Non-ficțiuni pe care le-am citit (91)

S-au mai adunat trei lecturi de non-ficțiune, iată-le:

What If We Stopped Pretending? – un eseu mai lung al romancierului Jonathan Franzen, care ar fi putut fi o amplă jelanie, dacă autorul nu l-ar fi construit cu atâtă luciditate și putere se persuasiune. Ideea de bază din această lucrare este că, în privința schimbărilor climatice, deja nu prea mai avem putere să facem ceva, toate discuțiile acelea despre un grad sau jumătate de grad sunt apă de ploaie. Ce putem face e să acceptăm nouă situație, cu toate neajunsurile care sunt și vor urma, să ne adaptăm la ele, și să păstrăm ce se mai poate, cum ar fi marile ale realizări ale civilizației, precum democrația, care va fi pusă la grea încercare de apriga luptă pentru niște resurse diminuate. De asemenea, în loc să ne uităm exclusiv la temperatură, asupra căreia nu prea avem mare influență, am face mai bine să ne preocupe pierderea biodiversității, căci noi, oamenii, suntem parte a ei (așa cum frumos reiese și din jocul Harmonies) și vom aveam de suferit pe măsură ce declinul ei se va accentua. Minte de om de știință, cuvinte de scriitor. O combinație care are darul să convingă pe cât mai mulți. Sper.

Transcendence – o ambițioasă examinare a patru direcții care, în opinia Gaiei Vince, au condus la ridicarea omului din rândul primatelor și până la ce este în prezent: focul, limbajul, frumusețea și timpul. Par domenii vaste, dar autoarea pornește de la tot ce se cunoaște din acel trecut îndepărtat al lumii despre care dovezile sunt lacunare și, în ciuda progreselor științei, rămâne încă la nivel de speculație, și străbate un traseu de idei și ipoteze foarte coerent, pentru fiecare din temele enunțate. Cartea e documentată, densă pe alocuri, dar niciodată nu devine abstractă de dragul speculației. Poate că, dintre toate cele patru mari virtuți care ne-au înălțat despre tuturor celorlalte viețuitoare, cel mai mult suprinde aplecarea autoarei către frumusețe, însă expozeul ei e la fel de elocvent precum celelalte. Frumusețea nu este doar o calitate abstractă, ci, în toată varietatea ei, este acel ceva care îi aduce pe oameni împreună, deși unii dintre ei nu se cunosc și, poate, nici nu s-ar plăcea în alt context. Simt asta de fiecare dată când sunt într-o sală de filarmonică și ascult o simfonie de Beethoven. Și, probabil, e ceea ce simt și ceilalți.

Arheologia iubirii – un titlu informativ în ceea ce privește conținutul acestei cărți. Ceea ce nu vă spune, totuși, este cât de distractiv e să îl urmărești pe Cătălin Pavel în amplul său periplu de a examina manifestările iubirii (inclusiv aia carnală) în diverse monumente și artefacte, începând de la presupusele noastre rude, neanderthalienii și până în prezent, prin micile obiecte descoperite pe câmpurile de bătălie din prima conflagrație mondială sau chiar în lagărele de concentrare ale celei de-a doua. Descrierile și considerațiile autorului sunt erudite (nu-i place cuvântul ăsta, dar e elocvent) și pline de umor și, mai ales, fac din istoria aia doctă și plictisitoare o poveste cu care greu se bat chiar și emisiuni contemporane gen Insula Iubirii. Așteptați numai capitolul despre graffitiurile de la Pompeii. E reconfortant să afli că măscările murale nu sunt o dovadă a degenerescenței societății contemporane. Singurul neajuns pe care îl găsesc acestui volum excelent este că are prea puține ilustrații. Cu mai multe imagini și color, preferabil, s-ar transforma într-o lucrare care face să pălească și faimoasa Istorie a frumuseții a lui Umberto Eco.

Despre multe alte lucrări de non-ficțiune puteți citi aici.

O lume prăbușindă

Acum 24 de ani, pe 11 septembrie 2001 avea loc o serie de evenimente care au zguduit lumea și pe ale căror reverberații le simțim poate și astăzi.

Avioanele deturnate și îndreptate asupra unor importante edificii din Statele Unite ale Americii au făcut ca timpul să se fractureze.

Iar dintre toate aceste atentate, niciunul nu a provocat o traumă mai mare decât prăbușirea celor două turnuri de la World Trade Center.

Trauma a fost pur fizică, dar și emoțională, atât la nivel colectiv, cât și individual.

Pe aceasta din urmă o urmărește Don DeLillo în tulburătorul său roman Falling Man.

Cu multă inteligență psihologică și cu un lirism aproape neverosimil, dat fiind subiectul, autorul ne desfășoară efectele acestei cumplite tragedii asupra unui supraviețuitor dintr-unul dintre turnuri, a soției lui și, indirect, asupra copilului lor.

A lui e, evident, mai puternică, și deformează puternic întreaga lentilă a tot ce percepe din acel moment. De pildă, se acordă aparent nejustificat de multă atenției pasiunii sale pentru poker, pentru ca, ocazional, să descoperim cât de dureros este să își amintească faptul că unii dintre membrii cercului său de jucători nu mai sunt.

A ei este mai subtilă și, aș îndrăzni să spun, o reușită chiar mai mare, scriitoricește vorbind. Intruziunea traumei este mai discretă, apare te miri unde, dar o recunoști fără doar și poate. Iar ipostaza protagonistei de facilitatoare a unui grup de vârstnici cu demență ne pune în fața unui dureros paradox:

Unii uită și n-ar vrea, alții nu pot să uite și ar vrea.

Cât despre fiul lor, acolo DeLillo ne ilustrează faptul că mintea unui copil are o cruzime (sau candoare, spuneți-i cum vreți), pe care părinții o au de gestionat.

Dar ce te faci când înșiși părinții sunt dați peste cap?

Romanul ne mai ridică o problemă:

E oare posibil ca o traumă împărtășită să îi aducă împreună pe doi oameni înstrăinați?

Sau dezechilibrul cauzat de implicarea nemijlocită a unuia dintre ei în acele evenimente este ireparabil?

Falling Man e o operă literară, nu un tratat de psihiatrie, așa că răspunsuri clare nu avem.

Dar, mai important decât răspunsul, este starea cu care rămânem după această lectură.

Știu că suferințele de acum mai bine de două decenii ale cetățenilor unei țări pe care mulți o învinuiesc de majoritatea relelor din prezent par a păli în fața celor ale contemporaneității, din Gaza, Ucraina, Yemen sau a altor regiuni, din păcate, din ce în ce mai multe.

Însă Falling Man nu este despre americani luați separat.

Nu întâmplător, titlul este același cu al unei imagini rămase de notorietate, pe care o aveți mai jos, suprinsă de Richard Drew (sursă: www.wikipedia.com), chiar pe 11 septembrie 2001.

Acel om nu a fost identificat niciodată.

Wicked Game

Al Doilea Război Mondial este ultimul mare conflict al omenirii în care ăia buni și ăia răi sunt destul de clari.

Naziștii erau agresorii, Aliații erau eliberatorii (că URSS era aici strică apele, dar, cel puțin pentru vestici, nu e o problemă).

Nu putem nega această dihotomie, însă Joc de spioni a lui Paddy Ashdown vine să introducă niște nuanțe în peisajul acestei conflagrații.

Lucrarea este o relatare extrem de documentată (incredibil cât material a avut de ordonat autorul!) a acțiunilor Rezistenței Franceze din orașul Bordeaux și împrejurimile sale, precum și reacțiile Gestapoului și eforturile lor de a preîntâmpina toate manevrele subversive ale populației ocupate.

Lucrurile sunt și mai mult complicate de faptul că serviciile secrete britanice au propriile lor formațiuni pe teren, iar relațiile cu localnicii nu sunt tot timpul line, asta ca să nu mai zic că De Gaulle însuși le-a ignorat contribuțiile după război.

De cealaltă parte, personajul principal al germanilor e un adept al metodelor blânde de persuasiune și multe pagini ale cărți descriu cum îi atrage pe francezi de partea lui cu o cină sau o vorbă bună. Destul de departe de arhetipul promovat de cinematografie, nu?

Și mai derutante sunt conflictele din rândul Rezistenței înseși, uneori soldate cu execuții sumare ale celor bănuiți de joc dublu.

E război și sunt multe vieți în joc, însă amplele cercetări ale lui Paddy Ashdown relevă faptul că multe dintre aceste victime n-au fost chiar atât de vinovate, iar cei care au comis crimele n-au ezitat să profite material de pe urma lor. Destul de departe de arhetipul promovat de cinematografie, nu?

Joc de spioni nu e ușor de citit. E stufoasă, abundă în nume și evenimente, iar acestea din urmă sunt, în mare parte, tragice.

Dar e o carte plină de învățăminte de ordin general.

Războiul nu mai e atât de departe, spațial și temporal, de noi.

Așa că nu strică să știm la ce să ne așteptăm din partea dușmanilor.

Sau chiar a prietenilor.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru încă un strop de cunoaștere în oceanul scris despre cea mai amplă conflagrație din istoria umanității.

Eul și muntele

Dacă…

…ești cu gândul neostoit la drumeții pe munte,

…liniștea de pe un vârf e muzica ta preferată,

…te oprești adesea să asculți susurul unui pârâu nevăzut,

…tragi în piept aroma brazilor și a rășinii proaspete,

…ai savurat cu nesaț poveștile celor ajunși prin Himalaya,

…ai luat-o în patru labe pe un grohotiș afurisit,

…ai încremenit în fața unui lac de munte, respectându-i nemișcarea,

…te obosesc cumpărăturile la supermarket, dar nu să cari un rucsac de 20 de kilograme,

…un uliu în zbor e mai spectaculos ca orice spectacol aviatic,

…dacă muntele e viața ta,

…atunci Cei opt munți al lui Paolo Cognetti e pentru tine.

Pentru toți ceilalți este un roman care explorează sugestiv implicațiile conceptulului de traumă transgenerațională și lupta, uneori eșuată, de a o depăși, cutându-se face o paralelă în acest sens cu Pitulicea de Anne Enright.

Unii oameni au un munte în suflet, alții au un munte pe suflet.

În spatele camerei e dezmățul

Decenii la rând, publicul s-a delectat cu picanteriile din viețile marilor actori și actrițe.

Unele dintre aceste povești au fost fabricate special pentru a întreține interesul și, implicit, valoarea de piață a respectivului artist.

Având atenția abătută astfel, spectatorii avizi de voyerism răutăcios n-au știut că dezmăț, dereglări și amănunte cel puțin la fel de maladive se găseau din belșug de partea cealaltă a camerei, în rândul regizorilor.

Robert Schnakenberg, același care ne-a oferit și incursiuni în Viața secretă a marilor scriitori sau Viața secretă a marilor artiști, recidivează cu o savuroasă aventură în Viața secretă a marilor regizori.

Ca și celelalte lucrări, și aceasta este structurată pe capitole, fiecare alocat câte unui cineast celebru, ilustru profesionist și, în cea mai are parte a cazurilor, neașteptat deviant.

Despre unele nume mai știam niște lucruri, dar au fost și altele savuros de frapante.

De pildă, David Lynch mi s-a părut tot timpul sărit, dar acum cred că era nebun de-a binelea.

Tot așa, pe Werner Herzog îl credeam doar un strălucit cinic, când colo el e un ditamani odiosul.

Pe Scorsese îl consideram paradoxal – omul cu bun simț (că de, a cochetat cu seminarul teologic), care face filme violente – ca să aflu că a luat cocaină până i-a ieșit pe ochi (la propriu, dacă citiți volumul de față, o să aflați ce și cum).

Cam la fel au stat lucrurile și cu Oliver Stone, pe care îl credeam un monument de echilibru, mai ales după interviul acela cu Putin. Dar nu, și el le-a tras pe nas masiv și a fost un scandalagiu notoriu.

Autorul e la adăpost că ar fi vitriolant în mod părtinitor, deoarece nu ezită să atace apucăturile unor figuri sacrosancte precum Akira Kurosawa sau să i-o dea pe șleau lui Spike Lee, marele apostol al drepturilor negrilor, dar care trăiește ca un lord alb.

Există, însă, și regizori care rezistă chiar și scrutării mușcătoare a lui Schnakenberg. E cazul fraților Coen sau al marelui (că altfel nu-i putem spune) Steven Spielberg, un tip mai degrabă sfios, așa cum l-am putut descoperi în semi-autobiografia The Fabelmans.

Un singur lucru am a-i reproșa acestei cărți.

Lipsa impardonabilă a unui capitol despre John Huston, un alt titan al cinematografiei și, în același timp, un derbedeu fără pereche.

Dar, cine știe, va exista o a doua ediție, care să îndrepte asta, ba chiar să includă și niște referințe la Sergiu Nicolaescu sau Geo Saizescu.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o sursă de documentare pentru sezonul 4 de Cinemateca, proiectul de suflet pentru care colaborez cu prietenii de la Inspire Cinema Craiova.

Traume și poezie

În peisajul psihologiei contemporane, un loc important îl ocupă conceptul de ”traumă transgenerațională”, mai pe șleau modul cum suferința părinților se transmite în felurite chipuri copiilor, pentru ca aceștia, la rându-le, să aibă șanse mari să prezinte tulburări de personalitate care le vor influența atitudinea parentală.

Această traumă transgenerațională este foarte sugestiv ilustrată de Anne Enright în Pitulicea.

În primul rând, merită menționat că romanul nu este unul didactic, autoarea nu-i o Lisa Genova cu obiective pedagogice precise.

Pentru a ne vădi conceptul, sunt construite personaje complexe și disfuncționale.

Fiica, Nell, prinsă într-o relație obsesivă cu un tip care o umilește.

Mama, Carmen, caracterizată de puternice porniri antisociale.

Bunicul, Phil, un capricios și ipocrit poet, relativ faimos, mai puțin reliefat, dar suficient cât linia karmică a suferinței să nu se întrerupă.

Luate separat, personajele nu sunt agreabile, dar, îmbinându-le ca pe un puzzle, rezultă o invitație la compasiune în dezaprobare și înțelegere în respingere.

E o mare realizare umană și literară din partea lui Anne Enright să configurezi o lecție fără să o bagi pe gât cititorului.

O altă realizare care merită scoasă în față este cea a traducătoarei Iulia Gorzo.

Proza abundă în fragmente lirice și e infuzată cu elemente culturale irlandeze, insula de-a pururi verde unde persistă simultan credințe precreștine, fervoare religioasă și o apetență pentru natura fluidă a realității pe care o numim îndeobște basm.

Sufletul irlandez apăsat de trecut se deschide astfel și în fața cititorilor români, căci și ei au de înfruntat trauma transgenerațională.

Dacă n-o putem opri de tot, măcar să lăsăm literatura să îi atenueze simptomele.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (90)

Afară a fost caniculă, dar înăuntru a fost răcoare și au fost lectură:

The Complete Idiot’s Guide to Verbal Self-Defense – o carte care vine ca o continuare a Toxic People a aceleiași Lillian Glass, de data aceasta concentrându-se pe agresiunile verbale de tot felul, de la insidoase la nesimțite de-a dreptul, la care suntem supuși în fiecare zi, asta dacă nu cumva suntem noi înșine făptașii. Ca și în volumul anterior, autoarea procedează inițial la elaborarea unei veritabile taxinomii a acestor limbuți nocivi, abordare dezavuată de corectitudinea politică a prezentului, dar care aici e foarte sugestivă și ușor recognoscibilă în viața reală. Am apreciat că, deși îndeamnă la eleganță și la nu ceda niciodată la tentația utilizării violenței, Lillian Glass nu ezită să recomande niște zbierete sănătoare la adresa idioților care nu pricep cu niciun chip, precum și să te distanțezi de tot pe ei. Oricine are dreptul să fie tratat cu decență, nu doar cei care își strigă problemele și vor să normalizeze toate defectele înfierate de mii de ani.

Finish What You Start – nu cred că sunt singurul de aici care a început ceva și, din varii motive, nu a terminat. Ba chiar cred că nu e nimeni pe lumea asta ferit de acest morb al pierderii motivației și direcției, așa că un volum mic, dar ilustrativ, precum acesta al lui Peter Hollins, nu poate fi decât util. Ca și în precedenta lucrare pe care am avut ocazia să i-o lecturez, autorul descompune ideea de bază în diverse componente, pe care le supune, la rându-le, la o prezentare structurată. Ca orice manul de auto-ajutorare, neîndoios că nici acesta nu este complet, dar coerența și realismul soluțiilor lui Hollins sunt incontestabile. De pildă, nu ezită să treacă printre tipurile de motivație extrinsecă și pe cea foarte naturală a fricii de consecințe negative. Muncești și ca să eviți să mori de foame, nu? Un alt exemplu ar fi asocierea unei sarcini neplăcute cu una plăcută, pentru a te asigura că o duci pe prima la îndeplinire. Când pun rufe pe sârmă, ascult muzică, așa că aș face treaba asta casnică într-o veselie.

Fake History – ca o ironie a sorții, subtitlul acestei cărți – Ten Great Lies and How They Shaped the World – e în sine o mică minciună, pentru că Otto English nu se referă strict la zece subiecte, ci abordează mult mai mult, firul unificator fiind că istoria pe care o știm este, în mare parte, o sumă de povești neadevărate sau măcar parțial false care s-a perpetuat de-a lungul timpului. Nimic rău sau nefiresc pînă aici, dar autorul opinează că aceste distorsiuni au dus la tâmpenii gen Brexitul sau la orori ca genocide precum cele la care suntem încă martori. Deși volumul adoptă uneori un prea apăsat spirit revizionist, per ansamblu, în era atâtor știri false, un astfel de exercițiu de luciditate este binevenit, chiar și când îl coboară pe un Churchill de pe piedestal și îl face pe Genghis-Han un tip mai puțin odios decât ne-am obișnuit a-l considera.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție corporală

Non-ficțiuni pe care le-am citit (71)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție napoleoniană

Non-ficțiuni pe care le-am citit (73)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție renascentistă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (75)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (76)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de Oscar

Non-ficțiuni pe care le-am citit (78)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (79)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (80)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (81)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (82)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (83)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (84)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (85)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (86)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (87)

Non-ficțiuni pe care le-a citit – Ediție despre alchimie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (89)

Oltean sunt oriund’ m-AI duce

Până acum câteva zile, eram de părere că românii, cu toate calitățile lor literare (evocate de proverbul arhicunoscut), nu sunt în stare să scrie SF.

Atribuiam asta acelei înapoieri tehnologice care încă ne caracterizează destule segmente ale societății (vezi nemurirea dosarului cu șină), dar și unei propensiuni spre metafizic inutil, de acesta din urmă lovindu-mă în cele câteva dăți când m-am aventurat a lectura câteva cărți autohtone de gen.

Dar această neîncredere s-a spulberat când am dat de romanul Ultra Marin al lui Dragoș C. Costache.

Protagonist este numitul oltean din Balș, născut, conform cronologiei romanești, cam acum, și care se vede peste vreo câteva decenii captiv într-o existență abrutizată și ultra-tehnologizată, în care interfețele online sunt deja implantate cerebral, cum vrea Elon Musk să ne bage pe gât.

După ce o traumă îl alungă din țară, ajunge matelot pe un vas de mărfuri filipinez (vezi și To the North, tot de un român făcut), iar de aici nu vă mai spun nimic despre acțiune și evoluția personajului oltenesc.

Ce e remarcabil e cât de bine preia autorul stilistica unor predecesori celebri într-ale SF-ului.

Atmosfera tehnologică e sufocantă ca într-un cyberpunk demn de părintele genului, William Gibson.

Incursiunea în straturile subterane ale societății, cu tot macabrul lor comic, are ceva de Neal Stephenson.

Cadrul exotic e cam în The Windup Girl al lui Paolo Bacigalupi.

Multitudinea de detalii tehnice, fapt remarcabil, pentru că Hard Sci-Fi nu e lesne de scris, îmi aduce mainte de un Dan Simmons sau Larry Niven.

Și, nu în ultimul rând, intensitatea trăirilor cerebrale ale lui Marin nu sunt departe de maestrul Philip K. DIck.

La această meritorie proză se adaugă un ingredient feroce de reușit – limbajul oltenesc de stradă.

Să fii vulgar în literatură e o artă, iar Dragoș C. Costache e un artist al înjurăturilor plasate exact acolo unde trebuie.

Adică peste tot.

Rezultatul este unul comic, dar care inspiră și mândrie, exact ca în Miami Bici, unde, auzind un ”Băga-mi-aș pula”” în locuri pe care le știai populate doar de ”Fuck you!”, simți un veritabil simțământ patriotic.

Ca să nu fiu bulangiu cu concitadinul meu scriitor (e născut în Craiova), merită să menționez că Ultra Marin nu e doar un pretext prelung de vulgarități într-un cadru SF.

Este expresia apăsată a unei lupte pe care, dacă nu noi, atunci generațiile următoare, o vor avea sigur de dus.

Aceea a păstrării umanității în fața automatizării și digitalizării a tot ce ne înconjoară.

Umanitate care include, printre altele, și a trânti un ”Dă-te morții mă-tii!” când e cazul.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru dovadă că o să facă muica olteni, chiar și când o să trecem la fertilizare in vitro generalizată.

Noi suntem români, noi suntem aici genetic stăpâni

De la o vreme, s-au accentuat iar zbaterile naționaliste, numite acum ”suveraniste”, prin care se încearcă o evidențiere a caracterului unic al fiecărui popor.

Așa să fie oare?

Cultural, da, dar, dacă mergem mai adânc, la substanța a ce suntem, practic, lucrurile sunt mult mai complicate sau mai surprinzătoare, iar pentru preocupările neaoșe o lectură revelatoare devine O istorie genetică (incompletă) a românilor a lui Mihai G. Netea.

Om de știință autentic, autorul trasează obiective a ce își propune încă din titlu, care e foarte elocvent.

Cartea urmărește principalele stadii ale devenirii poporului român, dar din punct de vedere genetic.

Adică totul începe de la homo sapiens și apariția sa, depășirea fruntariilor Africii, răspândirea pe glob, interacțiunea cu neanderthalienii și, apoi, pas cu pas, toate etapele a ce numim preistorie.

Mai ales în partea aceasta a lucrării, am fost impresionat de coerența înlănțuirii tuturor acelor culturi paleolitice, mezolitice și neolitice care îmi dădeau de furcă în primul an de facultate.

Gumelnița, Starcevo-Criș sau Cucuteni nu mai sunt niște simple nume, eventuale asociate unor vase de lut, ci ample mișcări de populații și transformări tehnologice și sociale.

Mihai G. Netea scrie cât de accesibil poate, dat fiind subiectul, așa că totul curge ca un imens puzzle care se întregește cu fiecare capitol.

Mai mult, face o analogie culinară foarte sugestivă:

Din ce sunt compuse sarmalele?

La nivel de suprafață, din orez, carne și foi de varză (sau de viță de vie, aș adăuga).

Apoi, le putem considera un delicios amestec de carbohidrați, grăsimi și proteine.

Sau, mergând și mai departe, sunt compuși de hidrogen, clor și alte elemente chimice.

În același mod putem interpreta și istoria genetică a poporului român.

Suveraniștii o să se bucure că acele populații migratoare și războinice care s-au perindat prin spațiul carpato-danubiano-pontic n-au lăsat urme în genomul nostru.

Însă tot ei o să fie contrariați că mult trâmbițata sinteză daco-romană n-a însemnat o transformare genetică prea mare, pentru că și dacii, și coloniștii romani avea deja un fond genetic similar.

Avem un pic de sânge slav, ne place sau nu ideea, iar fundamentul a ce suntem a fost trasat de trei mari componente genetice din perioada preistorică.

După toată această aventură solicitantă, dar pasionantă, concluzia lui Mihai G. Netea nu mai are nimic de motivațional ieftin, ci se impune de la sine:

Lecția pe care ne-o dă genetica populației este că suntem cu toții frați și surori, iar micile diferențe dintre noi sunt doar nuanțe diferite în tabloul populațiilor umane.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o istorie care trebuie să-și găsească locul și în școli cât mai curând.

Cod portocaliu de descărcări lirice

Sir Vidiadhar Surajprasad Naipaul sau, mai pe scurt, V.S. Naipaul, că numai apucații i-ar rosti numele cu fidelitate de fiecare dată, autor laureat cu Premiul Nobel, a emis spre finalul vieții o sentință care a scandalizat pe mulți.

Spunea dumnealui că își poate da seama citind doar un paragraf dacă o carte e scrisă de un bărbat sau de o femeie.

Departe de mine să ader la misoginismul implicit al spuselor sale, dar timpul mi-a relevat că și eu, unul, pot stabili rapid geneza masculină sau feminină (nu mă bag în discuția cu non-binaritatea, că nu mai terminăm în veci) a unei bucăți de proză.

Iar validitatea conjecturii mi s-a vădit din nou lecturând volumul Portocaliu.

Chiar dacă n-aș fi cunoscut-o pe Anda Simion de deja multișori ani, după un paragraf mi-aș fi dat seama că autoarea e femeie.

Portocaliu redă evoluția lăuntrică a unei protagoniste pe nume Analisa, bibliotecară de profesie, care filtrează propriile trăiri prin deslușirea personalității unui profesor defunct, care își donase colecția personală de volume instituției unde lucrează numita.

Portocaliu vorbește mult despre dragoste.

De ce?

Pentru că, tovarăși de compartiment fiind și văzându-mă citind o carte scrisă de o femeie, un domn cam țuicar și fără doi dinți din față mi-a trasat următoarea epifanie:

Băiete, femeile vorbesc mult despre dragoste, pentru că dragostea e importantă pentru ele.

Anda Simion e poetesă.

Aceasta este sămânța primordială a creativității ei.

De aceea, Portocaliu este o carte foarte lirică.

Uneori obositor de lirică. Am înaintat prin ea cu greutatea cu care te deplasezi prin caniculă. Târșindu-ți neuronii, oprindu-te din când în când să iei o gură de apă.

E un lirism competent, căci îți trebuie ceva har să faci transferul dinspre poezie în stare pură înspre proză de asemenea factură.

Doza asta de lirism îmi ajunge pe mult timp de-acum încolo. Dacă Anda scoate Portocaliu se întoarce curând, o să îmi acord o perioadă de grație de vreun an pănă s-o citesc.

Însă, din nimereală, am citit romanul Portocaliu în cel mai bun moment.

Acum, pe vipie.

Autoarea evocă des lumină și, mai ales, căldură, iar împletirea aceasta a senzațiilor generate intelectual cu cele pur corporale pe care le trăim acum a fost o experiență unică în felul ei.

Uitați numai cât de sugestiv este acest paragraf:

Clădirea bibliotecii amuțise și ea într-o lungă îmbrățișare a vegetației din părculețul de vizazi, care o învelea acum într-o penumbră caldă. Toropeala luminii de august încetinea orice pas. Nimeni nu se grăbea. De fiecare dată când pășeau, toți localnicii – în afară de copii, pentru care nu există combustibil mai puternic decât căldura verii – păreau că reînvață mersul. Se urneau greu, iar, până când talpa se reîntâlnea cu pământul, praful trezit de pasul dinainte avea suficient răstimp să se așeze. Ca umbrele copacilor, timpul părea că se lungește și el la ora apusului, devenea moale și aproape portocaliu. Pe plajă, corpurile întinse la soare erau portocalii. Nisipul era portocaliu. Marea era portocalie. Totul era portocaliu.

Așa că o să păstrez Portocaliu și poate îmi fac curaj și o deschid din nou la anul pe vremea asta.

Măcar ceva bun să mă aleg de pe urma încălzirii globale.