pe urmele lui Paganini e o mostră de curaj veritabil pentru orice interpret de vioră.

Apoi, nu îmi imaginam că acest instrument poate produce o varietate atât de mare de sunete.

N-au lipsit momentele când mi se părea că ascult un sintetizator din vremurile de glorie ale lui Jean-Michel Jarre.

Audaces fortuna iuvat, ziceau strămoșii noștri de gintă latină.

Gabriel Niță, dirijorul Constantin Grigore și toată orchestra Filarmonicii din Craiova au fost cei curajoși, însă cei norocoși am fost noi, spectatorii.

Ajungem și la Minunata Lume Nouă.

Simfonia nr. 9 în Mi minor, op. 95 „Din Lumea Nouă” a lui Antonin Dvorak face parte dintre acele compoziții ale căror sonorități faimoase pătrund chiar și în sfera profanilor într-ale muzicii clasice, sferă în care unde sunt localizat și eu.

Că e minunată știam, însă noutatea a fost, ca întotdeauna, să (re)descopăr că o capodoperă e precum o femeie care pare frumoasă de departe, însă de-a dreptul răvășitoare când ai ocazia să o contempli îndeaproape.

Când distanța care te desparte de ea se reduce, îi observi simetriile, volutele, unduirea.

Detalii care te farmecă și ți-o gravează în memorie.

Indiferent sub ce titlu îl citești, romanul lui Aldous Huxley propune o societate a viitorului coșmăresc de apropiată de traiectoria pe care s-a angajat lumea noastră cea reală.

Și totuși există locuri unde chiar poți afla o Minunata Lume Nouă.

Unul dintre ele este sala de concerte a Filarmonicii din Craiova.

Sursă imagini: Pagina de Facebook a Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova.

Un Nobel pentru înțelegerea femeii

Nu, nu s-a instituit un premiu pentru acest domeniu, deși, dată fiind dificultatea lui, ar merita.

Ce voiam să scot în evidență este o realizare remarcabilă a unui scriitor care ar fi meritat Nobelul, doar și poate, dacă n-ar fi fost atât de controversat la vremea lui.

Povestea din Lady Chatterley’s Lover este simplă: doamna în cauză are un soț paralizat de la brâu în jos, deci incapabil să-și îndeplinească îndatoririle conjugale, așa că își găsește împlinirea trupească și emoțională în brațele paznicului domeniului de vânătoare, un ins rudimentar și viguros.

Povestea o fi simplă, dar nu și hățișul psihic al protagonistei, pe care D.H. Lawrence îl redă cu o fluiditate și elocvență extraordinare.

Ca bărbat m-am lovit și nu o dată și nu lejer de ambivalența feminină, de aparent incredibila capacitate a unei persoane a sexului frumos de a întreține concomitent trăiri total opuse.

În acest roman vedem această ambivalență la lucru din interior.

De fapt, nu e doar una, ci două!

Față de soț, doamna Chatterley este afectuoasă, plină de compasiune și de solidaritate intelectuală, precum și loială, mai ales prin prisma categoriei socio-economice. Dar este și plină de ciudă, de resentimente și de revoltă față de situația în care consortul o ține, mai ales că acesta îi întinde capcana aparentei libertăți.

Față de amant, doamna Chatterley este atrasă organic, îl dorește din punct de vedere fizic și îl venerează ca pe o forță a naturii. Dar îl și disprețuiește pentru necioplire, e agasată de bruschețea lui și simte falia abisală dintre condițiile lor sociale.

Două ambivalențe, bașca balansul între ele.

Ca bărbat, simt la rându-mi o ambivalență – spaimă, dar și admirație față de capacitatea unei femei de a avea o astfel de viață interioară.

D.H. Lawrence merita un Nobel.

Măcar jumătate din populația globului ar trebui să fie de acord cu mine.

Care dintre ele?

Cine n-are bătrâni să nu fie avar și să-și cumpere

Ca orice piesă mare, și Avarul de Moliere oferă plăcere în triangulație.

Unul dintre vârfuri este lectura textului.

Altul este vizionarea unui puneri în scenă coerente.

Cel de-al treia este compararea manechinelor de personaje pe care ți le plăsmuiești mental cu straiele pe care actorii le pun pe acestea.

Uneori este doar o eșarfă aruncată șic peste umăr.

Alteori sunt paiete sau chiar cristale Swarovski.

Avarul regizat de Felix Alexa la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova a întrunit triangulația ca la carte.

Este o abordare care face un troc – dă o parte din savoarea textului, pe care îl simplifică, pe dinamismul mișcării scenice și pe agitația gesturilor verbale sau non-verbale.

Ca un pont pentru viitoarele serii de spectatori: în timp ce unul dintre personaje face sau spune ceva, urmăriți ce fac celelalte; nimeni nu rămâne stană de piatră, e un întreg ecosistem de reacții.

O alegere regizorală care primește puncte din partea-mi, ca și mizanscena ușilor umblătoare, căreia eu și tovarășii de vizionare i-am găsit multiple semnificații, a mea fiind că sugerează dedublările și duplicitatea care însoțesc multe dintre acțiunile personajelor.

Dintre care, pare-se, cel mai onest este însuși protagonistul.

Claudiu Bleonț este un Harpagon mai scund, mai puțin dominator și, în consecință, mai puțin odios. Zgârcenia lui nu este una proverbială, a la Hagi Tudose, e împinsă spre patologic, din care nu lipsește o doză bună de paranoia clinică.

Și, dat specificul său interpretativ, abundă în momente de emfază claudiubleonțiană pură.

Reverberațiile ADHD-iste ale lui Harpagon se extind la restul distribuției.

Elise e departe de viziunea mea asupra tinerei sfioase care se impune prin cumințenie. Costinela Ungureanu e mai sarcastică și mai înfiptă, ba are chiar și unele manifestări pasiv-agresive. De, cu un tată disfuncțional, ies și copii cu una, alta.

Reacții deviante, parte din arsenalu-i obișnuit, are și Iulia Colan, mai ales când dă piept cu pretendentul bătrâior.

Până acum, din punct de vedere vestimentar, impresia mea era că sunt martorul unei parade haute couture.

Da, interesant, dar n-aș purta așa ceva în veci.

Nu-i bai, pentru că își face intrarea Frosine a Ceraselei Iosifescu. Știam deja că e un personaj suculent precum o piersică zemoasă pe care o zdrobești și îi sorbi conținutul fără să te intereseze că te mozolești tot. Iar actrița apasă pedală acelei stridențe a vocii până în podea și dezlănțuie un șuvoi declamativ care confirmă, într-adevăr, că bărbații mint mai mult, dar femeile o fac mai bine.

N-au lipsit surprizele încântătoare, din partea unor partituri pe care le-am ignorat complet când am citit piesa.

Ca Jacques, Nicolae Poghirc e pe bune jupân. Spre deosebire de cam toți partenerii de scenă, n-are nevoie să tureze vreo latură interpretativă, pentru a obține efectul comic. Recunosc, cred că mi-a fost și drag să rememorez că, acum mulți ani, când mama m-a luat de mână și mi-a zis ”Hai să te duc la o piesă de oameni mari”, s-a întâmplat să fie și Nicolae Poghirc în acea Noapte furtunoasă care mi-a sădit în suflet dragostea de teatru.

Cerasela Iosifescu, Nicolae Poghirc, parcă se leagă ceva, așa-i?

Da, totul s-a închegat cu apariția lui Angel Rababoc.

Ajuns aici, e nevoie să fac un schimb de roluri.

Criticul, Analistul, Cârcotașul, numiți-l cum vreți, face un pas în spate, pentru a lăsa locul celui pe care o să-l numesc Povestitorul.

El e rațiunea de a fi a acestui blog.

El este, de fapt, rațiunea mea de a fi.

El este cel chemat să redea momentele când mi s-a tăiat respirația, ca urmare a contactului cu arta de orice fel.

Acel tip de moment când timpul și spațiul se suspendă, iar când revii în plan terestru e ca o înviere.

S-a întâmplat când mi-am lipit fața de geamul care mă separa de porțile de bronz ale lui Ghiberti.

S-a întâmplat când Cassey Affleck vrea să-și tragă un glonț în cap în Manchester by the Sea.

S-a întâmplat și acum, când Angel Rababoc capturează piesa în doar câteva minute de prezență scenică.

Și nu oricum, ci în stil grande.

Un sfat e neplăcut.

Un sfat necerut e și mai neplăcut.

Un sfat necerut către artiști e, probabil, insuportabil.

Dar o să-l dau, totuși.

E adresat aripii TNC-iste tinere.

Stați cât de mult puteți pe lângă aceia de care vă despart un deceniu, două, trei, de vârstă.

Aveți ce învăța.

Poate că unii dintre ei sunt avari cu împărtășirea.

Dar meseria se mai și fură.

Scopul oricărei triangulații este să găsești niște coordonate.

Cele pe care le-am găsit sunt 44.31911°N 23.79918°E.

Adică Teatrul Național din Craiova, unde rulează Avarul.

Aveți ce vedea, ce asculta, ce discuta.

Credit foto: Florin Chirea.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Cu cât e vremea mai mohorâtă, cu atât e mai adecvată pentru lectură.

You Just Don’t Understand – un dicton celebru, care fie a elucidat misterul dihotomiei masculin vs. feminin, fie l-a adâncit degeaba, este că bărbații sunt de pe Marte, iar femeile de pe Venus și de aceea interacțiunile dintre ei și ele sunt atât de problematice. Deborah Tannen merge în aceeași direcție și își propune să clarifice modul în care cele două sexe comunică. Idee de bază a cărții este că bărbații își aleg vorbele pentru stabilirea statusului sau protejarea lui, în timp ce femeile pun conexiunea emoțională pe primul plan. De aici și neînțelegerile. Nu contest validitatea acestei distincții între cele două tipuri de comunicare, cred că le-am și văzut în acțiune în diverse rânduri, însă e nevoie să lăsăm loc de nuanțe. Fapt pe care îl recunoaște și autoarea care, deși e reprezentantă a sexului ei și apasă pe condiția încă inferioară a femeii în conversațiile mixte, le îndeamnă pe femei să înțeleagă și cum gândesc și glăsuiesc bărbații, nu doar să le ceară să le fie ascultători impecabili tot timpul.

The Men Who Stare at Goats – deja știu ce să aștept de la Jon Ronson: investigații care de care mai inedite, relatate cu umor și care ne dezvăluie nebănuite fațete ale naturii umane. În cazul de față, este vorba despre proiectele paranormale din armata americană, printre care și acela care a dă titlul volumului: să omoare sărmane căprițe concentrând privirea și puterea minții. De obicei, Ronson are un haz nebun în narațiune, acum nici nu are nevoie să îl desfășoare prea mult, pentru că lucrurile pe care le prezintă și personajele (reale) pe care le intervievează te fac să râzi prin însăși natura lor. Dar cartea nu este doar divertisment, pentru că autorul trece pe nebănuite la moștenirea întunecată a acestor aiureli New Age și ne poartă prin practicile de tortură de la Guantanamo sau Abu Ghraib. Mintea umană e abisală. Uneori în feluri amuzante, alteori oribile.

Profunzimile sufletului – unul dintre primii adepți ai lui Freud a scris o colecție de reflecții asupra unor varii subiecte, toate legate cumva de minte și comportament. Nimic special până acum, însă, în ciuda unor verdicte mult îndatorate psihanalizei și, implicit, parțial depășite sau a unor mentalități specifice epocii, eseurile lui Wilhelm Stekel sunt atât de pătrunzătoare, încât uneori rămâneam cu mâna pe carte și privirea în zare, încercând să absorb ideea că problemele pe care le-am trăit sau le-am văzut la alții nu sunt atât de noi. Și poate nici atât de grave. Diversitatea temelor este încântătoare, nelipsind câteva pagini despre psihologia biletelor gratuite, fapt care pe mine, ca blogger și mocangiu de profesie, m-a atins în mod special. Ca să vă faceți o idee despre cât de profund a văzut Stekel în sufletul omenesc, iată ce spune încă de la început despre importanța aventurării pe tărâmuri dincolo de viața profesional-mundană:

Cea de-a doua lume! Ce-ar fi viața noastră, dacă n-ar exista ea? Ce vale a plângerii ar fi acest pământ, dacă n-ar exista acest paradis terestru.

Cititorul își dă seama, probabil, la ce mă refer. Cu toții, cei mai săraci și cei mai bogați dintre noi, ne găsim arareori – sau chiar niciodată – mulțumirea în activitățile zilnice de rutină. Avem nevoie de un al doilea univers, de o viață mai bogată, în cadrul căreia să putem visa tot ce ne este refuzat în primul univers. Ibsen îl nume ”marea minciună a vieții”. Dar este întotdeauna o minciună? Oare Ibsen nu a exagerat cu această caracterizare? Cine s-ar putea îndoi de faptul că această minciună este unul dintre acele adevăruri eterne, atât de imateriale, încât nu le putem percepe cu precizie, atât de lipsite de culoare, încât nu le putem vedea, atât de amorfe, încât nu le putem descrie.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Cred că am găsit-o pe urmașa lui Meryl Streep

Pentru cine are acasă (și a citit) un vraf de cărți de Agatha Christie (și nu numai), See How They Run este un mic deliciu intertextual.

Pentru cine nu are, e ca datul cu banul – poate îți place, poate nu.

Motivul de căpătâi ar fi că, deși este structurat ca un film polițist clasic, cu un grup de indivizi dintr-un anume mediu, cu o crimuță a unuia din rândul lor și cu investigația aferentă, povestea regizată de Tom George nu vizează neapărat misterul, ci glumele și aluziile care se pot face pe seama lui.

Totul pornește de la o piesă de teatru a Agathei Christie, The Mouse Trap, mare succes în West End și de la intenția de a o transpune cinematografic.

Deja începe să miroasă a intertextualitate, nu?

Dar, cum spuneam, poate nu toată lumea a copilărit sau își umple timpul cu romane de suspans, așa că See How They Run pare a se mișca la fel de poticnit precum detectivul jucat de Sam Rockwell.

Însă nu cred că sunt prea mulți care să rămână nepăsători la farmecul personajelor.

Rockwell mai sus amintit nu se zbate peste măsură pentru rolul de om al legii blazat, dar îl construiește exact cât are nevoie pentru a-l contrapune polițistei extra-motivate a lui Saoirse Ronan.

Ajungem astfel cel mai luminos punct al acestei producții.

Actrița asta de doar 28 de ani are deja patru nominalizări la Oscar și poate să facă orice.

Da, orice.

Aici n-are vreo capodoperă de partitură, dar manierismele, stângăcia, caracterul pripit sau șovăielnic, integritatea și alte câte și mai câte reacții pe care la un moment dat renunți să le mai contabilizezi îi ies cu o lejeritate irezistibilă.

Puneți să mă puneți la zid pentru afirmații hazardate, dar eu spun că am găsit-o pe urmașa spirituală a lui Meryl Streep.

Și nu mă voi dezice de verdictul ăsta nici în fața plutonului de execuție.

Distribuția care înconjoară acest tandem justițiar deloc glorios, dar haios are partea ei de vină la amuzamentul pe care pelicula îl stârnește. Se remarcă Harris Dickinson, odios în Where the Crawdads Sing și simpatic de pendant în cazul de față, dar mai ales Adrien Brody, Pianistul lui Polanski, șobolănesc de antipatic (îl ajută și faciesul aparte), dar pe care te bucuri să îl revezi la fiecare flashback.

Să nu uit, poanta cu flashback-urile este foarte bună.

Ireverențios, neserios, spumos, See How They Run nu rezolvă marele mister al existenței.

Dar oferă micilor celule cenușii un răgaz de la a încerca să-l deslușească.

Iar asta e mai mult decât suficient.

Star but no Wars: A New Hope

De când eram mic se spunea că România este o societate de tranziție.

O tranziție aparent interminabilă.

Așa că nu mică mi-a fost bucuria de a constata că măcar o mică tranziție românească s-a produs lin, dar și spectaculos.

Minunatul Craiova Jazz Festival s-a terminat în aplauzele entuziaste ale spectatorilor.

Noua stagiune a Filarmonicii ”Oltenia” Craiova a debutat în aplauzele entuziaste ale spectatorilor.

Motive întemeiate au fost și atunci și acum.

Începutul acestei noi epopei a muzicii clasice mi-a readus în urechi și minte Concertul în Re major pentru vioară și orchestră, op. 77 de Johannes Brahms, o compoziție intensă, pe care scena filarmonicii din Bănie ne-a oferit-o în diverse ipostaze.

De asta aceasta a fost în interpretarea lui Valentin Șerban, câștigător al Festivalului George Enescu, artist care s-a aventurat în inima întunericului prin concertul Eyes Wide Shut.

Ce am remarcat și ce îl va distinge pe solist în galeria ilustră a celor care s-au aplecat asupra acestei bucăți muzicale a fost modul de a mânui arcușul, prin care mi-a generat impresia că ascultam nu una, ci două viori în același timp.

Apoi, postura sa a fost foarte des orientată către orchestră, într-un semn de comuniune, nu de asumare a întâietății. Nu mai era un star, ci un primus inter pares, o atitudine de coechipier care își împinge echipă către glorie.

Așa cum ultima seara a Craiova Jazz Festival a culminat cu Elvis, pentru că n-ai cum să dai greș cu Regele, tot așa și această prima seară a stagiunii a culminat cu Suitele I și II din Carmen de Georges Bizet.

Încântarea s-a declanșat pavlovian la întreaga sală, iar mie și mai abitir, astfel că, la finalul unui segment, m-am pomenit aplaudând de unul singur, greșeală impardonabilă de care nu m-am mai făcut vinovat de mulți ani, de pe vremea când eram un adolescent care n-avea habar de eticheta de la filarmonică.

Dar aceia din jurul meu mi-au acordat circumstanțe atenuante, pentru că ei înșiși vor fi simțit aceeași tentație.

Și nu o dată pe parcursul concertului.

Încă de când l-am văzut, dirijorul Jangwon Seo mi-a părut a fi înzestrat cu generozitate, distincție și umor. Toate mi-au fost confirmate până la finalul spectacolului, când a insistat să citească un discurs în limba română.

N-a ieșit perfect, dar tocmai acesta a fost farmecul care a întregit o seară care mi-a insuflat exact ce și-a propus să transmită Filarmonica din Craiova cu această nouă stagiune.

Hope.

Speranța are nevoie de surse.

Una e în muzică, neîndoios.

Credit foto: Pagina de Facebook a Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova.