Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre alchimie

By Iulian in Carti 0 Comment

Iată încă o serie de cărți de non-ficțiune, de data aceasta având ca subiect alchimia, acea precursoare a științei moderne, dar și izvor a multor practici și credințe oculte care s-au păstrat până în zilele noastre.

The Secrets of Alchemy – o lucrare foarte echilibrată, a unui om de știință autentic, dar și erudit, care urmărește cele mai importante tratate de alchimie și încearcă să deslușească partea practică a acestora. Lawrence M. Principe nu ia toată ideologia alchimilștilor de bună, dar nici nu o respinge a priori, ba chiar se declară fascinat de ea. Parcurgându-i analizele dense, dar totodată accesibile, ajungi tu însuți să opereze un fel de distilare mentală și separare a ocultismului de știință autentică. Cel mai puternic argument al solidității demersului său este că, pornind de la descifrări ale complicatelor simboluri alchimice, realizează experiemente proprii, care relevă că, în anumite, privințe, adepții Marii Arte au nimerit-o bine de tot, chiar dacă nu au făcut aur din metal obișnuit și nici nu a găsit elixirul vieții fără de moarte.

Alchemy & Mysticism – un volum superb, realizat în buna tradiție a celor de la Taschen și îngrijit de Alexander Roob, care parcurge și ilustrează marile idei ale alchimiei, reflectate în marile simboluri, precum cosmogonia, imaginea șarpelui sau chiar a lui Iisus. Eu sunt sceptic din fire, dar tot am fost captivat de bogăția vizuală și imaginația prin care alchimia și toate științele ei conexe (precum astrologia) s-au manifestat și s-au transmis de-a lungul secolelor. Istoria este cea mai frumoasă poveste, nu doar cea materială, ci și cea ideatică.

The Magic Circle of Rudolf II – subtitlul acestei cărți a lui Peter Marshall este auto-explicativ: Alchemy and Astrology in Renaissance Prague. Domnia împăratului eponim, o figură saturniană de o mare complexitate, a impulsionat enorm aceste științe oculte, iar sub condeiul vivace al autorului descoperim personaje care variază de la escroci la veritabile genii, precum Arcimboldo, John Dee (care i-a servit lui Shakespeare model pentru Prospero), Tycho Brahe sau Johannes Kepler. Rudolf al II-lea n-a fost un conducător cu vreun palmares impresionant, dimpotrivă, din anumite puncte de vedere, a fost catastrofal, însă posteritatea are o slăbiciune pentru visători (un alt exemplu ar fi Ludwig al II-lea al Bavariei), mai ales când lasă în urmă ceva semnificativ.

Lui îi datorăm astfel faptul că alchimia a prin rădăcini atât de adânci în Praga, încât unul dintre laboratoare s-a păstrat până în zilele noastre și a fost descoperit relativ recent, după inundațiile de amploare din capitala Cehiei de la începutul anilor 2000.

Chiar și cu toate adaosurile menite a înflăcăra mințile turiștilor, rămâne un loc unde simți că se petreceau lucruri extraordinare, așa cum puteți vedea în imaginile de mai jos, surprinse chiar de mine.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție corporală

Non-ficțiuni pe care le-am citit (71)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție napoleoniană

Non-ficțiuni pe care le-am citit (73)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție renascentistă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (75)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (76)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de Oscar

Non-ficțiuni pe care le-am citit (78)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (79)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (80)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (81)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (82)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (83)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (84)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (85)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (86)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (87)

Chiar și cinicii se-nmoaie

By Iulian in Carti 0 Comment

Bătrânețea acrește, dar și înțelepțește.

Pe Michel Houllebecq, vitriolant cum e din oficiu, n-avea cum decât să îl înmoaie, iar această suprinzătoare omenie e foarte vizibilă în cel mai recent roman al său, Anihilare.

Cartea îl urmărește pe un funcționar guvernamental trecut de vârsta a doua, care are de gestionat crize personale diverse, precum deteriorarea relației cu soția, un atac cerebral al tatălui și înstrăinarea de un frate și o soră, toate în timp ce e implicat marginal în campania electorală pentru prezidențiale și deslușirea ițelor unor atacuri teroriste cu alura satanist-nihiliste.

Nu lipsesc mărcile sale înregistrate, precum caracterizările lipsite de menajamente, proiecțiile îngroșate ale unor evenimente și personalități ale prezentului și, bineînțeles, sexul explicit (comparația între budismul tibetan și cel zen e de tot hazul).

Însă tocmai aici, în acest domeniu al intimității carnale care îl pasionează atât pe Houllebecq, se văd semnele unui om care își întrevede sfârșitul și care înțelege că a nega și ataca totul nu e o soluție pentru niște ultime clipe liniștite.

Întotdeauna s-a strecurat un pic de compasiune în proza sa, însă acum ponderea ei reușește, dacă nu să atârne mai greu ca aciditatea, măcar să o echilibreze.

Faptul că protagonistul său dă pe lângă în anumite interacțiuni umane sau momente-cheie nu e semnul unui eșec general al omenirii. Este doar o viață cu greșalele ei, iar tonul cărții rămâne unul aproape duios, pentru că multe personaje sunt, raportându-ne la un Houllebecq de bază, remarcabil de altruiste.

Fanii acelui scriitor care dădea de pământ cu toate așa-zisele iluzii care fac viața suportabilă vor fi dezamăgiți că idolul lor s-a cam damblagit și le-a îmbrățișat la rându-i.

Pentru mine, însă, Anihilare, în ciuda unui titlu drastic, e mai degrabă o dovadă că Dante avea dreptate când își încheia capodopera cu această sintagmă.

Iubirea care mișcă roți și stele.

P.S. Mulțumesc librăriei online Libris pentru o bătălie pe care personajul o pierde, dar pe care cititorul o câștigă.

Urzeala Tronurilor a la persienne

By Iulian in Carti 0 Comment

Prin modul cum este prezentată istoria antică în școlile noastre (pe unde se mai predă materia asta hulită și prigonită), perșii apar ca personaje negative și ca pierzători.

Ei îi atacă pe greci în câteva rânduri, prilejuind momente memorabile precum Marathon sau Termopile.

Ei și-o iau de la Alexandru cel Mare.

De fapt, chiar și dincolo de fruntariile curriculumului românesc, perșii au o imagine distorsionată, vezi cum e prezentat Xerses în 300 al lui Frank Miller, respectiv ecranizarea lui Zack Snyder.

Lloyd Lllewellyn-Jones își propune să remedieze această posteritate părtinitoare într-o lucrare de mare anvergură, intitulată Perșii. Epoca Marilor Regi.

Introducerea sa, excelent compusă și documentată, explică toate cele amintite de mai sus printr-un simplu fapt – cele mai multe izvoare despre Imperiul Persan sunt ale grecilor antici, care au inventat democrație și dezbaterea și filosofia, dar nu au fost nici pe departe imparțiali, ba dimpotrivă, îi priveau pe dușmanii lor tradiționați drept ”ceilalți”, depozitari a tot ce e în neregulă.

Autorul își propune să remedieze asta, cufundându-se în istoria perșilor pe cât posibil prin intermediul surselor documentare provenind chiar de la aceștia.

Preferința pentru subiect nu îl împiedică, totuși, să privească lucrurile lucid, cum procedează, de pildă, cu personalitatea lui Cirus cel Mare, proslăvit de istoriografie drept acela care a emis prima declarație a drepturilor omului (păstrată sub forma faimosului Cilindru de la British Museum), dar care trebuie să fi fost un invidid crud și cinic, așa cum cum toți cuceritorii de atunci și de acum.

Când vine vorba de viața și intrigile de la curțile regilor persani, Llewellyn-Jones își calcă pe inimă și se folosește de mărturii grecești, iar rezultatul e o urzeală fascinantă prin brutalitate, concupiscență și comploturi, care face A Game of Thrones să pară ceva gen Tânăr și neliniștit.

Dacă îi va pica vreunui producător hollywoodian fisa să ecranizeze tot ce s-a întâmplat de la Xerxes încolo până la apariția falangelor lui Alexandru, va da lovitura.

Până atunci, merită să îi repunem pe perși pe marele eșichier al civilizației mondiale.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris că îmi sprijină studiul celei mai frumoase și bogate povești a lumii.

Istoria pe dos tot acolo ajunge

By Iulian in Carti 0 Comment

Condițiile contrafactuale sunt un exercițiu al celor care studiază istoria și presupune interogații de tipul ”Ce-ar fi fost, dacă…?”.

Ce-ar fi fost, dacă Napoleon nu invada Rusia?

Ce-ar fi fost, dacă Hitler ar fi murit în complotul lui Stauffenberg?

Ce-ar fi fost, dacă vikingii ar fi prins rădăcini pe continentul american?

De la această din urmă ipoteză pornește Laurent Binet în romanul său contrafactual Civilizații.

Oamenii nordului nu sunt alungați rapid de pe meleagurile de peste Ocean, ba dimpotrivă, se integrează băștinașilor și, urmându-și instinctele de exploratori, ajung până în America de Sud, introducând acolo calul și fierul, cu mult înainte ca picior de spaniol să pășească pe celălalt țărm al Atlanticului.

Nevoit să plece în pribegie după ce războiul fratricid cu Huascar nu îi iese prea bine, împăratul incaș Atahualpa ajunge în Europa, iar de aici începe un șir de evenimente care schimbă radical soarta bătrânului continent.

Ca exercițiul condițiilor contrafactuale să funcționeze, e nevoie de erudiție, iar Laurent Binet o are din belșug. Se vede că nu e doar familiarizat cu marile etape istorice, ci și cu detaliile care fac diferența în momente-cheie.

Mai mult de-atât, pentru a a-și face cartea și mai atractivă și mai convingătoare, autorul se folosește de tot felul de mecanisme narative și stilistice, cronice sau legende spuse din moși strămoși, inclusiv un alt fel de jurnal al lui Cervantes.

Rezultă o lectură captivantă, care, chiar și vremelnic, suspendă cunoașterea factuală.

Iar concluzia e importantă:

Istoria e prelungă manifestare a hazardului, așa că hai să nu-i ascultăm pe autoproclamații experți, care ne spun cu ridicolă seriozitate ce o să se întâmple în viitor.

Habar n-au.

Nimeni n-are.

Monezi noi, apucături vechi

By Iulian in Carti 0 Comment

Despre criptomonede se tot discută, mai ales că inclusiv cuplul prezidențial din SUA a lansat unele care au dat rasol rău de tot, alimentând temerile că nu sunt decât o schemă de fraierit naivii tehnofili sau care vor îmbogățire rapidă.

Sunt criptomonedele viitorul sau doar un aspect marginal al valului de digitalizare care mătură toate aspectele vieții?

Viitorul e incert, însă trecutul primei și celei mai importante dintre acestea este explorat foarte sugestiv de Ben Mezrich în Miliardari în bitcoin.

Dacă vă este vag cunoscut numele autorului, nu vă înșelați, este același care a scris cartea care l-a inspirat pe David Fincher în realizarea excelentului The Social Network.

De fapt, unele dintre personajele de acolo se regăsesc și aici, pentru că o mare parte a acestei complicate urzeli tehno-psihologice îi are în prim-plan pe gemenii Tyler și Cameron Winklevoss, care l-au acuzat pe Mark Zuckerberg că le-a furat ideea care a dus, într-un final, la realizarea Facebook-ului.

Interesant este că lucrarea de față este scrisă după apariția filmului, așa că nu sunt ocolite zbaterile celor doi antreprenori de a se scutura de imaginea ușor caricaturală și de pierzători pe care le-a proiectat-o creația cinematografică.

Remarcabil este că personajele reale au reușit și au avut intuiția și curajul de a investi într-un proiect care, acum o decadă, părea neverosimil – o monedă virtuală, care nu depinde de bănci și instituții financiare centralizate.

Este același impuls libertarian (sau chiar anarhic, dacă vreți), care a însoțit dezvoltarea Internetului la începuturile sale.

Ca într-un roman tolstoian, Ben Mezreh urmărește evoluția unor diverse figuri marcante din lumea criptomonedelor, contrapunându-i, de pildă, pe gemenii disciplinați și viguroși, unuia precum Charlie Shrem, un tocilar antisocial care se pomenește cu mulți bani și mult succes și se lasă ros de ele ca într-o fabulă de La Fontaine.

Bineînțeles, nu lipsesc ample explicații tehnice despre cum funcționează bitcoin, inteligibile cât s-a priceput autorul să le facă, știind că nu e ușor nici pentru experții să le deslușească întru totul.

Deocamdată, criptomonedele sunt încă la periferia societății, nu sunt acceptate de toată lumea (eu, unul, mă număr încă printre sceptici).

Nu știu dacă viitorul le va păstra ca notă de subsol sau le va transforma în puncte focale ale economiei și vieții de zi cu zi.

Ce știu, însă, e că trăsăturile umane din ambele părți, inventivitatea sau lăcomia, curajul sau aroganța, par nepieritoare.

Cumpărați bitcoin, dacă vreți, dar aveți grijă de la cine.

P.S. Mulțumesc celor la librăria online Libris pentru o poveste fascinantă despre banii care există și nu prea.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (87)

By Iulian in Carti 0 Comment

Avem un pic de iarnă, anotimpul care favorizează cel mai mult lectura.

The Wisest One in the Room – de înțelepți e nevoie acum mai mult ca niciodată, așa că orice carte care ne ajută progresăm chiar și un pic în direcția asta e binevenită. Rod al colaborării dintre specialiști în psihologie socială, Thomas Gilovich și Lee Ross, volumul prezintă diverse apucături cognitive, nu neapărat pozitive, precum și cum ne-am putea debăra de ele. Lucrarea pășește pe urmele unui Daniel Kahneman și ale colegilor săi de generație și idei, așa că multe dintre studiile prezentate îmi erau cunoscute din alte părți. N-a stricat, însă, să mi le reîmprospătez mental și au existat și diverse aspecte noi, de luat în seamă. Unul dintre acestea pare simplu, dar îl uităm adesea: când o persoană care avea o obligație față de noi nu o îndeplinește, avem tendința să ne gândim la cel mai negru scenariu în ceea ce privește caracterul respectivului/ei; uneori așa e, însă deseori e doar o circumstanță despre care nu știm. Foarte relevatoare mi s-a părut și modalitatea de a-i convinge pe cei refractari de a alege schimbarea – pur și simplu trebuie să li se demonstreze că în noua configurație a lumii nu le va fi mai rău ca înainte. Bineînțeles, toate acestea sunt mai ușor de zis decât de făcut, însă în asta constă înțelepciunea, nu?

Otomanii. Hani, cezari și califi – așa cum o arată și titlul, este încă o istoriei a Imperiului Otoman, de la primele mărturii ale triburilor lui Osman până la instaurarea republicii de către Ataturk, însă accentuând câteva aspecte pe care Marc David Baer consideră că merită să le revizuim. Una dintre acestea, valabilă doar pe jumătate din punctul meu de vedere, este că acest imperiu este parte integrantă a istoriei Europei și că evoluțiile (și ororile) din cadrul său nu sunt cu nimic mai prejos sau diferite decât cele din restul continentului. Până la un punct, analogiile sunt viabile, însă nu putem uita că Imperiul Otoman a acoperit și o parte din Orientul Mijlociu, iar ce s- aîntâmplat acolo cu greu poate fi integrat istoriei Europei. Mai interesante mi s-au părut relațiile ambivalente dintre sultani și ordinele dervișilor, mai ales cele ale bektașilor (care pot deveni națiune suverană în cadrul Albaniei, potrivit unor știri recente), precum și toate mărturiile și comentariile despre starea lucrurilor, înregistrate de contemporani otomani din diverse perioade. Acolo, mai mult decât orice, se vede că oamenii sunt aceiași peste tot și oricând, deși îi desparte evuri și religii. Cutremurătoare sunt și paginile despre genocidul armenilor, un rol nefast în acesta jucând și populația kurzilor, pe care mass-media îi tratează îndeobște în prezent drept victime.

Born Anxious – stresul și anxietatea sunt maladii moderne foarte întâlnite. Le vedem pretutindeni, de la copii care stau locului, la adolescenți cu probleme de integrare, ajungând până la adulți cu complicate probleme de relaționare, care îți mănâncă zilele în relații personale sau de lucru. Potrivit lui Daniel P. Keating, toate își au cauza în stresul la care suntem supuși în primul an de viață, prefațate chiar și de lunile petrecute în pântecele mamei, care poate fi la rându-i, victimă a stresului. Spre deosebire de Gabor Mate, care compune explicații ample și ușor discutabile a tot felul de probleme cauzate de stres, autorul de aici e mai rezervat și se sprijină mai mult pe tot ce a descoperit știința referitor la transformările de nivel celular sub influența unor factori stresori. După ce stabilește bazele științifice ale ideilor sale, dezvoltă fiecare grupă de vârstă în parte în ceea ce privește disfuncționalitățile și soluțiile. Acestea din urmă vizează uneori realități specifice Statelor Unite, însă unele sunt universal aplicabile și se pot rezuma într-un termen propus chiar de Keating – superîngrijiri. Da, e o viziune lucidă. Unii copii sau oameni în toată firea au nevoie de mai mult: de mai multă răbdare, de mai multă atenție, de mai multă toleranță. Depinde de noi cât putem să le acordăm, fără a cădea noi înșine pradă stresului debilitant.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție corporală

Non-ficțiuni pe care le-am citit (71)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție napoleoniană

Non-ficțiuni pe care le-am citit (73)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție renascentistă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (75)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (76)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de Oscar

Non-ficțiuni pe care le-am citit (78)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (79)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (80)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (81)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (82)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (83)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (84)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (85)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (86)

Religia, între asuprire și mântuire

By Iulian in Carti 0 Comment

Dincolo de toate considerațiile, citind Blasfemie am fost izbit de dihotomia a două ipostaze a credinței religioase.

Cartea este mărturia unui femei pakistaneze creștine, Asia Bibi (ajutată scriitoricește de jurnalista Anne-Isabelle Tollet, fapt asupra căruia voi reveni), care, făcând mica greșeală de a bea apă dintr-o fântână rezervată musulmancelor, ajunge să fie acuzată de cele mai grave delicte religioase și condamnată la moarte.

Purgatoriul închisorii pune, însă, în mișcare atât forțele fanatismului, cât și ale altruismului, iar cartea le înfățișează elocvent pe amândouă.

Sunt pagini revoltătoare, în care Asia Bibi se confruntă cu o habotnicie și o răutate care te scârbesc și pe care le poți atribui, parțial justificat, religiei.

Însă există și acele pagini de profundă introspecție, în care, în fața privațiunilor și condițiilor inumane din închisoare (pe care nu le ocolește, ci le descrie organic, și bine face), protagonista acestui mărunt, dar relevant episod al istoriei, nu are decât credința pentru a o sprijini.

Credința ei și credința altora, creștini și musulmani deopotrivă, care se zbat pentru ea și care plătesc un preț scump pentru asta.

Vorba ceea:

Nu mi-e frică de Cuvântul Domnului, ci de ce fac oamenii din el.

Două lucruri merită menționate în final.

Deși tragică, povestea Asiei Bibi a avut un final oarecum fericit, deoarece, după nouă ani de detenție, a fost eliberată, iar în prezent trăiește cu familia în Canada.

Ulterior, Asia Bibi, care este analfabetă și a transmis povestea jurnalistei prin soțul său, s-a distanțat de cartea care a rezultat.

A făcut-o oare ca să nu îi pună în pericol pe cei apropiați rămași în Pakistan?

Sau Blasfemie este prea mult rodul idelurilor lui Anne-Isabelle Tollet?

Unii ar spune că o poveste care nu e reală nu are valoare.

Dar cei care au citit Viața lui Pi știu că nu e așa.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o lectură care, indiferent că e reală sau nu, relevă dualitatea a ce înseamnă religie.

A privi moartea în față și din spate

By Iulian in Carti 0 Comment

Sunt câțiva miliardari din tehnologie care și-au pus în plan să atingă viața veșnică.

Nu știu dacă o să le iasă, așa că, deocamdată, fiecare dintre noi are nevoie, cum, necum, să înfrunte spectrul îmbătrânirii și al sfârșitului inevitabil.

Margaret Atwood e om, deci nimic din ce este omenesc nu-i este străin și are o vârstă înaintată (85 de ani), așa că e firesc să aibă asemenea preocupări, pe care le manifestă așa cum știe mai bine – în scris.

Old Babes in the Wood este o colecție de povestiri care, într-un fel sau altul, au legătură cu trecerea în neființă.

Cartea are trei mari secțiuni.

Prima este a unei naratoare de persoana întâi, sexagenară sau septuagenară, deducem, care deapănă diverse aspecte ale existenței alături de partenerul de o viață, cum ar fi amintirile care se estompează ale unor cunoscuți care nu mai sunt cu noi sau cursurile de prim-ajutor în caz că mai știi ce se poate întâmpla.

Cea de-a treia secțiune este a aceleiași naratoare, care a mai adunat ani pe răboj, dar care l-a pierdut pe cel care i-a fost alături timp de decenii.

În aceste două părți ale volumului adie un aer autobiografic, iar scriitura lui Atwood, la fel de reușită ca oricând, e mai melancolică.

Între cele două, însă, stă, ca într-un sandviș filosofic, o secțiune cu fel și fel de mici prilejuri de amuzament.

Al autoareai scriindu-le și al nostru citindu-le.

Un scriitor e oricum liber să-și lase liber imaginația, dar aici canadianca pare că așterne pe hârtie orice trăznaie îi trece prin cap, de la spiritism (cu Orwell!) la reîncarcare, adică tot despre moarte, dar mai la mișto.

Margaret Atwood ne demonstrează că poți înțelege moartea, dar nu e neapărată nevoie să o tratezi cu evlavie.

Ba chiar ajută să o iei un pic în răspăr.

E maximul pe care îl putem face împotriva ei.

Și să trăim o viață bună, bineînțeles.

Pe urme de Goncourt – Blestemul poveștilor

By Iulian in Carti 0 Comment

Așa cum Booker Prize răsplătește proza în limba engleză, indiferent de originea autorilor, tot așa și Premiul Goncourt îi recompensează pe scriitorii francofili, iar Mohamed Mbougar Sarr, deși originar din Senegal, este unul dintre ei.

Cartea sa, Cea mai tainică amintire a oamenilor, este simplu, dar și dificil de rezumat.

Un scriitor senegalez aspirant (alter ego al autorului, dar niciodată nu poți fi sigur de asta) se lansează într-o căutare inițiatică a unui misterios scriitor african de care îl despart câteva decenii, autor al unui roman cu efect hipnotic asupra tuturor celor care îl lecturează.

Indiciile sunt firave și, urmându-le, străbate un complicat periplu spațial, temporal și sufletesc și ascultă mărturii la a doua sau chiar a treia mână.

Aceasta este trăsătura cărții care m-a impresionat și mai mult.

Că, deși Mbougar Sarr e modern în scriitură și tematică, uzează de structurii narative vechi de când lumea, cu povești în povești în povești în povești, precum în Panciatantra sau în O mie și una de nopți.

Christopher Nolan, cartea asta e și mai abitir decât Inception al domniei tale.

Oricât de alambicată ar fi această poveste, autorul nu o scapă niciodată din mână.

Cum ar putea, când cartea sa este, în fapt, un imn închinat poveștii ca minciună deturnatoare de vieți și binecuvântare împotriva absurdului.

Ce ne spune Yann Martel în Viața lui Pi ne spune și Mohamed Mbougar Sarr în Cea mai tainică amintire a oamenilor.

Iată profesiunea de credință a acestuia din urmă:

Viața mea, ca orișice viață semăna cu o serie de ecuații. După ce le-ai stabilit gradul, termenii, necunoscutele și complexitatea, ce mai rămâne? Literatura. Nu rămâne niciodată decât literatura. Indecenta literatură, ca răspuns, ca o problemă, ca o credință, ca orgoliu, ca viață.

De asta trebuie sa continuăm să scriem și să citim literatură.

Ca să fim în viață.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un final grandios al aventurii în lumea Premiilor Goncourt.

Pe urme de Goncourt – Bocet contrafactual

By Iulian in Carti 0 Comment

Viața e fragilă.

Nu ne dăm seamă de asta până nu pierdem pe cineva drag într-o clipită și apoi ne întrebăm cum de s-a întâmplat așa ceva.

Acesta este demersul literar al lui Brigitte Giraud în Viața la viteză maximă.

Naratoarea și-a pierdut soțul într-un accident de mașină în urmă cu douăzeci de ani și încă îl jelește.

Încă nu poate să accepte că viața i-a răpit ce avea mai de preț și procedează la un vast ansamblu de ipoteze contrafactuale.

Dacă aș fi…

Dacă n-aș fi…

Dacă n-ar fi…

Dacă ar fi…

Fiecare dintre aceste scenarii alternative este detaliat, este întors pe toate părțile, este îngrămădit cu detalii tehnice aparente inutile.

Doar aparent, pentru că mintea umană chiar așa operează.

Caută un dram de logică, oricât ar fi de crudă, chiar și în cele mai absurde evenimente.

Vocea din roman explică această trăsătură foarte omenească mai bine ca oricine:

Când nu survine nicio catastrofă, mergi înainte fără să te întorci, te uiți țintă la linia orizontului, drept înainte. Când se produce o dramă, faci cale-ntoarsă, revii să bântui locurile, faci reconstituirea. Vrei să înțelegi originea fiecărui gest, a fiecărei decizii. Dai filmul înapoi de o sută de ori. Devii specialist în relația cauză-efect. Urmărești, diseci, autopsiezi. Vrei să știi totul despre natura umană, despre resorturile intime care fac să se întâmple ceea ce se întâmplă. Sociolog, polițist sau scriitor, nici tu nu mai știi, delirezi, vrei să pricepi cum ajungi o cifră în statistici, o virgulă în marele tot. Deși te credeai unic și nemuritor.

Proza Brigittei Giraud nu este dureroasă doar pentru că se referă la o tragedie, ci și pentru cum accelerează traseul spre aceasta.

La început la pas, după aceea la trap și apoi la galop, te vezi prins în suita de evenimente care ar fi putut să nu fie, dar au fost, îți dorești cu ardoare ca istoria să se rescrie și suferi pentru că finalul e inevitabil.

Iar lectura cărții mi-a adus aminte de o simetrie sinistră la care am fost martor fugitiv.

Eram în mașina condusă de cumnatul meu și mergeam pe o autostradă cum mai multe benzi pe sens.

La dus, am văzut în treacăt pe sens opus traficul oprit, motocicletă dărâmată, câteva resturi și o ambulanță lângă un corp în sac.

La întoarcere, pe aceeași autostradă, dar în alt loc, o scenă similară.

M-am cutremurat.

Motocicletele sunt periculoase.

Unora le place viața la viteză maximă, dar ar trebui și să citească romanul cu același titlu.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru încă un Goncourt de mare efect.