Față de alte orașe italiene, Ravenna nu are un aer prea pitoresc.
N-a fost transformată de Renaștere, astfel încât să ofere acel centru istoric care ilustrează acum conceptul de la dolce vita, nici n-a fost îmbogățită de baroc sau metamorfozată de modernism.
Acele monumente pentru care este cunoscută sunt dispuse ici și colo, pitite între clădiri mai vechi sau mai noi.
Însă aceleași monumente fac din Ravenna depozitara unică a gloriei unei civilizații dispărute, pe care o numim bizantină.
Mozaicurile din clădirile care sunt înscrise în patrimoniul UNESCO sunt spectaculoase estetic, dar ascund și povești fascinante.
Știam crâmpeie din unele dintre ele, dar nu bănuiam cât de amplă este istoria din spatele lor până să citesc volumul Ravenna, capitala imperiului de Judith Herrin.
Scrisă într-un stil sobru, dar deloc plictisitor, cartea urmărește evoluția orașului din perioada când devine capitala Imperiului Roman de Apus și până în epoca lui Carol cel Mare, care a vrut să recreeze neîndoios splendorile găsite acolo în propria catedrala de la Aachen.
Autoarea se pune în serviciul muzei Clio trup și suflet și consultă o multitudine uimitoare de izvoare, astfel încât umple tabloul mai larg al istoriei macroscopice cu detalii captivante, precum boicotul clericilor de la Basilica of Sant’Apollinare in Classe, care, pentru a stopa abuzurilor unui episcop cam nemernic, au uzat de aceleași metode precum protestatarii împotriva Ordonanței 13, sau bătăile duminicale dintre găștile de cartier, leit intriga din West Side Story.
Judith Herrin își culege cele mai multe informații din surse scrise, însă marile monumente ale Ravennei sunt la rându-le o bonanza de ilustrații semnificative.
De pildă, ocupat să admir procesiunile personajelor din Sant’Apollinare Nuovo, n-am remarcat un detaliu frapant: că acele spații negre ascundeau de fapt pe foștii stăpâni arieni (din punct de vedere religios, să nu vă gândiți la aiurelile naziste), iar acea operațiune de ștergere și rescriere a istoriei (încă practicată în leatul 2024, din păcate) n-a fost impecabilă, așa că se mai vede câte o mână pe ici, pe colo.
Asta ca să nu mai spun că am fost uluit să aflu că Iustinian și Teodora n-au pășit niciodată în cel mai frumos lăcaș care le fusese închinat, biserica San Vitale, o veritabilă Capelă Sixtină realizată din tesere, locul de unde n-aș mai fi plecat și unde am descoperit o enigmă pe care nu cred că o vom eludica vreodată.
Unul dintre jocurile pe calculator care mi-a umplut (a se citi ”mâncat”) timpul în adolescență era Age of Empires II, care, prin realizarea impecabilă și documentarea exhaustivă, m-a împins și mai mult prea ceea ce a devenit o vocație și o pasiune pentru mine – istoria.
Fiecare civilizație din joc putea construi o clădire specială, numită ”Minune”, cele mai multe dintre aceste edificii fiind reconstituiri ale unor reale.
Cea a goților era Mausoleul lui Teodoric, care, din păcate, este în general ocolit de turiști, deoarece este cumva în afara circuitului celorlalte monumente.
Admirându-l, am simțit că are ceva aparte, iar Judith Herrin mi-a venit acum în ajutor și mi-a lămurit senzația.
Mausoleul îmbină tehnici și motive din diverse părți, fără a fi legat de vreo tradiție arhitectonică anume, așa că în preajma lui simți un aer cunoscut, dar niciodată clar definit.
Am spus-o la un moment și o repet de câte ori am ocazia – Italia este cel mai mare dar al naturii și al istoriei de pe acest mapamond.
Când ajungeți pe acolo, nu ocoliți Ravenna.
E ceva dacă Oscar Wilde, cinicul par excellence, i-a închinat un poem, nu?
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o istorie a unui oraș care păstrează comori scânteietoare.
