Dar, deși românii și româncele sunt personaje importante ale lucrării, principala ei calitate este alta.
Cu o documentare minuțioasă și interviuri cu nume grele ale gimnasticii artistice, autoarea, pasionată de subiect și cunoscătoare a lui în mod vădit, ne poartă printr-o foarte ilustrativă istorie a modului cum a evoluat punctajul din acest sport și mentalitățile noastre odată cu el.
Momentul astral de la Montreal este descris cu o superbă combinație de admirație și luciditate.
A fost Nadia perfectă atunci?
Da și nu, însă a deschis o cutie a Pandorei, iar de acolo gimnastica n-a avut încotro decât să evolueze, să împingă limitele umanului tot mai departe.
Foarte interesantă mi s-a părut secțiunea dedicată jocurilor universitare din SUA. Acolo, organizatorii au înțeles un lucru esențial.
Spectatorii nu pricep un Tkachev executat impecabil, dar pricep o aterizare perfectă și o notă de 10. De aceea, spre deosebire de gimanastica olimpică, unde scorurile sunt calculate la centimă (la fel ca în patinajul contemporan), acolo se păstrează nota maximă.
Noi, oamenii, suntem o specie ciudată.
Punem totul sub semnul întrebării, dar ne agățăm de idealuri.
Vrem corectitudine, dar vrem și eroism.
Într-o așa ambivalență, mai stă acel 10 al Nadiei în picioare?
La final cărții este un citat al lui Nellie Kim, marea ei rivală din 1976 și de mai târziu.
O să închei și eu cu el:
Cele mai bune gimnaste se adaptează la orice Cod de Punctaj. Gimnastele bune sunt întotdeauna astfel. Dacă mă gândesc la mine și la Nadia, am ajunge să obținem aceleași rezultate și în cadrul acestui Cod de Punctaj.
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o panoramă a unui sport la care românii încă țin, deși nu mai sunt buni la el.
Prin anii ’30 ai secolului trecut, Edward Powys Mathers, rebusist britanic, supranumit la rându-i Torquemada, s-a gândit să supună la și el posteritatea la un superb supliciu.
Un puzzle literar, povestea fragmentată și amestecată a șase crime.
Acesta este Mandibula lui Cain, asupra căruia m-am aplecat de curând și care mi-a pus emisferele cerebrale în conflict.
Să vă spun și cum s-a întâmplat totul.
E limpede că această poveste-enigmă nu este redactată pentru a fi deslușită ușor, dimpotrivă. Stilul în care e scrisă fiecare pagină e liric, e grotesc, e criptic și abundă în referințe literare și jocuri de cuvinte.
Da, mai e și câte un nume pe-acolo, cârlige de care poți agăța în tentativa de a da coerență acestei relatări la persoana I.
Aici, în stilul prozei lui Torquemada e cheia conflictului din creierul meu.
Fiecare pasaj e o mică bijuterie suprarealistă, ca un Gellu Naum care s-a săturat de rimă albă și și-a asumat proza plenar. Fiecare e simpatic separat, dar când încerci să invoci memoria și să împingi limitele imaginației pentru a integra scurtul său conținut în meandrele așa zisei mărturii a crimei multiple, creierul o ia pe căi nebănuite.
Iată câteva exemple succinte, va aiuritoare și pitorești:
O fi el febrifug electric, dar nu-i bun pentru febra schimbătoare a vieții.
Sunetul soneriei, asemeni unei musculițe rău prevestitoare, mi-a ajuns la urechi.
Dar poate că doar amintirea îndulcită mă face să cred că asemenea lucruri nu se întâmplau când răgea trăina.
Pe tot parcursul lecturii, emisfera stângă își continua ingrata sarcină de încerca să elucideze cine au fost cele șase victime și cine au fost cei șase ucigași, așa cum o cere provocarea.
Și, treptat, s-a declanșat încleștarea între cele două emisfere.
Cea dreaptă vrea să păstreze Mandibula lui Cain așa cum e editat, în ordinea abracadabrantă propusă de autor, însă cea stânga vrea să decupeze paginile, așa cum ne îndeamnă editorii, pentru a reconstitui cele șase crime.
Cel mai rău este că niciuna dintre emisfere nu a avut câștigat de cauză încă.
Ce să fac? Ce să fac?
O să apelez la înțelepciunea colectivă și o să supun decizia asta importantă la vot.
Până atunci, vă divulg doar că, deși nu am găsit făptașii, am înțeles ceva esențial despre natura lor.
Iar aprecierea mea pentru Torquemada a sporit, mai ales că am descoperit astfel că are și umor, britanic în esență, dar aparte.
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o sursă de gâlceavă în creierul meu.
Chiar dacă vremea se îmbunătățește, lectura nu contenește:
Călătorie în România – spre finele anilor ’30 ai secolului trecut, când România Mare era intactă și nu se abătuseră asupra ei urgiile fascismului, războiului și comunismului, un englez, Sir Sacheverell Sitwell, a străbătut-o în lung și și-a lăsat impresia în acest volum de o multiplă valoare. Prin ochii săi, redescoperim o țară cosmopolită și, potrivit autorului, tolerantă, căci se apleacă asupra unor grupuri etnico-religioase marginale, precum rușii scopiți care erau vizitii în București, monahii lipoveni din Delta Dunării sau evreii tradiționaliști din Maramureș și Bucovina. Mare erudit, Sitwell descrie diverse monumente, precum Moldovița sau Horezu cu pasiune, dar și integrându-le unor ample excursuri culturale, prin care se disting universalitatea culturii românești, dar și particularitățile ei. De menționat că de nenumărate ori sunt invocate influențele bizantine și turcești, semn că, deși modernizată după toate canoanele timpului, atunci și acum, România era și va rămâne o punte între Orient și Occident.
Ten Bad Dates with De Niro – listele abundă pe Internet, iar cele despre cinematografie cu atât mai mult, așa că astfel de enumerări de tot felul și-au găsit locul în acest volum coordonat de Richard T. Kelly. Ce îl distinge, totuși, de materiale redactate în spațiul virtual este faptul că autorii listelor nu sunt doar critici cu ștate vechi, ci și cineaști în toată regula, precum frații Coen sau Steven Soderbergh. Iar tematicile sunt aiuritor de variate, mergând de la peruci nasoale și cele mai bune răcnete ale lui Pacino până la filme de Crăciun care să te salveze de Satana, nelipsind cea eponimă, cu De Niro dând chix la întâlniri romantice. Plăcerea pe care o oferă acele liste unde ai habar despre ce vorba (și nu e tot timpul cazul) nu este doar în lectură, ci și în compararea versiunii lor cu a ta. De pildă, referitor la lista despre peliculele în care fumatul pare mișto, găsesc revoltătoare omisiunea lui Simone Signoret în Room at the Top. Oricum, e o carte cu care cinefilii pot dormi sub pernă.
It Didn’t Start with You – subtitlul acestei lucrări este cea mai bună explicație a ei – How inherited family trauma shapes who you are and how to end the cycle. Mark Wolynn construiește o amplă argumentație pentru ipoteza că tulburările de care cineva suferă acum nu sunt doar rodul loteriei sale corticale sau a alegerilor greșite proprii, ci și urmări subtile ale unor probleme care se întorc în trecut, la chiar două sau trei generații. Pentru a ne convinge, autorul recurge la argumente științifice, din domeniul geneticii și biologiei celulare, dar și la relatări psihanalitice. Deși îmi mențin rezerva că sistemul său este aplicabil oriunde și oricând, mă declar de acord cu ideea că istoria, nu doar aceea de nivel macro, cât și cea personală, are o influență asupra a ce suntem și facem. În acest sens, iată o povestioară simpatică, la care am fost martor în tramvai.
Era de Sfântul Valentin, iar lângă mine, în picioare, erau un cuplu de adolescenți. Ea avea o figură un pic aspră și îl chestiona pe, spășit și un pic adus de spate.
Românii la psiholog – de-a lungul mai multor ani, Iulian Alexa, redactor-șef la revista Psychologies, a realizat diverse interviuri cu psihologi și psihoterapeuți, adunate în acest volum și grupate tematic (relații sentimentale sau părinții copii, crize precum infidelitatea sau divorțul și gestionarea îmbătrânirii). Vocile diferă și este interesant cum, la întrebări similare, avem părerile dintr-acelea exagerat de generoase, ca la carte, cum s-ar zice, dar și unele tranșante, semn că drumul către echilibru și împlinire e al fiecăruia, în funcție de foarte mulți factori.
Psihologia culorilor – evoluția și istoria omenirii sunt guvernate de culori, ne spune Karen Haller și sunt de acord. Profund pasionată de subiect, autoarea ne poartă prin resorturile psihice ale relației noastre cu culorile, iar această primă parte a cărții este cea care ilustrează într-adevăr titlul. Cea de-a doua este mai degrabă un îndreptar cromatico-stilistic, nu neapărat științific, dar care probabil va fi foarte apreciat de doamne (și domni, ce știu eu). De acum încolo, o să fiu cu mai mare băgare de seamă la propriile-mi reacții la culorile care îmi ies în cale, pentru că unii le exploatează cu subtilitate.
Shame – există un simțământ omenesc pe atât de puternic, pe atât de insidios – rușinea. Unii nu o au, vedem asta la politicieni, dar cei mai mulți dintre noi se supun la mari privațiuni și se lipsesc de multe șanse, doar pentru a ne feri de una dintre cele patru manifestări ale ei, pe care Joseph Burgo le denumește foarte clar și inspirat: Așteptări Neîmplinite, Dragoste Neîmpărtășită, Excludere și Expunere Nedorită. Majusculele îi aparțin autorului și le-am păstrat, pentru că această structurare, deși didactică, este foarte eficientă în a-i sprijini demersul de a demonstra de unde vine, cum funcționează și cum poate fi depășită rușinea. Psihoterapeut practicant, Burgo ne împărtășește din cazurile pe care le-am avut de gestionat, iar aceste povești sunt sugestive prin varietate, tragism, dar și prin lecțiile pe care le pot cataliza. Am apreciat și că autorul își mărturisește limitele, atât ca om, cât și ca profesionist în domeniu, descoperindu-le prin interacțiuni cu pacienți problematici în fel și chip. Cel mai bun argument să îi iau învățămintele în serios este această putere de a înfrunta puterea și a recunoaște că nu ești infailibil.
Ocazional, Umberto Eco a fost și un mare scriitor.
Provocarea pentru această din urmă ipostază a fost să se folosească de primele două, dar fără a le lăsa să răzbată prea fățiș.
I-a ieșit impecabil în Numele trandafirului.
În Numărul zero nu s-a mai întâmplat, dar asta e prea puțin important, pentru că beneficiul principal al acestui roman este mai degrabă educativ, decât artistic.
Povestea, care slujește mai mult ca pretext, este după cum urmează:
Un jurnalist și scriitor ratat, trecut chiar și de vârsta a două, capătă o slujbă într-un proiect de ziar prin care un potentat vrea să le arate prietenilor și dușmanilor cam de ce ar fi în stare în materie de linșaj mediatic, dacă și-ar pune mintea.
Da, sună dubios, dar tocmai asta e ideea.
Umberto Eco vrea să fie puțin credibil în mod premeditat.
Intrăm astfel în culisele redactării unor articole tendențioase sau al distorsionării câmpului realității, ai cărei martori sau victime suntem și mai dihai de când cu rețele sociale.
Bun, util, lămuritor, dar nimic special.
Însă figura oață acum vine.
Printre colegii de redacție ai protagonistului se află unul care clocește o amplă teorie a conspirației, potrivit căreia nu Mussolini a fost hărtănit la Milano în 1945, ci o sosie a sa, iar adevăratul tiran fanfaron a fost păstrat de forțe oculte pentru a fi scos din nou pe tapet la momentul oportun.
Sună cunoscut, nu?
Conspiraționistul dezvăluie ampla sa urzeală de deducții și asocieri și fabulații în două sesiuni, iar acele seturi de pagini, care curg ca unse, sunt încântătoare.
Umberto Eco nu își desfășoară teoria conspirației în fața ochilor, ci te bagă în mijlocul ei.
Tot eșafodajul de idei, lucrat astfel încât orice obiecție să fie demontată în spiritul a ce vrea creatorul ei să prezinte, e magistral, e un curat prototip pe care îl poți vedea manifestându-se pe Facebook, în fața blocului, în taxi, iar lista poate continua.
Pentru că suntem pe 8 Martie, haideți să explorăm patru romane SF remarcabile scrise de femei, de altfel foarte bine reprezentate în acest gen literar.
The Heart Goes Last – ca autoare a trilogiei MaddAddam sau dipticului The Handmaid’s Tale – The Testaments, Margaret Atwood e deja un nume în Science-Fiction, iar această carte îi consolidează contribuția. Nu e un efort deosebit, dar scriitura e la fel de fluidă, narațiunea, la fel de coerentă, iar umorul, la fel de savuros (și de negru). Doi tineri, soț și soție, care trăiesc la limita subzistenței, acceptă să facă parte dintr-un proiect aparte – o colonie penitenciară cu jumătate de normă. De aici rezultă o sarabandă de încurcături, adultere, androizi, eutanasie și Las Vegas. O lectură incitantă și facilă, dar câtuși de puțin superficială.
Where Late the Sweet Birds Sang – acțiunea acestui roman scris de Kate Wilhelm începe într-un context similar celui în care trăim acum: poluare, încălzire globală, radioactivitate crescută (din fericire, aici încă nu stăm așa rău). Pentru a evita extincția totală, o comunitate dintr-o zonă rurală a Americii apelează la modificări genetice și chiar la clonare. Urmează o poveste care se întinde pe mai multe generații, în care vedem beneficiile conformismului, dar și tragedia lui și în care individualitatea apare preferabilă unei dictaturi, oricât de binevoitoare ar fi. Lirică și introspectivă, cartea dă mult combustibil reflecției.
Barrayar – deși urzeala imaginată de Lois McMaster Bujold aici începe de unde se sfârșește cea dintr-o carte anterioară, Shards of Honor, această carte se poate citi separat și pe nerăsuflate, aș putea adăuga. Protagoniști sunt Cordelia și Aral, ea străină, el localnic de neam pe pe planeta eponimă, care, în calitate de regenți ai numitei lumi, au de înfruntat intrigi, lovituri de stat și o sarcină cu complicații, ajutați de câțiva aghiotanți de încredere, propriile abilități și afecțiunea reciprocă nezdruncinată. Picaresc pe alocuri, brutal uneori, dar și amuzant în dese rânduri, romanul e foarte eficace în a-ți provoca dependență de Saga Vorkosigan. Eu, unul, știu că mă voi întoarce ea cât de curând.
The Falling Woman – ca și American Gods, câștigător de Hugo, acest roman de Pat Murphy figurează în această serie dedicată SF-ului, doar pentru că i s-a decernat Premiul Nebula, însă, tematic, precum cartea lui Neil Gaiman, depășește granițele unei simple fantezii și ne poartă prin meandrele sufletului omenesc, de acum și dintotdeauna. Urmărim două voci, mamă și fiică, regăsite după ani de despărțire, pe un șantier arheologic din Mexic. Mama trăiește în prezent, dar vede și trecutul civilizației Maya, ca și cum ar aievea, ajungând să meargă pe urmele unei preotese întru deslușirea misterului abandonării acelui oraș de către locuitorii săi de demult. Fiica descoperă treptat că are același dar al transmigrației. Fiecare dintre ele e muncită de demoni proprii și mai și intră în contact cu ai celeilalte. Dincolo de desăvârșită psihologie a personajelor, impresionează erudiția aplicată a autoarei, care redă impecabil atmosfera și tehnica lucrărilor arheologice și evocă sugestiv lumea apusă a civilizației precolumbiene. În noi nu e doar o viață. Sunt toate celelalte care s-au scurs.
Ne aflăm în săptămâna la finele căreia se vor decerna premiile Oscar, așa că vă propun o selecție de lucrări de non-ficțiune care au ca temă aceste premii atât de râvnite și de controversate:
The Oscars – o prezentarea succintă, dar sugestivă a premiilor Oscar, cu precădere cele acordate pentru cel mai bun film, de la debutul acestei ceremonii și până acum câțiva ani. John Atkinson împarte istoria Oscarurilor în decade, amintind și evoluțiile instituționale, tehnologice și ideologice care au influențat criteriile care au dus la o decizie sau alta. De asemenea, autorul nu se sfiește să fie ironic la adresa multor câștigători fără merite prea mari. Acidă, amuzantă și ușor de citit, volumul e o introducere excelentă în această poveste pasionantă a cinematografiei.
Alternate Oscars – titlul este explicativ în sine: pentru fiecare an de Oscar (ajungând până prin anii ’90), Danny Peary oferă propriile preferințe, la categoriile cel mai bun film, cel mai bun actor în rol principal și cea mai bună actriță în rol principal. Uneori, alegerile sale corespund cu ale Academiei, de cele mai multe ori, însă, nu, prilej pentru autor să explice de ce s-a aplecat asupra unui anume film sau interpret. Alternativele sale nu se limitează la alți nominalizați, ci aduc în discuție, și nu rareori, producții mai puțin cunoscute pe care le consideră meritorii sau relevante din punct de vedere cultural. Fie că ești de acord cu preferințele sale sau nu, este un exercițiu util de a ne scutura de impresia că Oscarul este echivalent întotdeauna cu valoarea absolută. The Shape of Water, la tine mă uit!
Best Pick – o carte cuprinzătoare, care include demersuri precum ambele de mai sus și încă alte câteva direcții. Redactată de un triumvirat format din John Dorney, Rebecca Regan și Tom Salinsky, prezintă aceeași evoluție a Oscarurilor de la începuturi până în prezent, oferă confirmări sau alternative pentru filmele care au câștigat statueta supremă și, în plus, pentru fiecare decadă, detaliază realizarea unei pelicule care a întrunit aceste onoruri. Aceste din urmă informații sunt savuroase sau surprinzătoare (vezi cazul răzbunării unuia dintre membrii echipei de la Titanic). Deoarece vocile auctoriale și opiniile sunt în număr de trei, avem o diversitate de puncte de vedere, fapt educativ în sine, pentru că Oscarurile sunt, în primul rând, un superb prilej de a dialoga si dezbate, având ca materie primă filme bune (hai să nu fim cârcotași, rar se strecoară vreo tâmpenie feroce gen Twilight pe acolo).
Nu, n-am luat-o razna eu însumi, folosind așa sintagmă în titlu, ci doar vreau să îmi exprim deplina apreciere față de Andrew Scull.
Dacă ar fi interpret de manele, cu siguranță i-aș lipi o bancnotă de Euro de valoare mare pe frunte pentru realizarea sa, nu vocală, ci intelectuală din O istorie culturală a nebuniei.
Așa cum o arată și numele, lucrarea ne poartă prin povestea acestei marii familii de maladii, care însoțește practic omenirea în toată evoluția ei.
Așa purcedem de la umorile din antichitate și ajungem la cele mai moderne cercetări și controverse din psihiatrie și psihologie.
Nu e o întâmplarea că titlul cărții are un articol nehotărât și nu unul hotărât. Volumul este viziunea autorului asupra modului cum au fost receptate și tratate diversele forme de nebunie.
De pildă, nu are o părere foarte bună despre terapia prin șocuri electrice, exemplificând-o prin relatări din reviste științifice, dar și cinematografice, o mostră fiind Zbor deasupra unui cuib de cuci (nu zic mai mult, că poate n-ați văzut acest film legendar).
Tocmai de aceea mă întreb de ce a omis a aminti excelentul The Snake Pit, în care Olivia de Havilland are unul dintre cele mai mari roluri ale ei și în care această terapia este prezentată ca benefică.
Poate că nu i-a convenit sau poate că, și pentru un spirit de o erudiție fabuloasă precum al său, a ști totul este imposibil.
Este o istorie a științei, dar și a mentalităților.
Descrieri ale ororilor ale modului cum a funcționat celebrul azil Bedlam din Londra se alătură unor concepții despre abordarea bolilor psihice, precum aceasta din 1792, care m-a frapat prin omenia ei și caracterul ei practic, încă nu deplin încetățenite peste tot în lume nici măcar în prezent.
Se părea că nebunii puteau fi sensibili la aceleași stimulente și sentimente ca și cei sănătoși mintal. Un rest de rațiune rămânea la aproape toți și putea fi utilizat prin manipularea abilă a mediului lor, pentru a-i încuraja să-și reprime înclinațiile capricioase. Ba mai mult, numai << tratând pacientul ca pe o ființă rațională, atât cât permitea starea sa psihică>>, se putea spera la educarea lui, în sensul autodisciplinării. Plimbându-se, vorbind, muncind, luând ceaiul cu supraveghetorul lor, toate acestea între granițele unui mediu terapeutic construit cu grijă, pacienții puteau fi învățați să se înfrâneze. <<Înclinațiile morbide>> nu trebuiau combătute cu argumente raționale. <<Se folosește metoda diametral opusă. Se iau toată măsurile pentru a abate mintea de la cugetările ei preferate, dar neplăcute>>.
Însă Andrew Scull, cu toate intențiile-i progresiste, nu ocolește mențiunea eșecurilor în anumite situații ale unor astfel de sisteme generoase.
Este nebunia condiționată genetic sau de mediu?
Autorul nu se pronunță definitiv, deși reiese din lectura de ansamblu a cărții că are anumite preferințe sau antipatii față de anumite metode sau teorii, însă, mai mult istoric decât ideolog, se ghidează după sine ira et studio și prezintă păreri din toate părțile.
Dincolo de volumul covârșitor de informații, O istorie culturală a nebuniei m-a stârnit să parcurg mental și variile manifestări ale acestor afecțiuni cumplite cu care m-am întâlnit în viață, atât ca experiență reală (și dureroasă), cât și expresie artistică.
Și uite-așa m-am regăsit la Muzeul de Artă din Craiova, examinând din nou o operă monumentală și tulburătoare, statuia Mihai Nebunul de Ștefan Ionescu Valbudea, care mi-a relevat și mai profund intensitatea psihologică din chipul și ipostaza personajului.
Nebunia.
E parte din noi.
Individual și colectiv.
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o istorie a lumii văzută prin prisma distorsionării acelui organ măreț și odios numit creier.
Încă trei cărți de non-ficțiune mi-au pus mintea la lucru:
What People Are Really Thinking – un volum care se adaugă unei piețe dezvoltate, cea a lucrărilor menite să ne ajute să descifrăm limbajul non-verbal al celorlalți, dar și să ni-l corectăm pe al nostru. Ce aduc autorii Mark Bowden și Tracey Thompson în plus este multă luciditate și rezervă în magia citirii gesturilor celorlalți (așa cum apare ea în seriale precum altminteri palpitantul Lie to Me) și ne îndeamnă să aplicăm un sistem foarte practic, care constă din următoarele etape – suspendarea judecății inițiale, cercetarea contextului, includerea în raționament și a altor ipoteze, totul culminând cu o nouă judecată. Asta nu înseamnă că prima impresie este întotdeauna eronată, ci doar că nu trebuie a ne repezi să acționăm în virtutea ei. Bowden și Thompson aplică modelul lor de gândire la diverse situații, de la relații romantice sau familiale la cele survenite în mediul profesional, iar uneori forțează aplicabilitatea lui. Însă rămâne un excelent îndemn la atenție și la a fi conștient că lucrurile sunt mai complexe decât par.
The Power Paradox – o carte realistă și idealistă în același timp, care urmărește să analizeze ce înseamnă puterea, cum se obține, cum pervertește și cum absența ei ne afectează la nivel organic. Despre toate acestea Dacher Keltner enunță mai multe principii, pe care le ilustrează cu elemente de psihologie, sociologie sau istorie, construind și o etică a celor care vor să capete influență și atrăgând atenția asupra modului în care devenim mai răi având-o. N-am simțit că lecturez lucruri noi sub soare, dar întreaga pledoarie pentru moralitatea celor care se vor mai presus decât alții este coerentă și vizibilă în jurul nostru. Mai ales că vin multe alegeri, în care diverși vor să ne convingă să le încredințăm puterea.
We’ll Always Have Casablanca – monografie dedicată filmului considerat a fi cel mai iubit din toate timpurile. Cartea lui Noah Isenberg este rodul documentării temeinice și nemijlocite a autorului, dar și al unei pasiuni nedisimulate. Volumul este structurat în mai multe capitole, fiecare având ca titlu una dintre replicile legendare din Casablanca și explorează chestiuni mai ample, nu doar simpla producție a peliculei. Însoțindu-l pe Isenberg în fascinanta sa aventură, explorăm la rându-ne drama refugiaților de la Hollywood, lupta subtilă pentru evitarea cenzurii și Codului Hays sau amuzantele meandre ale scenariului, care, până în preziua filmării scenei finale, nu-i dezvăluia lui Ingrid Bergman alături de cine o să se urce în avion. Titlul cărții este impecabil ales.
Ne așteaptă patru rânduri de alegeri anul acesta, numai în România, ca să nu mai vorbim despre cele din restul lumii, dintre care unele ne interesează direct, precum cele din Uniunea Europeană sau din SUA.
Mai avem două conflicte armate acerbe, în Ucraina și în Gaza, ba chiar și un al treilea, dacă socotim atacurile rebelilor Houthi și ripostele britanico-americane.
Urmează o primăvară în care nu vor înflori doar arborii fructiferi, ci și știrile false sau, în denumirea lor anglo-saxonă deja încetățenită, fake news.
Ce ne facem cu ele?
De ce prind atât de bine la atât de mulți oameni și cum ne putem proteja de a ne infecta insidios?
Cartea Psihologia Fake News e o terapie dificilă, dar foarte eficace, dacă îi acorzi timp și energie să-și facă efectul.
Volumul coordonat de Rainer Greifeneder, Mariela E. Jaffe, Eryn J. Newman și Norbert Schwartz, care semnează și o parte din articole, însumează doisprezece studii ample asupra unor chestiuni care au legătură cu foarte complexul fenomen al acceptării și propagării informațiilor false.
Vă las mai jos câteva idei esențiale.
O fotografie care are legătură vagă cu titlul unei știri, fără să fie neapărat o ilustrare a ei, îi sporește șansele de a fi percepută drept veridică.
În lipsa unei decizii bazate pe date clare, se ia una pe bază de identitate de grup (vezi cazul Brexit).
Sentimentul lipsei de control asupra circumstanțelor exterioare conduce la nevoia de a construi o structură coerentă lumii, iar acesta este terenul fertil pe care prind rădăcini teoriile conspirației.
Într-un fel, eu însumi mă fac vinovat de dezinformare, pentru că rezum toate cele de mai sus, în condițiile în care fiecare dintre simplele mele afirmații este argumentată, demonstrată și chiar contrazisă în pagini multe, care au la final o bibliografie puțin spus consistentă.
Aceasta este o lecție în sine a cărții – nu trage concluzii dintr-un crâmpei de informație, pune mâna și documentează-te, încearcă să găsești argumente contrare și dovezi din alte părți care confirmă ipoteza.
E greu, dar cunoașterea adevărată este a înfrunta incertitudinea cu pieptul gol, nu înzăuat cu preconcepții.
Un beneficiu inedit, poate cel mai accesibil al acestei lecturi, a fost că, menționat fiind într-unul dintre articole, am descoperit jocul Bad News.
Conceput de cercetători ca un instrument de lucru, această experiență ludică este pe cât de captivantă, pe atât de relevantă.
Prin intermediul unor ferestre de text, jucătorul preia sarcina unui expert în dezinformare și parcurge toate manevrele deja clasice ale acestei bresle de comunicatori-păcălitori: polarizarea, atacul la persoană, supradimensionarea unor subiecte sau recursul la emoții primare precum frica.
Expus fiind la adânca reflecție provocată de cartea Psihologia Fake News și la experiența practică din acest joc, mă simt un pic inoculat la manipularea care vine peste noi în valuri.
Nu sunt imun, dar când îi ascult pe ăștia din imagine, nu mai văd decât niște ageamii care încearcă să prostească lumea.
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un ceaslov de înțelepciune demonstrată pe îndelete.
