Sir Vidiadhar Surajprasad Naipaul sau, mai pe scurt, V.S. Naipaul, că numai apucații i-ar rosti numele cu fidelitate de fiecare dată, autor laureat cu Premiul Nobel, a emis spre finalul vieții o sentință care a scandalizat pe mulți.
Spunea dumnealui că își poate da seama citind doar un paragraf dacă o carte e scrisă de un bărbat sau de o femeie.
Departe de mine să ader la misoginismul implicit al spuselor sale, dar timpul mi-a relevat că și eu, unul, pot stabili rapid geneza masculină sau feminină (nu mă bag în discuția cu non-binaritatea, că nu mai terminăm în veci) a unei bucăți de proză.
Iar validitatea conjecturii mi s-a vădit din nou lecturând volumul Portocaliu.
Chiar dacă n-aș fi cunoscut-o pe Anda Simion de deja multișori ani, după un paragraf mi-aș fi dat seama că autoarea e femeie.
Portocaliu redă evoluția lăuntrică a unei protagoniste pe nume Analisa, bibliotecară de profesie, care filtrează propriile trăiri prin deslușirea personalității unui profesor defunct, care își donase colecția personală de volume instituției unde lucrează numita.
Portocaliu vorbește mult despre dragoste.
De ce?
Pentru că, tovarăși de compartiment fiind și văzându-mă citind o carte scrisă de o femeie, un domn cam țuicar și fără doi dinți din față mi-a trasat următoarea epifanie:
Băiete, femeile vorbesc mult despre dragoste, pentru că dragostea e importantă pentru ele.
Anda Simion e poetesă.
Aceasta este sămânța primordială a creativității ei.
Uneori obositor de lirică. Am înaintat prin ea cu greutatea cu care te deplasezi prin caniculă. Târșindu-ți neuronii, oprindu-te din când în când să iei o gură de apă.
E un lirism competent, căci îți trebuie ceva har să faci transferul dinspre poezie în stare pură înspre proză de asemenea factură.
Doza asta de lirism îmi ajunge pe mult timp de-acum încolo. Dacă Anda scoate Portocaliu se întoarce curând, o să îmi acord o perioadă de grație de vreun an pănă s-o citesc.
Însă, din nimereală, am citit romanul Portocaliu în cel mai bun moment.
Acum, pe vipie.
Autoarea evocă des lumină și, mai ales, căldură, iar împletirea aceasta a senzațiilor generate intelectual cu cele pur corporale pe care le trăim acum a fost o experiență unică în felul ei.
Uitați numai cât de sugestiv este acest paragraf:
Clădirea bibliotecii amuțise și ea într-o lungă îmbrățișare a vegetației din părculețul de vizazi, care o învelea acum într-o penumbră caldă. Toropeala luminii de august încetinea orice pas. Nimeni nu se grăbea. De fiecare dată când pășeau, toți localnicii – în afară de copii, pentru care nu există combustibil mai puternic decât căldura verii – păreau că reînvață mersul. Se urneau greu, iar, până când talpa se reîntâlnea cu pământul, praful trezit de pasul dinainte avea suficient răstimp să se așeze. Ca umbrele copacilor, timpul părea că se lungește și el la ora apusului, devenea moale și aproape portocaliu. Pe plajă, corpurile întinse la soare erau portocalii. Nisipul era portocaliu. Marea era portocalie. Totul era portocaliu.
Așa că o să păstrez Portocaliu și poate îmi fac curaj și o deschid din nou la anul pe vremea asta.
Măcar ceva bun să mă aleg de pe urma încălzirii globale.
E caniculă, așa că stăm la umbră și ne lăsăm imaginația să umble pe tărâmurile deschise de literatura SF:
State of Fear – chiar în momentele când scriu aceste rânduri s-a instaurat canicula în România și nu numai, așa că aceia care deplâng fenomenul încălzirii globale nu prea au contestatari. Însă, prin acest roman burdușit de cifre și grafice, Michael Crichton vrea să-l demonteze, punându-și argumentele într-o narațiune antrenantă, în care niște eco-teroriști pun la cale un mega-complot menit a demonstra lumii că nivelul oceanelor crește, deși nu este așa. Câteva personaje, schematice, dar simpatice, se văd prinse în hățișul evenimentelor și încearcă să îi oprească. Așa cum știm, Crichton știe cum să pună pe roate suspansul și cum să-l facă să accelereze, dar își sabotează singur atmosfera de thriller cu acele argumentații care îi sunt de fapt obiectiv de căpătâi. Scrisă acum douăzeci de ani, cartea nu mai vreun manifest de luat în seamă din punct de vedere științific, însă e foarte benefic de a fi expus la păreri contrare cu a ta.
Dreamsnake – câtă vreme s-a manifestat plenar, Războiul Rece și implicita sa amenințare nucleară au generat o sumedenie de romane SF remarcabile, printre care și acesta, în care lumea e pustiită, oamenii mai trăiesc în diverse enclave fortificate sau în oaze în deșertul post-apocaliptic, iar singurii păstrători ai științei medicale sunt câțiva aleși care utilizează veninurile unor șerpi. Protagonista este un astfel de vindecător, iar pierderea unei creaturi din portofoliu duce la o serie de aventuri în care se regăsește pe sine, adoptă un copil și își află dragostea adevărată. Autoarea Vonda McIntyre e animată de asumate idei feministe, însă povestea ei e captivantă, iar paginile interacțiunii eroinei cu șerpii ei sunt unice în literatura de gen, înfricoșătoare și înălțătoare. Lumea vie ne ține și pe noi vii.
The Forever Machine – posteritatea are o etichetă deloc măgulitoare pentru acest roman: cel mai slab câștigător de Premiu Hugo (cea mai înaltă distincție în literatura SF) din istorie. Din capul locului vă spun, nu sunt de acord. Rod al colaborării dintre scriitorii Mark Clifton și Frank Riley, cartea are multe de oferit, unele lucruri chiar suprinzător de actuale. Un telepat îi manevrează subtil pe doi oameni de știință să construiască o entitate de Inteligență Artificială, care să fie capabilă să remodeleze genetic pe un individ, astfel încât să-l întinerească și, de ce nu, să îi confere aceeași putere a comunicării mintale pe care o are protagonistul, scopul înduioșător al acestuia din urmă fiind de a nu se mai simți singur. Rezultatele sunt încurajatoare, însă secretul iese treptat la iveală, iar modul cum cei doi autori redau reacțiile publice și isteria mediatică iscate de o posibilă soluție pentru visul omenirii – nemurirea – par a fi desprinse din prezent, deși romanul e apărut în 1954. După ce am terminat și ultima pagină și am constatat că gura lumii nu e deloc dreaptă cu această creație literară, mi-am adus aminte de Cardinalul Richelieu, care insista să îi cunoască pe cei vorbiți de rău peste tot: Au ceva merite, din moment ce sunt ponegriți în halul ăsta.
The Plot Against America – istoriile alternative sunt o subspecie aparte în peisajul literaturii SF, iar această carte ilustrează cât de puternic și elocvent este un astfel de exercițiu de imaginație. În America anului 1940, Franklin D. Roosevelt pierde alegerile în fața lui Charles Lindbergh, faimosul aviator, un antisemit notoriu, iar această deturnare a cursului evenimentelor declanșează discriminare, ciocniri de stradă și o realiniere a politicii externe a SUA înspre a favoriza Germania nazistă. Da, știu, seamănă izbitor cu ce se întâmplă acum peste Ocean. Pentru că nu e scriitor de Science-Fiction sadea, Philip Roth nu se mulțumește la a construi un tablou general foarte documentat a ce ar fi putut fi (introducând în acest scop o puzderie de personalități reale ale acelei epoci), ci filtrează totul prin ochii unui copil, cu toată înțelegerea lui limitată și naivă asupra comportamentului în permanentă schimbare al celor din jur și al societății în general. Cu profunda ei înțelegere a naturii umane și cu acea clarviziune terifiantă, nu e de mirare că romanul lui Roth a fost redescoperit, citit și răscitit imediat ce a revenit un anume personaj la Casa Albă.
Una dintre cele mai mari realizări intelectuale ale lumii este (și o spun fără a fi specialist, ba dimpotrivă) Tabelul Periodic al Elementelor elaborat de Dimitri Ivanovici Mendeleev.
Grație lui, haosul a tot ce ne înconjoară a fost descifrat și cuprins într-un mod atât de coerent, încât și un umanist poate înțelege ierarhia și diferențele dintre elementele chimice care sunt în tot și în toate.
Pentru că materia chimie m-a interesat peste medie încă de când am intrat în contact cu ea la școală (printr-a VII-ea, în cazul meu), dar și pentru că în liceu am învățat-o vârtos volens nolens, grație domnișoarei Mitrache pe care o aminteam aici, nu mică mi-a fost curiozitate și, de ce să nu recunosc, plăcerea de a o redescoperi în și mai mare detaliu în Enciclopedia ilustrată a elementelor chimice.
O lucrare la fel de bine structurată precum Tabelul Periodic la Elementelor, pe care îl urmează da capo al fine fără a se abate în vreun fel.
După o introducere în structura unui atom, accesibilă celor care n-au chiulit la chimie și care n-au trecut la materia asta doar din mila profesorului, urmează descrierile fiecărei grupe, cu acele caracteristici pe care le au în comun elementele care fac parte din ea, iar apoi fiecare element chimic devine protagonistul unei secțiuni, mai lungi sau mai scurte, în funcție de importanță, utilizare și răspândire.
Termenul ”ilustrat” din titlul volumului e pe deplin justificat.
Am fost de-a dreptul impresionat să fac cunoștință în mod vizual cu aproape fiecare element chimic important, ba chiar și cu unele despre care habar nu aveam, precum reniu, ceriu, disprosiu, iar lista poate continua.
Când autorul Jack Challoner spune povestea unui element, o face din multe puncte de vedere: starea sub care se găsește în natură, starea în care se găsește în corpul omenesc, dacă e cazul, formele prin care ne e benefic, dar și nociv, utilizarea în viața de zi cu zi (aici m-am lămurit cum e cu pământurile alea rare pe care s-au contrat americanii și ucrainenii) și, nu în ultimul rând, originea numelui.
Ca unul care își desfășoară activitatea și pasiunile în lumea științelor umaniste, a fost fascinant să văd cum moștenirea antichității, a grecilor și romanilor pe care ne-am întemeiat civilizația, inclusiv acele mituri cu care ne delectam când eram mici, pe care le reciclează cinematografia la nesfârșit, au fost și aici sursa principală a botezului pe care fiecare substanță, de la indispensabilul oxigen sau ubicuul hidrogen la rodiul atât de prețios și rar, la primit de la cei care i-au deslușit existența.
Cunoașterea, de orice fel, e neprețuită.
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un volum pe care orice părinte merită să îl aibă în casă, pentru a contracara nervii școlarilor care dau piept cu chimia pentru prima dată.
Podul Mehmet Pașa Sokolovic unește malurile râului Drina la Vysegrad în Bosnia și Herțegovina.
A fost terminat în 1577, construcția sa fiind comandată de cel căruia îi poartă numele, la acel moment Mare Vizir al Imperiului Otoman, și a fost proiectat de Minar Sinan, geniul arhitecturii otomane în perioada sa de glorie.
Are o lungime de 180 de metri, numărând 11 arce de susținere, amplasate la 11-15 metri distanță unul de altul.
A fost avariat în Primul si Al Doilea Război Mondial, dar a fost ulterior renovat.
În 2007, a fost înscris pe lista Patrimoniului Universal UNESCO.
Așa sună istoria faptică, frustă și, de ce să nu recunoaștem, necesară.
Dar istoria este a oamenilor, e făcută de ei și menită a fi știută de ei.
Ivo Andric, croat născut în Bosnia și scriind în limbă sârbă, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1961, înțelege asta și ne umple istoria edificiului lui Mehmet Pașa Sokolovic cu multă, multă umanitate în E un pod pe Drina….
Cronica deopotrivă amplă și intimă a celor care au trăit, suferit și iubit în preajma podului și chiar pe el, romanul urmează toate etapele pe care istoria frustă de mai sus le-ar înregistra după cum urmează: construcția podului în timpul stăpânirii otomane a Bosniei, transformările aduse de noua ocupație austriacă, efectele răscoalei lui Karagheorghe, lupta pentru emancipare națională, ororile din Primul Război Mondial.
În toate, Andric plăsmuiește personaje veridice, dar și pitorești, depărtate cronologic de noi, dar apropiate prin tot ce simțesc și pățesc.
Lucruri pe care manualele de istorie le înregistrează sec, precum tributul de sânge numit devșirme, plătit de populația creștină otomanilor, organizarea comunală multiconfesională sau chiar trasul în țeapă capătă viață sub condeiul scriitorului, chiar și când (sau mai ales) vorbesc despre moarte.
Aici e marea calitate a cărții și pricina recunoștinței duble pe care am înțeles că trebuie să o port istoricilor.
Avem nevoie de un Theodor Mommsen, cu erudiția și răceala lui.
Dar avem nevoie și de Ivo Andric, cu profunda lui înțelegere a omului.
Era și momentul să mai vorbim de o incursiune pe tarâmul non-ficțiunilor, așa că iaca:
Cartea vinului fără bla-bla – o scurtă aventură oenologică, despre realizarea vinului și despre principalele produse ale lumii. Nimic nou, dar autoarea Louisa Maria Schimdt se remarcă prin incisivitatea și caracterul tranșant al părerilor. De pildă, nemțoaică fiind, nu ascunde că are o pasiune pentru Riesling, așa cum nu ezită să demaște trucuri de marketing care caracterizează comerțul de profil la nivel global. Multe dintre soiurile la care se referă n-au cum să fie cunoscute băutorului obișnuit, care se va vedea, însă, atras de accesibilitatea descrierii proceselor care duc la nobila licoare. Eu, unul, fost fascinat să descopăr că taninul, acest element hotărâtor al vinului roșu, provine dintr-un foarte ingenios mecanism al naturii, menit a proteja bobul de strugure.
Lux, modă și alte bagatele politicești în Europa de Sud-Est în secolele XVI-XIX – titlul este suficient de elocvent în a descrie subiectul acestui volum colectiv, îngrijit, printre alții, de Constanța Vintilă, mare expertă a trecutului fanariot și Belle Epoque al românilor. Ceea ce, însă, descoperi parcurgându-l este bogăția izvoarelor consultate și complexitatea tabloului social pe care îl compun. Domenii precum vestimentația sau banchetele sau chiar dulcețurile reflectă moravurile unei epoci și modul cum se schimbă de-a lungul timpului. Deși o parte considerabilă a acestei cărți superb ilustrate se referă la Țările Române, acestea sunt integrate peisajului mai amplu al Balcanilor și al influenței orientale a Imperiului Otoman. Raporturile cu acestea relevă că noi, românii, avem o tradiție în a trata duplicitar organizațiile internaționale din care facem parte. Nu doar UE are parte de asta în prezent, ci și Înalta Poartă, pe care boierii români o fentau când o vizitau, păstrând restricțiile vestimentare impuse de puterea suzerană, pentru ca, întorși acasă, să ia pe ei caftane croite leit precum cele destinate, teoretic, doar turcilor. Istoria este cea mai hazlie, colorată și delicioasă poveste.
A Brief History of the Mind – cum a ajuns omul, de la o primată limitată în realizări mintale la ființa de acum, care trimite semeni în spațiu și a plăsmuit Capela Sixtină și Citizen Kane? William H. Calvin vine cu propriile supoziții, care se centrează pe ideea că schimabrea condițiile în care se găsea omul primitiv l-a obligat să găsească soluții tehnice, să se recalibreze fizic și cognitiv, inclusiv să colaboreze mai bine, fapt care a dus la apariția limbajului. Autorul insistă mult (și destul de convingător) pe ipoteza că aruncarea proiectilelor a supus creierul oamenilor de acum sute de mii de ani la o provocare foarte complexă, de încolo începând ascensiunea pe care o invocam la final. Nu mă pot pronunța în privința validității ei definitive, dar e plauzibilă, iar Calvin mai face o afirmație interesantă la un moment dat, opinând că aceste transformări trebuie să le fi cauzat multor oameni de demult și boli psihice. Dacă asta este adevărat, atunci avalanșa de afecțiuni de acest gen la care suntem martori în prezent e semn că mintea omenească e într-o fază similară, de ajustare la un mediu care se schimbă profund, mai ales din punct de vedere tehnologic. Poate de aici vin toate teoriile conspiraționiste care ne mănâncă zilele și ne pun în conflict cu neamurile.
Praga este un loc de poveste, care a inspirat multe povești, nu toate basme luminoase.
Dimpotrivă, orașul acesta pitoresc are ceva care invită imaginația către lugubru și misterios, iar un loc anume care contribuie cu o doză consistentă de legende este cartierul evreiesc, al cărui punct focal este cimitirul, cu pietrele sale de mormânt așezate una peste alta și straturile de istorie așijderea.
Mai jos sunt două romane care, într-un fel sau altul, au legătură cu acest cartier praghez și cu faimosul său spațiu funebru.
Golem poate fi cel mai bine descris ca o experiență literară onirică, vecină cu halucinația. Inspirându-se vag din legenda creaturii eponine și deturnându-i cumva sensul, Gustav Meyrink, ale cărui viață și personalitate pot fi subiect de roman în sine, construiește traseul suferințelor mai ales lăuntrice ale unui narator care, pare-se, se ocupă cu șlefuitul de geme, ocupație specific ebraică, poate inspirată de figura lui Baruch Spinoza.
Încurcat în minte în privința afecțiunii față de mai multe figuri feminine, pseudo-protagonistul interacționează cu diverse personaje dubioase și mânate de motivații bizare.
Noima traseului psihologic are mai puțină importanță decât atmosfera de ansamblu și lirismul în proză pe care îl compune Meyrink.
Dacă vă încumetați să citiți Golem (și nu e ușor deloc), merită să vă aplecați asupra unui noi ediții, care, realizată în format mare, asociază textului și pune în valoare o serie de litografii realizate de marele artist român Ștefan Câlția.
Desenele sale întregesc o incursiune în abisul insondabil al conștiinței umane.
Cimitirul din Praga este încă o dovadă că o erudiție mare, precum cea a lui Umberto Eco, dublată de o inteligență ascuțită, poate produce efecte similare cu marea literatură.
Romanul urmărește jurnalul unui narator nesigur (uneori repovestit, alteori dublat de un alter ego), care își relatează viața de falsificator de documente și traseul de antisemit în secolul al XIX-lea.
Cimitirul de Praga este locul unde protagonistul nostru zămislește originea marelui complot sionist, adaptând-o după cerințele comanditarilor și garnisind-o cu toate tâmpeniile la modă în diverse momente ale istoriei.
Apetență umană pentru teorii ale conspirației e un subiect căruia Eco i-a acordat o atenție specială, dovadă fiind Pendulul lui Foucalt sau, mai ales, Numărul zero.
Însă, dacă în acel din urmă roman era vorba de mecanismu individual al construcției narative care ajunge să domine mintea unui individ, aici este despre metamorfozele ei în societate de-a lungul timpului.
Nu știu dacă să fiu liniștit sau îngrijorat că această vulnerabilitate intelectuală (că nu e bine să o numesc prostie, e jignitor, conform poveștilor prezentului) nu e nouă.
Leac unanim pentru ea nu e.
Și, cum spune proverbul, ce nu se poate vindeca trebuie a se îndura.
Pe 27 mai 1942, în Praga, germanul Reinhard Heydrich era ținta unei tentative de asasinat din partea cehoslovacilor Jozef Gabcik și Jan Kubis, decedând ulterior din cauza rănilor survenite din cauza atacului.
Ce ați citit descris în stil sec mai sus este un eveniment din Al Doilea Război Mondial, care nu se poate măsura în importanță cu Operațiunea ”Barbarossa” sau Debarcarea din Normandia.
Însă este suficient de important, încât să suscite interesul frizând obsesia din partea naratorului din Operațiunea Anthropoid, un posibil alter ego al lui Laurent Binet.
Spun ”posibil”, pentru că, dacă e ceva care reiese limpede din această carte, este că relatarea unui episod istoric stă sub semnul unei implacabile relativități.
Ca să parafrazez un citat reiterat până la sațietate pe rețelele sociale, în autorul acestui roman sunt doi lupi:
Unul e Istoricul, cel preocupat de fapte, de documente, de mărturii, de aranjarea lor într-o ordine clară, ba chiar și contruind relații cauză-efect, dacă se poate.
Celălalt este Scriitorul, cel pasionat de trăiri, care nu poate lăsa în pace o notiță de subsol a istoriei fără a-i da o formă care să emoționeze, să revolte, să pună pe gânduri.
Iar desfășurarea Operațiunii Anthropoid astfel rezultate romanesc este eterna încleștare a celor doi lupi.
Narațiunea e o permanentă joacă la care e supusă mintea noastră. Atât de convingător este redat un episod al dramei, încât simți organic dezamăgirea când vocea auctorială ne spune în paragraful următor că nu știe dacă astfel s-au petrecut lucrurile, dar i-ar plăcea să fie fost așa.
Și atunci, mai slujește la ceva Operațiunea Antrhopoid cea literară? (Aia reală a dus la decese. Multe.)
Da, pentru că marea reușită a cărții și a celui care a zămislit-o mental și a așternut-o pe hârtie este echilibrul altminteri improbabil dintre Istoric și Scriitor.
La finalul lecturii, știi neîndoios mai multe despre Holocaust, despre ocupația nazistă asupra Cehoslovaciei, dar ai și avut ocazia să reflectezi prelung asupra modului cum percepția noastră este modelată de un text, de aranjarea lui sau de limbajul pe care îl conține.
E o demonstrație elevată a fenomenului perpetuu la care suntem martori sau complici sau victime pe Facebook sau TikTok.
Și acele unelte de comunicare (și manipulare) în masă, și Laurent Binet ne vor atenția și timpul.
Cu diferența că Istoricul și Scriitorul acestuia din urmă ne ajută neuronii, nu îi blegesc.
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o lecție despre cum Istoria și Literatura ar putea totuși conviețui.
Iată încă o serie de cărți de non-ficțiune, de data aceasta având ca subiect alchimia, acea precursoare a științei moderne, dar și izvor a multor practici și credințe oculte care s-au păstrat până în zilele noastre.
The Secrets of Alchemy – o lucrare foarte echilibrată, a unui om de știință autentic, dar și erudit, care urmărește cele mai importante tratate de alchimie și încearcă să deslușească partea practică a acestora. Lawrence M. Principe nu ia toată ideologia alchimilștilor de bună, dar nici nu o respinge a priori, ba chiar se declară fascinat de ea. Parcurgându-i analizele dense, dar totodată accesibile, ajungi tu însuți să opereze un fel de distilare mentală și separare a ocultismului de știință autentică. Cel mai puternic argument al solidității demersului său este că, pornind de la descifrări ale complicatelor simboluri alchimice, realizează experiemente proprii, care relevă că, în anumite, privințe, adepții Marii Arte au nimerit-o bine de tot, chiar dacă nu au făcut aur din metal obișnuit și nici nu a găsit elixirul vieții fără de moarte.
Alchemy & Mysticism – un volum superb, realizat în buna tradiție a celor de la Taschen și îngrijit de Alexander Roob, care parcurge și ilustrează marile idei ale alchimiei, reflectate în marile simboluri, precum cosmogonia, imaginea șarpelui sau chiar a lui Iisus. Eu sunt sceptic din fire, dar tot am fost captivat de bogăția vizuală și imaginația prin care alchimia și toate științele ei conexe (precum astrologia) s-au manifestat și s-au transmis de-a lungul secolelor. Istoria este cea mai frumoasă poveste, nu doar cea materială, ci și cea ideatică.
The Magic Circle of Rudolf II – subtitlul acestei cărți a lui Peter Marshall este auto-explicativ: Alchemy and Astrology in Renaissance Prague. Domnia împăratului eponim, o figură saturniană de o mare complexitate, a impulsionat enorm aceste științe oculte, iar sub condeiul vivace al autorului descoperim personaje care variază de la escroci la veritabile genii, precum Arcimboldo, John Dee (care i-a servit lui Shakespeare model pentru Prospero), Tycho Brahe sau Johannes Kepler. Rudolf al II-lea n-a fost un conducător cu vreun palmares impresionant, dimpotrivă, din anumite puncte de vedere, a fost catastrofal, însă posteritatea are o slăbiciune pentru visători (un alt exemplu ar fi Ludwig al II-lea al Bavariei), mai ales când lasă în urmă ceva semnificativ.
Lui îi datorăm astfel faptul că alchimia a prin rădăcini atât de adânci în Praga, încât unul dintre laboratoare s-a păstrat până în zilele noastre și a fost descoperit relativ recent, după inundațiile de amploare din capitala Cehiei de la începutul anilor 2000.
Chiar și cu toate adaosurile menite a înflăcăra mințile turiștilor, rămâne un loc unde simți că se petreceau lucruri extraordinare, așa cum puteți vedea în imaginile de mai jos, surprinse chiar de mine.
Pe Michel Houllebecq, vitriolant cum e din oficiu, n-avea cum decât să îl înmoaie, iar această suprinzătoare omenie e foarte vizibilă în cel mai recent roman al său, Anihilare.
Cartea îl urmărește pe un funcționar guvernamental trecut de vârsta a doua, care are de gestionat crize personale diverse, precum deteriorarea relației cu soția, un atac cerebral al tatălui și înstrăinarea de un frate și o soră, toate în timp ce e implicat marginal în campania electorală pentru prezidențiale și deslușirea ițelor unor atacuri teroriste cu alura satanist-nihiliste.
Nu lipsesc mărcile sale înregistrate, precum caracterizările lipsite de menajamente, proiecțiile îngroșate ale unor evenimente și personalități ale prezentului și, bineînțeles, sexul explicit (comparația între budismul tibetan și cel zen e de tot hazul).
Însă tocmai aici, în acest domeniu al intimității carnale care îl pasionează atât pe Houllebecq, se văd semnele unui om care își întrevede sfârșitul și care înțelege că a nega și ataca totul nu e o soluție pentru niște ultime clipe liniștite.
Întotdeauna s-a strecurat un pic de compasiune în proza sa, însă acum ponderea ei reușește, dacă nu să atârne mai greu ca aciditatea, măcar să o echilibreze.
Faptul că protagonistul său dă pe lângă în anumite interacțiuni umane sau momente-cheie nu e semnul unui eșec general al omenirii. Este doar o viață cu greșalele ei, iar tonul cărții rămâne unul aproape duios, pentru că multe personaje sunt, raportându-ne la un Houllebecq de bază, remarcabil de altruiste.
Fanii acelui scriitor care dădea de pământ cu toate așa-zisele iluzii care fac viața suportabilă vor fi dezamăgiți că idolul lor s-a cam damblagit și le-a îmbrățișat la rându-i.
Pentru mine, însă, Anihilare, în ciuda unui titlu drastic, e mai degrabă o dovadă că Dante avea dreptate când își încheia capodopera cu această sintagmă.
Iubirea care mișcă roți și stele.
P.S. Mulțumesc librăriei online Libris pentru o bătălie pe care personajul o pierde, dar pe care cititorul o câștigă.
Prin modul cum este prezentată istoria antică în școlile noastre (pe unde se mai predă materia asta hulită și prigonită), perșii apar ca personaje negative și ca pierzători.
Ei îi atacă pe greci în câteva rânduri, prilejuind momente memorabile precum Marathon sau Termopile.
Ei și-o iau de la Alexandru cel Mare.
De fapt, chiar și dincolo de fruntariile curriculumului românesc, perșii au o imagine distorsionată, vezi cum e prezentat Xerses în 300 al lui Frank Miller, respectiv ecranizarea lui Zack Snyder.
Lloyd Lllewellyn-Jones își propune să remedieze această posteritate părtinitoare într-o lucrare de mare anvergură, intitulată Perșii. Epoca Marilor Regi.
Introducerea sa, excelent compusă și documentată, explică toate cele amintite de mai sus printr-un simplu fapt – cele mai multe izvoare despre Imperiul Persan sunt ale grecilor antici, care au inventat democrație și dezbaterea și filosofia, dar nu au fost nici pe departe imparțiali, ba dimpotrivă, îi priveau pe dușmanii lor tradiționați drept ”ceilalți”, depozitari a tot ce e în neregulă.
Autorul își propune să remedieze asta, cufundându-se în istoria perșilor pe cât posibil prin intermediul surselor documentare provenind chiar de la aceștia.
Preferința pentru subiect nu îl împiedică, totuși, să privească lucrurile lucid, cum procedează, de pildă, cu personalitatea lui Cirus cel Mare, proslăvit de istoriografie drept acela care a emis prima declarație a drepturilor omului (păstrată sub forma faimosului Cilindru de la British Museum), dar care trebuie să fi fost un invidid crud și cinic, așa cum cum toți cuceritorii de atunci și de acum.
Când vine vorba de viața și intrigile de la curțile regilor persani, Llewellyn-Jones își calcă pe inimă și se folosește de mărturii grecești, iar rezultatul e o urzeală fascinantă prin brutalitate, concupiscență și comploturi, care face A Game of Thrones să pară ceva gen Tânăr și neliniștit.
Dacă îi va pica vreunui producător hollywoodian fisa să ecranizeze tot ce s-a întâmplat de la Xerxes încolo până la apariția falangelor lui Alexandru, va da lovitura.
Până atunci, merită să îi repunem pe perși pe marele eșichier al civilizației mondiale.
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris că îmi sprijină studiul celei mai frumoase și bogate povești a lumii.
