Istoria literaturii nu e lipsită de mici paradoxuri:
Scriitori care nu au publicat mult sau chiar deloc în timpul vieții, dar, care, prin valoarea operei și prin tragismul propriului destin, și-au găsit un locșor asigurat în posteritate.
Este și cazul lui Raymond Radiguet, care s-a stins la o vârstă fragedă din cauza tuberculozei (vezi asemănarea cu Max Blecher), și a romanului său Bal la contele d’Orgel, care a văzut lumina tiparului după moartea autorului (vezi asemănarea cu Giuseppe Tomasi di Lampedusa).
Cartea, scurtă, dar încăpătoare, n-are o direcție foarte clară, dar relevă un har literar autentic, de data aceasta manifestat pe tărâmul emoțiilor, în special cele amoroase.
La prima vedere, Radiguet dă impresia că își irosește condeiul pe tot felul de reacții sterile, ale unor personaje aproape goale de substanța, aparținând aceleiași lumi aristocratice muribunde precum cea din Ghepardul lui Lampedusa.
Dar, treptat, au loc niște metamorfoze. O soție fidelă și foarte supusă convențiilor se deplasează inexorabil către îndrăgostirea de un alt bărbat, ca efect al unor mici gesturi din partea acestuia, care, culmea, nici nu le întreprinde pe toate în mod deliberat.
În această evoluție subtilă rezidă flăcăruia grație căreia această creație literară pâlpâie încă în bezna cu care timpul acoperă pe alte atâtea.
Îmi face plăcere să știu că n-am lăsat-o să se stingă citind-o și v-o mai dau mai departe prin aceste umile rânduri.
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o pietricică din marele mozaic al literaturii lumii.
