Carti | Caiet de insemnari

Non-ficțiuni pe care le-am citit (82)

By Iulian in Carti 8 iulie 2024 0 Comment

Caniculă sau vijelie, e vreme de citit oricum ar fi:

Depășirea de sine – titlul are acea tentă motivațională anglo-saxonă, însă lucrarea este de fapt o amplă examinare a manifestărilor și transformărilor generate de un sentiment omniprezent în istoria umanității – invidia. Fără a cădea în patima adoptării necondiționate a teoriilor numelor mari pe care își întemeiază expunerile, Verena Kast merge pe căi freudiene și jungiene și examinează diverse tipuri de invidie, de la cea benefică (da, există și așa ceva) la cea distructivă (pe care am cunoscut-o cu toții, dintr-o parte sau alta). Utile și revelatoare mi s-au părut paginile referitoare la modul cum se simte și reacționează cel invidiat, căruia numai ușor nu îi e în această ipostază. Studiile de caz asupra unor vieți guvernate de invidie păcătuiesc ușor prin simplificare, așa cum i se poate imputa lui Gabor Mate că a restrâns toată drama unui om la stres. Însă, per ansamblu, este o lectură deschizătoare de ochi și întregitoare de minte.

Mental Models – în repetate rânduri de-a lungul incursiunilor mele în astfel de cărți de psihologie aplicată am întâlnit aforismul potrivit cărui orice model e incomplet, însă unele sunt chiar utile. Peter Hollins reunește 30 de astfel de scheme menite a te ajuta să îți organizezi viața, să intuiești provocările ei și să iei decizii. Nu cred că a fost vreunul care să mă fi surprins întru totul, însă modul său de sinteză este de apreciat. Nu se pierde în anecdotică, doar le explică și le exemplifică abstract, astfel încât să poți singur să ți le însușești. Ca să ilustrez utilitatea lucrării, să luăm de pildă conceptul de regresie la medie, care explică foarte bine evoluția naționalei României la Euro 2024: după un outlier (eveniment excepțional) precum meciul cu Ucraina, a urmat întoarcerea la nivelul pe care li-l știam, manifestat în partidele cu Belgia, Slovacia și Olanda. Având asta în minte, nu mai sunt dezamăgit și știu cât să apreciez ce au realizat.

The Wizard of Oz and Philosophy – de acord, știm cu toții că această poveste, fie în forma ei literară, fie cinematografică, abundă în chestiuni cu tâlc, dar chiar și așa, nu eram pregătit pentru nivelul aceasta de profunzime. Vorba unui comentator de pe Internet: Ce de lucruri le mai trec prin cap oamenilor inteligenți! Acest volum coordonat de Randall E. Auxier și Phil Seng conține o serie de eseuri scrise între doct și haios, despre te miri ce, de la condiția sclaviei (vezi maimuțele zburătoare) la definiția sintagmei ”There is no place like home” până la problematica misiune de a o omorî pe Vrăjitoarea cea Rea din Vest cu care gașca lui Dorothy e însărcinată de Vrăjitorul din Oz. De menționat că o treime din carte vizează romanul revizionist Wicked a lui Gregoty Maguire, scris în 1995, care a generat un musical de succes pe Broadway, adaptat la rându-i pentru marele ecran și planificat să fi elansat în toamna lui 2024. Un lucru e cert. Când L. Frank Baum a scris romanul care l-a făcut nemuritor, nu știa că să dea de lucru la neuroni de copii și adulți decenii și secole în continuu.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție corporală

Non-ficțiuni pe care le-am citit (71)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție napoleoniană

Non-ficțiuni pe care le-am citit (73)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție renascentistă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (75)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (76)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de Oscar

Non-ficțiuni pe care le-am citit (78)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (79)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (80)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (81)

Amăgire globalizată

By Iulian in Carti 2 iulie 2024 0 Comment

Romain Gary știa câte ceva despre amăgire.

A amăgit o lume întreagă cu romanul pe care l-a scris sub pseudonimul Emile Ajar și s-a delectat copios, probabil, stând în publicul foștilor câștigători ai premiului Goncourt și urmărind cum un văr primește onorurile care i se cuveneau lui.

A fost și diplomat, a călatorit, așa ca a putut examina amăgirea în varii forme ale sale, pe toate meridianele mapamondului.

Această cunoastere temeinică a mecanismului păcălirii de sine sau a celorlalți se regăsește în volumul de proză scurtă Păsările se duc să moară în Peru.

Cu finețe și umor acidulat, scriitorul ne prezintă o galerie cosmopolită de amăgiri.

Nuvela eponimă e interesant de similară cu Steaua fără nume a lui Mihail Sebastian, iar întrebarea despre posibila ocheada aruncată de francez în opera românului e inevitabilă.

Pentru că românii nu i-au fost necunoscuți lui Romain Gary. Ba chiar i-a înțeles foarte bine, așa cum reiese din povestirea care are loc la noi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Cu o uimitoare precizie psihologică, autorul reliefează două trăsături ale neamului carpato-danubiano-pontic: ”să moară și capra vecinului” și ”dă-i în morții lor de străini, ce, vin ei să ne arate nouă?”.

Nici nu știu cum să caracterizez senzația care m-a cuprins când citeam acea nuvelă.

Era combinație de ușurare și îngrijorare, asezonată cu amuzament.

Dacă ar fi să aleg doar una dintre povestirile din Păsările se duc să moară în Peru, ar fi aceea intitulată Peretele, care are doar câteva pagini.

Aflându-mă într-o excursie cu câțiva prieteni, i-am recomandat-o într-o dimineață unuia dintre ei și l-am urmărit citind-o.

Era concentrat, iar la final a exclamat:

– Ce chestie! Ce tare! Ce adevărat!

De atunci, de fiecare dată când ne aducem aminte de voiajul cu pricina, amicul respectiv rememorează ce a mâncat, ce a băut, ce a văzut.

Și că a citit o povestire bună de tot.

Nu refuza primejdia

By Iulian in Carti 27 iunie 2024 0 Comment

Pentru mulți pe care îi știu, arta aceea depozitată și expusă în muzee este o primejdie.

Primejdia de a nu înțelege și de a te simți prost.

Primejdia de a te plictisi și de a te simți prost.

Primejdia de a fi nevoit să îți concentrezi atenția și de a te simți prost.

Înțeleg aceste primejdii și mă bucur că am avut norocul să fie expus de mic lor de către mama mea, care mă lua, cu sau fără voia mea, la Muzeul de Artă din Craiova.

Apoi, ajuns înapoi acasă, am început să explorez albumele existente în bibliotecă.

Efectul?

Acum caut pictura pe unde mă duc.

De aceea, transformarea înspre artă ca metodă de exersare a multor facultăți mintale, inclusiv autocunoașterea, care este esența romanului Ochii Monei, îmi este familiară, iar lectura a avut o dimensiune aparte pentru mine.

Ce merită apreciat în primul rând la amplul proiect livresco-educativ al lui Thomas Schlesser este că poate converti pe oricine la această atât de frumoasă cale a devenirii.

Mona este o fetiță în prag de adolescență, care suferă un episod de orbire temporară.

Temându-se că pierderea vederii se va permanentiza, bunicul ei, un tip impunător și ușor plin de el, francezul sadea de modă veche, hotărăște ca, timp de un, în fiecare săptămână, să o ducă în fața unei opere majore, în principal picturale, dar nu numai, pentru a o ajuta să dobândească acele repere despre frumusețe care să o însoțească și în negura veșnică.

Cei doi, și noi odată cu ei, parcurg astfel un pasionant traseu care începe din zorii Renașterii și se sfârșește cu lucrări contemporane.

Nu o să ascund că partea bunicului este un pic prea apăsat pedagogică. Se vede clar atitudinea dăscălitoare a autorului, care dăunează cumva întregului literar.

Acest neajuns este mântuit cu vârf și îndesat de reacțiile și replicile Monei. Pentru veridicitatea și expresivitatea lor invoc tot o experiență personală.

De ceva timp, mi-am asumat eu însumi sarcina pe care o are în roman octogenarul Henry, mergând la muzee cu diverse grupe de copii isteți și curioși.

Depun mărturie în favoarea lui Thomas Schlesser că, printr-un discret control al expunerii și o vagă ghidare intelectuală, cei mici pot recepta și interpreta o operă de artă în moduri strălucite, cu nimic mai prejos de ce ar enunța absolvenți de academii plastice.

Personal, manifest o oarecare neîncredere în demersurile artistice contemporane, așa că Ochii Monei mi-a prilejuit și beneficiul de a-mi capta interesul în privința acelor producții moderne, care, la prima vedere sunt leit mușamaua aia cu picățele albastre de la Georges Pompidou care îmi bântuie amintirea de când am văzut-o acum ani buni.

La fiecare incursiune muzeală, scriitorul propune și un exercițiu de comunicare, mult mai greu decât pare în realitate – descrierea fiecărei opere, astfel încât o persoană nevăzătoare să poată să-și compună mental atât structura vizuală, cât și încărcătura simbolică, fără a primi de-a gata vreun verdict în privința înțelesurilor.

Cred că o să fur acest exercițiu pentru viitoarele mele activități, știind că Thomas Schlesser nu o să se supere.

Arta e o aventură pentru toți.

Iar aventura are și primejdii.

Nu le ocoliți, căci numai așa veți descoperi comori.

P.S. Mulțumesc celor la librăria online Libris pentru o curs săptămânal de umanitate.

Premiul Goncourt e chiar de luat în seamă

By Iulian in Carti 17 iunie 2024 0 Comment

De când eticheta de câștigător al premiului Goncourt mi-a scos în cale Anomalia lui Herve Le Tellier, am început să cat mai cu băgare de seamă la această distincție literară.

Și, după încă o alegere reușită, declar ritos că îl voi ridica la același cin cu Booker Prize sau Nobelul.

Predica despre căderea Romei de Jerome Ferrari e argumentul care a duplicat rezultatele obținute cu romanul lui Le Tellier.

O scriitură fluidă, lirică, dar și precisă narativ, care gravitează în jurul ideii centrale a sus-numitei predici a Sfântului Augustin.

Această figură marcantă a începuturilor creștinismului a fost martorul agoniei și prăbușirii ultimelor rămășițe a ce numim civilizație romană, iar pe asta și-a fundamentat discursul potrivit căruia edificiile lumești, oricât de complexe sau aparent mărețe, sunt sortite decăderii și pieirii.

Un fapt dur și neplăcut, dar care ne poate reconcilia cu viața, odată ce-l acceptăm.

Cu acest mic instrument de decodare în minte, cartea își dezvăluie mai lesne sensurile.

Cele două fire narative, care amestecă și omogenizează zbaterile interioare și manifestările exterioare, urmăresc destinele unui bunic și al nepoților lui, în special cel de parte masculină, care, înfruntând vitregii ale sorții sau goliciuni de sens ale existenței, smulg un pic de împlinire destinului, pentru a cădea pradă apoi aceleiași implacabile legități enunțate de Sfântul Augustin.

Ce m-a fermecat la proza lui Ferrari este cum atinge un modus vivendi între umor și cinism, iar cel mai bine se reflectă asta în ipostazele sexului în roman.

Uneori e mântuire, alteori instrument de putere.

Uneori e comuniune, alteori e poftă animalică.

Uneori devine erotic, alteori ridicol.

Probabil că realitatea le include pe toate, așa cum enunța mai puțin plastic Desmond Harris în Zoomenirea.

Predica despre căderea Romei ne poartă prin ruinele colonialismului francez african (inclusiv Maghrebul) sau pe coridoarele de la Sorbona, însă cea mai mare parte are loc în Corsica.

Un teritoriu francez, dar populat de oameni aprigi ca italienii, dar nu atât de prietenoși ca ei, sau profunzi ca francezii, dar nu atât de rafinați ca ei.

Și-acum mi-aduc aminte de meciul acela de odinioară pe care l-a jucat Steaua la Bastia în 1997. Nu calificarea a fost cea mai mare performanță a jucătorilor lui Mihai Stoichiță, ci faptul că au plecat de-acolo vii și oarecum nevătămați.

Această înverșunare, această apetență pentru a trăi Erosul la limita Thanatosului e parte a romanului.

E o formă de terapie.

Pentru cine vrea să citească.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-a îndreptat antenele către încă un premiu literar relevant.

Investigație pe Brokeback Mountain

By Iulian in Carti 10 iunie 2024 0 Comment

Când citeam prima carte din seria Millenium al lui Stieg Larsson nu știam că, pe lângă lectura oarecum antrenantă, aveam în față un model narativ și stilistic de roman de suspans care va prinde rădăcini adânci în literatura occidentală de gen.

Criminali în serie.

Apucături sexuale deviante.

Utilizarea tehnologiei în desfășurarea acțiunii.

Corupție pătrunsă în toate straturile societății.

Traume ale trecutului.

Asasini plătiți.

Ce am găsit în poveștile cu Lisbeth Salander am găsit și în aceea cu comisarului Andreas Auer, plăsmuit de Marc Voltenauer.

Cine a ucis-o pe Heidi? este al doilea roman care îl are în prim-plan pe acest investigator, care se distinge prin faptul că e homosexual asumat.

Iar asta nu e o caracteristică minoră, așa cum e aruncată în treacăt în cel de-al doilea film din seria Knives Out, ci una definitorie.

În construirea personajului, autorul francez face uz de tandrețea protagonistului față de partenerul său, care, jurnalist fiind, îl ajută în deslușirea ițelor unei povești complicate, în care intră toate componentele enumerate mai sus.

Mi-a afectat această orientare sexuală a detectivului lectura în vreun fel?

Prea puțin.

Chiar dacă e construit după o rețetă standard, romanul e organizat în capitole mici, datate cu grijă, care conferă narațiunii un spirit alert care te prinde.

În plus, cadrul în care se desfășoară acțiunea este unul inedit – Elveția bucolică, a pajiștilor verzi și a orășelelor idilice, dar și cea a afacerilor-paravan veroase, care au în prim-plan mafioți ruși și dezvoltări imobiliare dubioase.

Se pare că pulsiunile de agresivitate și de lăcomie sunt distribuite uniform pe suprafața globului.

La unii sunt, însă, mascate mai bine, iar poliția din partea locului nu e atât de indolentă ca în România.

Așa că merită să exersăm singuri utilizarea micilor celule cenușii.

Cine a ucis-o pe Heidi? e numai bună pentru asta în sezonul estival.

Un craiovean care m-a învățat povești

By Iulian in Carti 1 iunie 2024 0 Comment

Alexandru Mitru a fost unul dintre dascălii copilăriei mele.

Prin intermediul lui i-am cunoscut îndeaproape pe zeii Olimpului, am parcurs muncile istovitoare ale lui Heracles sau am fost martorul Războiului Troian, cu toată oroarea și gloria sa.

Tot purtat de condeiul său am călătorit din Urukul lui Ghilgameș până în strâmtoarea din Pirinei unde și-a pierdut Roland viața sau în Gruzia viteazului în piele de tigru.

În timp, toate cele opere pe care le-a adaptat pentru tineri și-au dezvăluit tainele și subtilitățile în versiunile lor originale, însă, ca și în cazul lui Charles și Mary Lamb și a pieselor lui Shakespeare, lui am a-i mulțumi pentru că mi le-a povestit întâiași dată.

Știam că e născut în Bănie, dar, spre rușinea mea, habar nu aveam că a redactat și volumul Craiova în legende și povestiri.

Găsindu-l, am purces a-l citi cu o curiozitate plurivalentă.

Oare voi afla ceva nemaiauzit?

Oare stilul mi se va părea copilăros?

Oare îmi voi vedea unul dintre naratorii preferați dați jos de pe piedestal?

Răspunsul este nu pentru fiecare dintre aceste întrebări.

E drept, există un filon patriotic desuet în unele dintre povestiri, precum cea despre Decebal (volumul e apărut după filmul Columna, deci dacismul era în floare) sau seria despre Tudor Vladimirescu, în care norodul e obijduit, iar boierii asupritori (nu că n-ar fi fost așa, vezi apucăturile prezentului).

Prezentul e proslăvit ca o realizare a socialismului, o abordare izvorâtă din convingere sau din necesitate, nici nu mai contează.

Ce rămâne este modul palpitant în care autorul îmbracă fiecare povestire. E un dramatism în cele medievale, de zici că e Urzeala tronurilor neaoșă.

Și au un dar de a se termina nedecis, astfel încât tu însuți te simți ispitit să continui istorisirea în mintea ta.

Iar acel capitol dedicat sosirii guvernului provizoriu de la 1848 la Craiova, filtrat prin ochii unui Titu Maiorescu copil, este încântător.

Și cum să nu te simți captivat, când auzi menționate Balta Craioviței, Madona Dudu, Bucovățul sau alte locuri din oraș?

Craiova are multe povești ascunse și încă n-a isprăvit a le spune.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (81)

By Iulian in Carti 20 mai 2024 0 Comment

Se întâmplă multe lucruri care ar avea darul să ne scoată din casă, dar timpul pentru citit e sacru:

The Algebra of Happiness – nu vă speriați, e mai puțină matematică în această carte decât lasă să se înțeleagă titlul. Este mai mult o autobiografie a autorului, punctată de diverse principii pe care acesta le compune din propria experiență și din cercetările psihologiei din ultimele decenii. Scott Galloway nu își ascunde propriile deficiențe, greșelile de tinerețe și traumele care i-au influențat evoluția, dar și influența nebănuită a unor adulți atunci când era copil. Toate astea dau un pic de greutate spuselor sale. Pune mare preț pe relațiile umane, fapt cu care sunt de acord, precizând că i-a luat ceva până să înțeleagă inestimabila lor valoare și, din nou, oglindește propria-mi concepție despre viață. Sunt foarte emoționante paginile despre cum i-a fost alături mamei sale în ultimele luni ale vieții. E greu și glorios să crești un copil, dar este la fel și să îți ajuți pe cei apropiați să plece dintre noi dacă nu liniștiți, atunci într-un mod cât mai decent. O lucrare care nu te jignește spunându-ți că toate lucrurile sunt roz și că nu trebuie decât să ai o atitudine pozitivă.

Understanding Comics – există țări unde benzile desenate sunt la rang de cinste, însă România nu este printre ele, deși am observat un interes crescut înspre ele, mai ales în rândul copiilor și adolescenților. Eu, unul, am parcurs doar câteva câteva volume celebre, precum Maus sau Sin City. Chiar și așa, pot recomanda acest volum al lui Scott McCloud oricărui pasionat de artă sau psihologie. Poate că această din urmă afirmație pare surprinzătoare, însă ce este remarcabil la această lucrare este exact modul impecabil realizat și organizat al autorului de a ne purta prin mecanismele prin care mintea noastră percepe și decodează sintaxa și mesajele acestei arte. Nu mă sfiesc să numesc benzile desenate artă, pentru că McCloud m-a convins că nu e nicio diferență între demersul unui Michelangelo sau Mozart și povestea spusă cu mijloacele specifice acestui mediu vizual și scris. Da, întâlnirea dintre aceste două mijloace de comunicare are ceva unic în benzile desenate. Poate că n-ar trebui să le ignorăm ca material didactic sau ca alternativă de lectură în lupta cu atotputernicele telefoane mobile inteligente.

How to Cure a Fanatic – titlul este foarte îndrăzneț, pentru că, presupunând că nu sunt eu însumi un fanatic, recunosc că am eșuat în cea mai mare parte din situațiile când a fost să dialoghez cu o astfel de persoană. De fapt, nici nu știu dacă mi-a ieșit vreodată. Amos Oz are câteva precepte, simple, dar expuse cu atât har scriitoricesc, încât m-a convins pe deplin să nu (mai ajung) niciodată un fanatic. Israelian crescut și trecut prin multe încercări, autorul aplică propriile-i spuse la eternul conflict dintre coreligionarii/compatrioții săi și palestieni și, deși cartea este scrisă acum aproape cincisprezece ani, ideile sale au parcă și mai multă forță în lumina evenimentelor din Gaza din ultimele luni. Câtă dreptate are când spune că acolo nu este vorba despre două părți clar definite în antagonismul lor, ci între unii care au dreptate și alții care au la rându-le dreptate. Greu, greu de tot. Dar nu trebuie să ne pierdem umanitatea, toleranța și indispensabilul umor.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție corporală

Non-ficțiuni pe care le-am citit (71)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție napoleoniană

Non-ficțiuni pe care le-am citit (73)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție renascentistă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (75)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (76)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de Oscar

Non-ficțiuni pe care le-am citit (78)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (79)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (80)

Explicații docte despre adevăruri simple

By Iulian in Carti 14 mai 2024 0 Comment

Pe cât de ușor e să dai scroll pe Facebook et comp., pe atât de greu este să dai fiecare pagină din această carte.

După cum aflăm chiar de pe copertă, Identitatea virtuală este o lucrare menită să ne prezinte viziunea lui Mihnea Măruță asupra Cum și de ce ne transformă rețelele de socializare.

Deja nu mai e un subiect inedit, însă modul cum alege autorul să o facă este ca și cum ai aborda un joc pe calculator pe cel mai înalt nivel de dificultate.

Nu abuzează de concepte populare din neuroștiințe, cum fac atâția, nici nu construiește o terminologie proprie și modernă.

Nu, dumnealui scormonește în vastul și tot mai ignoratul tezaur al umanității numit filosofie.

Platon, Aristotel, dar și Husserl, Heidegger sau Baudrillard apar des menționați aici.

Iar asta nu ajută lectura, dar ajută mintea.

Bine de tot.

Citind Identitatea virtuală, m-am simțit ca la o sesiune de yoga condusă de un guru autentic.

Nu-mi lipsește flexibilitatea, nici experiență în practica ei, dar, așa cum trupul își întinde limitele și deznoadă rigiditățile, creierul meu avea de absorbit, ordonat și transpus o argumentație care, chiar și în cele mai dificile momente, nu e niciodată incoerentă.

Efortul intelectual e un câștig în sine, însă mai există și bonusuri precum această formulare care valorează cât un tratat întreg:

Relația erotică dintre Eul real și Eul virtual se joacă pe limita dintre mitul lui Narcis și cel al lui Pygmalion.

Mai pe șleau, ne construim pe rețelele sociale o imagine pe care o credem oglinda propriei personalități, dar nu e.

Începem să avem Like-uri și inimioare, ne hrănim cu satisfacția asta, devenim dependenți de vaga asta aprobare, iar acțiunile din lumea reală încep să fie guvernate de nevoia de a produce ceva în plan virtual.

Chiar și eu, ocazional, pledez vinovat pentru asta.

Iar raportul dintre cele două ipostaze ale noastre nu e lipsit de consecințe, așa cum tot Mihnea Măruță spune foarte bine:

Orice utilizator activ al unei rețele de socializare se oglindește în oglinda spartă și mișcătoare care este identitatea sa virtuală, iar acest abis al reflexiilor îi induce teamă și vertij ontologic.

Carevasăzică, sinele nostru se fragmentează, de nimeni nu mai știe cine suntem, nici măcar noi înșine.

Aș putea să citez întruna din carte, dar tocmai această trunchiere a conținutului ei ar fi o manifestare a flagelului de mai sus.

Identitatea virtuală e un proces de autocunoaștere și conștientizare care merită parcurs integral și individual.

Fiecare va înțelege cât îl duc puterile.

Iar acolo e câștigul fiecăruia.

Două lucruri aș mai putea menționa despre această lucrare, totuși.

Primul ar fi că autorul nu respinge tehnologia, ba chiar o îmbrățișează creativ. Aproape în fiecare secțiune a cărții veți întâlni coduri QR care, odată scanate, trimit către dezvoltări și discuții suplimentare, în format audio-vizual, ale cestiunii în cauză.

Al doilea este că Mihnea Măruță nu e exclusivist, nu vede adevărul ca emanând doar de la clasici.

Studiul său de caz aplicat filmului Birdman relevă niște interpretări inedite, care mi-au îmbogățit părerea despre o peliculă care încă îmi suscită reacții ambivalente.

Dar uite că e loc întotdeauna de ceva nou.

În acest mic spațiu în care ne sunt puse părerile la îndoială e salvarea noastră.

Viitorul e virtual, dar ființa noastră trebuie să rămână reală.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un cantonament dur, dar util pentru creierul care înfruntă deja viitorul.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (80)

By Iulian in Carti 7 mai 2024 0 Comment

Perioada de vacanță a fost prielnică pentru lecturi, așa că iată trei dintre ele:

How to Solve It – o lucrare clasică în domeniul matematicii, în care George Polya explică modul cum se rezolvă o problemă. Pare ceva arid și specializat, însă principiile pe care le enunță autorul sunt aplicabile în orice domeniu al vieții: 1. înțelege care e problema; 2. fă un plan; 3. du planul la îndeplinire; 4. uită-te înapoi la plan și vezi cum a funcționat. Cred că sunteți de acord că sunt idei de bun simț, iar fiecare dintre ele este dezvoltată, astfel că, deși cartea abundă în odioase chestiuni de geometrie sau algebră care i-au împins pe unii spre arte sau politică, este un excelent îndreptar de gândire sănătoasă.

Evolve Your Brain – retrospectiv, nu pot să nu mă întreb de ce a fost nevoie ca Joe Dispenza să își acorde cinci sute de pagini să ne spună lucruri pe care, într-un fel sau altul, ni le-au mai spus mulți alții. Dar tocmai această abordare migăloasă, care a pornit de la structura și funcționarea creierului, este cea care m-a convins că da, chiar putem să ne schimbăm multe în minte. Autorul nu vine cu idei revoluționare, dimpotrivă, iar pe cea mai importantă o voi exprima pornind de la o formulă celebră – repetiția este mama schimbării. Iar această repetiție este esența unui traseu impecabil descris: întâi ești nepriceput inconștient, apoi ești nepriceput conștient, urmează să fi priceput conștient și sfârșești prin a fi priceput inconștient. Cum facem trecerea dintre pasul 1 și 2, asta-i întrebarea.

Vitamin N – N vine de la natură, care este benefică în felurite moduri. Știm asta cu toții, cel puțin în teorie. Însă Richard Louv ne prezintă, sistematic, idei de a ne folosi de natură pentru a ne spori sănătatea fizică și psihică, de a strânge relații cu familia, prietenii și comunitatea, de a deprinde atenția și grija față de ce ne înconjoară, de a învăța să prețuim biodiversitatea, nu doar cea din regnul animal, ci chiar din sânul omenirii. De asemenea, autorul nu consideră că natura este reprezentată doar de vaste arii protejate, ci și de colțisorul verde din grădină sau micul spațiu verde dintr-un oraș. Acolo e incubatorul pentru dragostea de natură pe care copiii o pot deprinde, iar cei mari exersa. Știam eu de ce prețuiesc atât Lacul Tanchiștilor din Craiova! Unele dintre recomandările practice din carte se referă la SUA, așa că nu au aplicabilitate la noi, însă, per ansamblu, volumul e unul care merită să se găsească în orice cămin și să fie consultat la nevoie. Când e vremea proastă, pentru că, în rest, merită să stăm afară.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție corporală

Non-ficțiuni pe care le-am citit (71)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție napoleoniană

Non-ficțiuni pe care le-am citit (73)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție renascentistă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (75)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (76)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de Oscar

Non-ficțiuni pe care le-am citit (78)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (79)

Cuceriri SF (29)

By Iulian in Carti 3 mai 2024 0 Comment

Lecturile pe tărâmul SF sunt o constantă, iată alte patru:

The Big Time – în Univers se desfășoară un război între Șerpi și Păienjeni (nume convenționale pentru două tabere despre care nu prea știm mare lucru). Războiul are loc în trecut, prezent și viitor. Undeva în partea de Univers dominată de Păienjeni, există un spațiu de odihnă și relaxare pentru combatanți și aici își plasează Fritz Leiber microcosmosul populat de personaje neverosimil de haioase, variind de la un fel de creatură cu tentacule și cu sarcasm la un nazist simpatic sau o luptătoare din Creta minoică. Tot acest aparent talmeș balmeș se complică și ia o turnură de suspans când o bombă atomică dintr-un cufăr se activează, lăsându-le protagoniștilor doar jumătate de oră pentru a-l găsi pe singurul care putea să o dezamorseze și care s-a dematerializat fără urmă. Lucrurile sunt încurcate și uneori exagerat de abstracte, însă autorul reușește cumva să o scoată la capăt, ajutat de naratoare, care nu e obiectivă, e angajată afectiv, dar are un umor foarte sănătos. Iar printre rândurile cărții este una dintre cele mai frumoase definiții ale manifestării iubirii pe care le-am întâlnit vreodată în literatură.

Klara and the Sun – încă un roman magistral de la unul dintre cei mai mari scriitori contemporani – Kazuo Ishiguro. Nu încetează să mă uimească modul cum autorul britanico-nipon se aventurează discret pe tărâmul științifico-fantastic, fără a abandona o subtilitate psihologică fără egal. Într-un viitor nu foarte îndepărtat, probabil, copiii din familii cu dare de mână pot beneficia de compania unui AF, adică Artificial Friend, practic un android înzestrat cu capacitatea de interacționa direct și nelimitat în tematică. Povestea este spusă din perspectiva AF-ului eponim, Klara, de la existența în magazin și până la integrarea în viața unei fetițe suferinde. Drame existențiale sau drame sociale ni se dezvăluie treptat, filtrate prin conștiința crescândă a ființei artificiale, care, țineți-vă bine, își construiește un întreg ansamblu de euristici și superstiții. Nimic din toate acestea nu pare forțat sau nenatural, iar aici Ishiguro s-a întrecut pe sine. Cartea e deosebită, iar finalul, sfâșietor.

Six of Crows – Leigh Bardugo a construit un întreg univers fantastic – Grisha – în care, într-o lume vag medievală, dar cu accente victoriene, anumiți indivizi sunt înzestrați cu puteri care variază de la modela natura și elementele la a manipula mințile celorlalți. În romanul de față, un echipaj pestriț, cu reprezentanți din cam toate facțiunile existente, are de dat o spargere într-o fortăreață inexpugnabilă, unde un om de știință confecționează un drog care potențează puterile Grisha și amenință să strice echilibrul de puteri din această lume și așa violentă. Deși scriitoarea își acordă timp să creioneze personajele și traumele cu care vin, precum și să descrie societatea fantastică, dar suficient de familiară, mai ales prin tarele ei, reușește cumva să păstreze acțiunea antrenantă și plină de suspans. Viziunea ei literară este vădit influențată de cinematografie (Ocean’s Eleven sau Mission Impossible îmi vin minte instantaneu), iar relațiile sentimentale dintre anumite personaje au ceva adolescentin, însă recunosc: e o carte care m-a prins în așa hal, că n-am putut să o las din mână.

Parable of the Sower – o carte tulburătoare, care îți relevă ce e mai înălțător și mai înfiorător în natura umană. Într-o Americă lovită de secetă și tulburări sociale acute, există o comunitate mică, care supraviețuiește cu greu privațiunilor și asalturilor declasaților din exterior. În sânul ei este o tânără care este înzestrată (sau blestemată) cu darul hiper-empatiei, adică simte toată suferința celor care îi ies în cale și cu care interacționează. Supusă unei crize de conștiință, firești, dat fiind tabloul dezolant al lumii în care trăiește, începe să nutrească planuri de a pleca să-și încerce norocul în zone mai pașnice, dar și să elaboreze nu crez religios nou, care pune în centru schimbarea ca permanență. Romanul Octaviei Butler are două secțiuni semi-distincte, la fel de bine și fără menajamente scrise. În special a doua parte m-a trimis cu gândul spre The Road al Cormac McCarthy, în special prin brutalitate, prin deznădejdea pe care o trăiești deseori, dar și prin modul cum te agăți de personaje, așa cum ele se agață unul de altul pentru supraviețuire. Infernul sunt ceilalți, așa este. Dar mântuirea nu se poate afla de unul singur.