Pe Tomas Sedlacek l-am descoperit acum ceva ani la Garantat 100%, emisiunea lui Cătălin Ștefănescu, una dintre ultimele din peisajul audio-vizual românesc care ține flacăra culturii intelectuale aprinse.
Am fost plăcut surprins atunci să descopăr un economist atipic, cu vervă în discurs și analogii în varii domenii ale vieții, inclusiv din opere fundamentale ale civilizației universale.
Intrigat de această abordare, am continuat prin a-i citi opera de căpătâi, Economics of Good and Evil, în care, cu o erudiție fabuloasă, reconstruiește peisajul mentalităților economice din Epopeea lui Ghilgameș, Biblie, scrierile lui Toma d’Aquino și alte numeroase monumente ale umanității.
Lilith și demonii capitalului, scrisă în colaborare cu Oliver Tanzer, urmează aceeași linie și își propune să examineze neajunsurile capitalismului în forma sa prezentă, prin filtrul psihologiei abisale și al psihoanalizei. După cum vă puteți imagina, Freud și Jung figurează masiv printre cei ale căror idei sunt exploatate în scopurile argumentative ale autorilor.
Lilith este, conform unor legende de origine ebraică, prima soție a lui Adam, izgonită din Grădina Raiului pentru că a refuzat să se supună acesteia, ajungând în timp să întruchipeze partea luciferică a inconștientului uman.
Această bucată a cărții, deși fascinantă din punct de vedere intelectual, este neclară din punct de vedere al paralelelor cu economia prezentului.
Însă, pe măsură ce Sedlacek și Tanzer descompun maladiile capitalismului în disfuncționalități ușor recognoscibile, cum ar fi agresivitatea, narcisismul, sadismul, disonanța cognitivă sau fetișismul, demersul lor începe să lovească la țintă.
Unele dintre tulburările examinate par familiare, dar, uneori, concluziile și remediile propuse diferă de gândirea tradițională. Dacă ar fi să extrag o idee de ansamblu, aceea ar fi că instituția statală ar cam trebui să joace rol de psihoterapeut sau chiar psihiatru care vine cu tratamente medicamentoase (a se citi măsuri de protecție socială).
Ce ne facem, însă, când chiar acești slujitori a unui Hipocrate economic sunt ei înșiși măcinați de aceleași tare pe care au menirea să le combată?
Ușor de opinat, greu de răspuns.
În final, îi provoc, amical, bineînțeles, pe Tomas Sedlacek și Oliver Tanzer să-mi spună cum au de gând să iasă din următorul paradox al cretanului.
În liceu am avut o profesoară de chimie care era spaima întregii școli – domnișoara Mitrache.
Era terifiant de exigentă.
Cele două ore de chimie din fiecare săptămână și teza din fiecare semestru erau cele mai grele hopuri pe care le aveam de trecut, eu, elevul de la profilul real, care vădea înclinații umaniste.
Era terifiant de exigentă, dar și foarte corectă.
M-a prins odată în afara băncii când intra în clasă și, de la ușă, mi-a zis:
– Fira, la tablă!
Era chitită să mă ardă la notă, dar, pentru că, bâjbâind, am mișcat ceva prin niște reacții redox, mi-a dat 5.
Peste ani, am înțeles de ce privilegiu m-am bucurat având-o profesoară.
Autoarea este chimistă și jurnalistă și și-a propus să apropie tainele acestei științe de marele public, în special prin canalul său de Youtube, dar și prin lucrări de popularizare, precum cea de față.
Ca impresie de ansamblu, e de apreciat că Nguyen-Kim nu structurează cartea ca pe o colecție de capitole pe teme diverse, ci o transformă într-un fel de Ulise de James Joyce.
Pe parcursul unei zile obișnuite, pornește de la chinuitoare trezire și inevitabila cafea, ajungând până la o apetisantă cină, iar toate activitățile de pe parcurs îi oferă ocazia să ne poarte prin fascinantele lor compoziții și procese chimice.
De pildă, am fost impresionat de complexitatea spălării pe mâini, procedură în care un rol esențial îl are o substanță numită tensidă.
Vârful de osmoză a prozei științifice cu narativitatea este descrierea realizării fondantelor cu ciocolată, curat scriitură proustiană în cheie chimică.
Dar chimista germană de origine vietnameză nu vrea doar să dea lecții accesibile despre fluoruri, melatonină sau teflon, ci și să demonstreze cât de necesar (și plăcut) este modul de gândire științifică autentic.
Spun autentic, deoarece mulți se dau experți și emit sentințe (e plin la televizor de ei), însă oamenii de știință pursânge sunt exact aceia care știu că nu există răspunsuri simple, că lucrurile trebuie testate, iar rezultatele privite ca atare, nu aranjate cât să corespundă poveștii pe care deja ne-am construit-o în cap.
Recunosc, imboldul de a citi Orb prin Gaza a fost unul morbid.
După atacul Hamas asupra Israelului, a urmat riposta părții vătămate și n-a fost blând deloc.
Rezultatul a fost că acea părticică de lume numită Fâșia Gaza, și așa năpăstuită, a fost pustiită.
Iar această pustiire, de data aceasta sufletească, se regăsește și la personajele acestui roman aparte al lui Aldous Huxley.
Iar când spun aparte, nu înseamnă că e altfel scris decât celelalte sau că nu e infuzat cu amplele și uneori complicatele teorii ale autorului despre viață, existență și toate celelalte.
Dar, spre deosebire de precizia crudă a peisajului tehnologic din Minunata lume nouă, tezismul nostalgic din Insula sau dialogurile nerealist de dramaturgice (dar hilare) din Cântec de lebădă, aici l-am descoperit pe Huxley-povestitorul aproape victorian.
Ce își propune el este un șotron prin transformarea unui băiat traumatizat de pierderea unui părinte într-un adolescent cam neserios, apoi într-un coțcar rafinat și la fel de neserios, pentru a ne lăsa cu imaginea unui adult care a înțeles că bruma de sens de pe lumea asta nu are legătura neapărat cu propria persoană.
Un traseu similar, dar specific sexului său, are și principalul personaj feminin al cărții.
Pe lângă acestea două, scriitorul plasează și deplasează, în special psihic, o suită de alte figuri omenești, cărora li se acordă destul spațiu narativ și destul flux al conștiinței, cât să devină palpabile emoțional pentru cititor.
Aminteam harul de narator al lui Huxley, dar acesta nu se manifestă linear. Autorul ne poartă printr-un du-te vino cronologic, astfel că transformările și scăderile personajelor ne apar ca un puzzle pe care reconstruim noi înșine, în special din punct vedere cauzal.
Unele pagini sunt pline de filosofie alambicată, dar cele mai bune vădesc o excepțională înțelegere din partea scriitorului a mecanismelor decizionale interioare. Nu sunt puține momentele când hotărârea puternică de la început a unuia sau a altuia lasă locul îndoielii sau chiar răzgândirii, confruntată cu condiții exterioare neprevăzute sau dureroase.
Poate că asta e cea mai importantă lecție pe care am desprins-o din Orb prin Gaza.
Doare să te uiți la tine și la cei apropiați și să vezi lucruri neplăcute.
De asta ne construim povești care de care mai complicate ca să fugim de adevăr.
Psihologia poporului român – o lucrare foarte ambițioasă, nu doar prin subiect, ci și prin amploarea demersului științific. Am folosit acest epitet, pentru că obiectivul pe care și l-a propus Daniel David este să identifice trăsăturile nației noastre greu încercate de istorie și de propriile metehne prin mijloace cât mai exacte, mai precis prin teste utilizate la nivel mondial. Din acest motiv, în anumite momente, cartea este descurajant de tehnică pentru un profan, însă, dacă treci peste partea de calcule de deviații standard și coeficienți, concluziile sunt revelatoare. Cu riscul de a părea lipsit de modestie, eu, unul, am regăsit în rezultatele acestui vast proiect de cercetare confirmarea propriilor observații empirice. Românii au o mentalitate colectivistă, dar centrată pe familie, nu pe o comunitate mai amplă, suferă de un complex de inferioritate, pe care uneori îl transformă în complex de superioritate, și au tendința să bage lucrurile neplăcute sub preș. Acestea ar fi beteșugurile, iar în privința calităților constatarea mea că nu suntem cu nimic mai prejos decât alte popoare așa-zis mai răsărite își găsește confirmarea în volumul de față. De menționat că toate rezultatele sunt valabile pentru anul 2015, iar între timp s-au mai maturizat niște generații de români, bașca faptul că peste noi, ca peste toți de pe glob, au trecut o pandemie și o psihoză a războiului. Așa că testele acelea ar merita repetate, să vedem cum ne mai prezentăm acum.
Umbra din noi – nu sunt mare fan al psihanalizei și al urmașei ei ideologice, psihologia jungiană, dar lectura acestei cărți a Verenei Kast m-a prins intelectual și m-a lăsat cu câteva principii utile de comportament și reflecției asupra propriei personalități. În viziunea autoarei, ”umbra” este ansamblul de defecte, slăbiciuni sau dorințe neasumate și nemărturisite, pe care le negăm față de ceilalți sau chiar față de noi înșine, pe care pe pitim în adâncul psihicului și pe care le proiectăm asupra celorlalți. A nu se înțelege că umbra este automat tot ce e rău în om. Din contră, Verena Kast ne avertizează să nu absolutizăm manifestările omenești în bune sau rele, pentru că aceasta este o cale neproductivă de reconciliere cu noi și cu cei din jur. Soluția este să ne cunoaștem și să ne acceptăm umbra, fără ca asta să ne absolve de responsabilitatea acțiunilor noastre. Remarcabil este și că autoarea nu ezită să conteste anumite afirmații ale celui a cărui adeptă este, Jung, ba chiar să îi critice deschis ambivalența față de ororile regimului nazist. Sinceritatea, cea mai bună armă împotriva nevrozelor.
Istoria megalomaniei – titlul e autosuficient în a explica în ce constă această carte, însă nu are cum să vă dezvăluie și cât de bună este. E incredibil cât de pasionantă este această galerie de personaje, cele mai multe nefaste, care au fost înzestrate cu un narcisism extrem, manifestat în cele mai grotești sau rizibile moduri. Cartea începe acest periplu prin istoria grandomaniei cu Antichitatea, dar grosul conținutului vizează dictatori și dictatorași din secolul XX. E limpede că Pedro Arturo Aguirre detestă acest profil de conducător, însă are luciditatea să facă diferența între o figură ilustră precum a lui Ataturk și una caricaturală ca a lui Bokassa, ba chiar găsește merite unor Ho Chi Minh sau Deng Xiaoping. Mexican, deci membru al vastei comunități hispanice mondiale, autorul are un ce împotriva lui Franco, pe care posteritatea nu l-a înregistrat drept cel mai rău dintre oameni și căruia, totuși, îi dedică două capitole vitriolante. Scrisă cu vervă și umor, cartea de față demonstrează că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste, chiar și când e despre cei mai urâți dintre oameni. Iar pentru românii patrioți, care nu suportă să nu fie băgați în seamă, indiferent cum, da, e și Ceaușescu pe-acolo.
Nu putea să treacă anul 2023 și să nu vă povestesc despre trei cărți excelente care au ca tema odioasa și spectaculoasa perioadă a Renașterii:
The Borgias – așa cum indică și titlul, cartea lui Paul Strathern ne istorisește despre faimoasa familie Borgia, mai precis Papa Alexandru al VI-lea, Cesare și Lucreția, fiecare dintre ei figuri controversate ale unei epoci deopotrivă strălucite și infame. Metodic și documentat, autorul ne poartă prin viețile cu de toate ale celor trei, pe parcurs creionând un amplu tablou al politicii, apucăturilor și chiar modei vremii. Lucreția Borgia beneficiază de o atenție specială, pentru că Strathern nu e pe deplin convins că a împărtășit viciile extreme ale părții masculine a familiei și opinează că personalitatea ei a fost rod și al presiunii mentalității perioadei, împotriva căreia a luptat cât a putut.
Michelangelo and the Pope’s Ceiling – și aici titlul e ilustrativ în sine, pentru că redă esența lucrării – povestea modului cum colosalul artist ne-a oferit inegalabilul tavanul pictat al Capelei Sixtine. Ross King ia scenă cu scenă și medalion cu medalion și le descrie procesul de realizare, iar unde nu există informații clare, extrapolează din tot ce se cunoaște despre meșteșugul frescei, așa cum era practicată în epocă. Pentru că Michelangelo a ajuns să se înhame la această operă bătut la cap (sau mai rău) de papa Iulius al II-lea, nu lipsesc paginile dedicate lui il papa terribile și zbaterilor sale belicoase. Deși romanul Agonie și extaz al lui Irving Stone, precum și ecranizarea delicioasă care îi are ca protagoniști pe Rex Harrison și pe Charlton Heston, romanțează masiv acest episod marcant din istoria umanității, merită să le asociați lecturii cărții de față.
The Swerve – un monument de erudiție fluidă, o carte densă în conținut, care se citește pe nerăsuflate. Stephen Greenblatt se înhamă la sarcina deloc ușoară de a urma firele a două momente mici, dar cruciale din două perioade istorice diferite, de a arăta ce le unește, precum și efectul pe care l-au avut asupra evoluției omenirii. La cumpăna secolelor al XIV-lea și al XV-lea, un avid vânător de manuscrise, Poggio Bracciolini, descoperă într-o mânăstire din Germania o ultimă copie a poemului De rerum natura (Despre natura lucrurilor) a autorului antic Lucrețiu. Deși informațiile despre acesta din urmă sunt firave spre inexistente, iar despre personajul renascentist sporadice, în cel mai bun caz, Greenblatt pare a avea o misiune practic imposibilă. Însă, cufundându-se în detalii ale fiecăreia dintre perioade și organizându-le cu o știință a narativului demnă de un scriitor de romane polițiste, cărturarul modern ne ține în priză pe întreg cuprinsul volumului, deloc scurt. Inutil să mai spun că, imediat ce am terminat această carte, m-am repezit să caut capodopera literaturii latine, cu nemuritorul imn închinat zeiței Venus, pentru că, așa cum spunea un mare precursor al Renașterii, iubirea mișcă roți și stele.
M-am pomenit scotocind prin colecția de cărți în limba engleză a prietenilor de la Libris și am descoperit câteva titluri puțin spre deloc cunoscute, dar promițătoare.
Pe unul dintre acestea l-am primit prin bunăvoința lor și pot să îmi afișez satisfacția de a nu mă fi înșelat în privința lui.
Scabbit Isle este o carte scurte, însă foarte cuprinzătoare.
Un băietan dintr-un orășel scoțian vede în mod repetat stafia unei fete cam de aceeași vârstă cu el, îmbrăcată ca în vremuri de demult, care pare a-i cere să o urmeze și să o ajute cu ceva.
Ceea ce pornește ca o poveste detectivistico-supranaturală este de fapt o multiplă odisee de reconciliere cu trecutul dureros.
A protagonistului, a misterioasei domnițe, dar și a unui coleg care, inițial, îl supune la ceea ce numim modern bullying.
Pendulând între prezent și trecut, între material și emoțional, romanul lui Tom Pow te ține în priză și, dincolo de toate evoluțiile psihologice mai sus amintite și provocarea lingvistică aruncată cititorului (unele personaje glăsuiesc cu accent, delicios redat în scris), construiește un personaj aparte.
Natura specifică Scoției.
Aceste ținuturi muntoase abundă în lacurile încețoșate numite ”loch”, precum și acele mlaștini întunecate numite în partea locului ”muir” (vezi titlul articolului, care are un dublu tâlc). Toate acestea sunt descrise atât de sugestiv de autor, încât parcă te vezi în mijlocul lor, simți aerul tare și dens și neliniștea că alături de tine There are more things in heaven and earth, Horatio/ Than are dreamt in your philosophy.
N-am folosit acest citat shakespearian întâmplător.
Scabbit Isle mi-a demonstrat că Bardul din Stratford-upon-Avon a știut foarte bine când a introdus vrăjitoare și arătări și stafii în Macbeth.
Și tot de Shakespeare e legată o scenă scurtă, dar foarte importantă a acestei cărți.
Un mic schimb de replici dintre Julieta și tatăl ei este cheia care dezleagă una dintre dramele construite de Tom Pow.
De aceea, deznodământul cărții sale vine ca o izbăvire pe care o așteptai și ți-o doreai.
But if it be a sin to covet love,
I am the most offending soul alive.
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o dezinfectare a rănilor trecutului.
Eram dator cu cele mai recente lecturi SF, așa că iată-le:
Lest Darkness Fall – un roman de anticipație vechi de aproape sute de ani, care uzează de mecanismul narativ al omului contemporan întors în timp, într-o perioadă istorică de mare însemnătate. În cazul de față, este aceea în care Peninsula Italică este dominată de ostrogoți, iar bizantinii lui Belisarius se pregătesc să o invadeze. Protagonistul este un profesor de arheologie care, pentru a supraviețui, se vede nevoit să utilizeze tot ce își aduce aminte din propria-i epocă. Primul pas este să pună bazele unei distilerii de whiskey și ajunge până la introduce la un moment chiar și telegraful. Fără a incita prea mult, narațiunea lui L. Sprague de Camp impresionează prin profunzimea documentării, astfel încât prima parte este chiar amuzantă prin modul cum redă controverse religioase (arieni vs. creștini tradiționaliști) sau încleștări etnice (goți vs. romani). Toate-s vechi și nouă toate.
Red Mars – amplă cronică fictivă a colonizării planetei Marte, de la primele așezări permanente, cu riscurile aferente, până la o infernal complicată urzeală socio-economico-politică care include corporații, ideologii contradictorii și ambivalente relații cu Pământul. Nu-i neg meritele autorului Kim Stanley Robinson. Atât de complexe sunt teoriile și descrierile științifice ale terraformării și exploatării Planetei Roșii, încât, de la un punct încolo, încetezi să le mai treci prin filtrul gândirii și începi să le iei de bune. Însă această complexitate este și principala slăbiciune a romanului. Din cauza ei, lectura e îmbâcsită, așa cum probabil vor fi și comunitățile de pe Marte, dacă Elon Musk și ai lui chiar reușesc să-și pună ideile în aplicare. Poate cea mai vie dintre laturile narațiunii este controversa legată de transformarea reliefului de pe Marte – unii îl vor neatins, pentru caracterul său aparte, alții îl vor asemeni celui de pe Pământ. N-am avut încotro decât să le dau dreptate și unora, și altora.
The Drowned World – într-o lume postapocaliptică, temperaturile și nivelul mării au crescut atât de mult, încât uscatul și civilizația clădită pe el au fost aproape anihilate. Doar pe ici, pe colo, mai supraviețuiesc oaze de civilizație, și acelea șubrede, cu membri ajunși la capătul puterilor, fizice și psihice. Scrisă la persoana I, cartea reprezintă prea puțin o aventură în genul exagerat de hulitului film Waterworld al lui Kevin Costner, fiind mai degrabă deznădăjduita căutare a sensului într-o lume care nu-l mai are, precum și disoluția umanității și întoarcerea la barbarie și superstiții, ceva asemănător cu Lord of the Flies al lui William Golding. Proza lui J.G Ballard este la fel de luxuriantă precum jungla care a năpădit fâșiile de uscat cruțate de apă, e pitorească, dar nu facil de citit. De menționat că scenariul acestui coșmar e scris înainte ca termenul de ”încălzire globală” să devină atât de răspândit. Iar acum o poveste personală simpatică: de acest roman mă leagă și amintirea faptului de a fi avut în mână cea mai scumpă carte care mi-a ieșit în cale vreodată; eram la faimoasa librărie Shakespeare&Co. din Paris, și am văzut titlul undeva la îndemână, într-o vitrină. L-am luat, l-am întors și am văzut o sumă în Euro care eram compusă din patru cifre (1, 5 și doi de 0). Crezând că e o greșeală, m-am adresat celui de la casă, care mi-a spus că e o ediție princeps a cărții. Am pus-o cu grijă la loc și am cumpărat cu 5 Euro Călătorie la capătul nopții de Louis-Ferdinand Celine.
Downbelow Station – un roman monumental, veritabil Război și pace în spațiu. Într-un viitor îndepărtat, omenirea s-a extins într-o mulțime de galaxii, însă coloniile refuză să mai recunoască autoritatea Pământului, de unde și o conflagrație cu ample ramificații. Undeva la fruntariile dintre combatanți se găsește stația orbitală eponimă, care încearcă să-și păstreze neutralitatea și independența. Lucru deloc ușor, deoarece are o poziție strategică, iar ambele părți au pus ochii pe ea. Autoarea C. J. Cherryh își acordă timp pentru a construi lumea în care se desfășoară această veritabilă epopee, iar rezultatul este că avem personaje numeroase, bine reliefate, precum și conflicte veridice. Există un asteroid care poartă numele 77185 Cherryh, iar astronomii care i l-au acordat și-au argumentat decizia astfel – Ne-a provocat să privim către stele, imaginând moduri în care omenirea ar putea ajunge să trăiască printre ele. Perfect de acord.
Numele trandafirului are o aureolă atât de puternică, încât orice altă creație similară iese cumva în dezavantaj față de romanul lui Umberto Eco.
Sacred Hearts al lui Sarah Dunant reușește nu numai să nu fie intimidat de ilustrul predecesor, ba chiar să revendice titlul de echivalent feminin al acestuia.
Cartea este plasată într-o mânăstire din Ferrara în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. O tânără pe nume Serafima este adusă acolo împotriva voinței ei și, pentru a fi îmblânzită, ajunge să servească drept ajutor în dispensarul și grădina de plante medicinale gestionate de taciturna soră Zuana.
Observați că, dincolo de cadrul monastic în care este plasată, cele două romane prezintă același raport maestru-ucenic, cu diferența că în cel al lui Sarah Dunant, relația este mult mai complicată, dacă nu chiar volatilă.
Și, așa cum povestea imaginată de Umberto Eco este populată de pitorești sau caricaturale figuri monahale, și această prezintă o galerie pe măsură de personaje foarte bine reliefate, în frunte cu stareța Madonna Chiara, politiciana desăvârșită.
Și Umberto Eco, și Sarah Dunant au recurs la o documentare temeinică, dar, dacă semioticianul-scriitor a etalat-o cu un aer erudit și lipsit de indulgență față de cititorul neavizat, autoarea de față o face mai discret, astfel încât toate puzderia de detalii care recreează viața și dramele dintr-o astfel de mânăstire catolică, precum și incursiunea în medicina vremii, dominată de botanică, sunt adaosuri plăcute ale narațiunii, nu impedimente ale ei.
Numele trandafirului și-a cucerit faima și ca roman polițist. Suspansul care este întreținut pe parcurs își găsește o încununare grandioasă și e greu de concurat.
Și totuși Sacred Hearts nu suferă prea mult din cauza acestui handicap. Zbaterile acestor călugărițe și evoluțiile lor emoționale sunt palpitante prin veridicul lor.
Numele trandafirului și Sacred Hearts.
Cununați aceste două titluri în lectura voastră.
Iar odrasla va fi o experiență mai mare decât suma celor două părți.
Reload – o carte care pornește de la ideea că nu ne nevoie să ai o viață ușoară, ba chiar e indicat să ai una plină, care să te pună la încercare, cu o condiție: să știi să îți reîncarci bateriile în mod inteligent. Henrik Fexeus și Catharina Enblad aduc argumente de bun simț în sprijinul ei și propun o categorisire pertinentă a acestor momente de reumplere a rezervelor de energie – mini, midi și maxi – fiecare cu specificul și obiectivele sale. La aceste trei trepte de reîncărcare a bateriilor se adaugă și super-puterea de care vorbea Matthew Walker – somnul. Cei doi autori sunt nord-europeni și nu au abordarea exaltată a confraților americani, însă și ei se lasă furați de tentația de ofer rețete cam de-a gata. Dar filosofia care stă la baza lucrării este aplicabilă și recomandabilă.
Citizen Kane – povestea realizării unuia dintre cele mai mari filme din toate timpurile, incluzând detalii din tinerețea și activitatea lui Orson Welles, dar și lupta acerbă de a difuza și chiar salva pelicula de furia celui care se credea satirizat de ea, magnatul media William Randolph Hearst. Autorul Harlan Lebo ia filmul scenă cu scenă și descrie toate inovațiile tehnice și stilistice utilizate, iar rezultatul este o copleșitoare epopee a ingeniozității umane. Figurile colaboratorilor lui Welles sunt de asemenea creionate foarte plastic, cea mai pitorească fiind a expertului în machiaje, care aducea cu un alchimist si care îi citea lui Orson Welles din exact cărțile pe care le detesta, când acesta aștepta neputincios să i se fixeze masca pentru vreo scenă sau alta.
Semiotica bancului – titlul cărții lui Cristi Nedelcu este auto-explicativ, ce nu se vădește, însă, de la început, este în câte moduri diferite poate fi citită. Mărturisesc că eu, unul, m-am repezit asupra bancurilor din conținutul ei de cum am primit-o și n-am făcut decât să trec de la unul la altul. Inutil să mai spun că m-a prins miezul nopții hohotind de zor. Apoi, volumul este și un excelent instrument pentru oricine se înhamă la o analiză semiotică, deoarece parcurge, explică și organizează cele mai importante concepte din domeniu. Mi-ar fi prins tare bine un asemenea îndreptar acum mai mulți ani, când roboteam la a desluși semnificanții, semnificații și simbolurile din filmul Citizen Kane (vezi mai sus) pentru o lucrare de licență. Evident, cea dintâi ca importantă și benefică abordare este cea pe care și-a propus-o Cristi Nedelcu însuși – să deslușești încet, dar sigur, marea de înțelesuri și bogăția expresivă a glumelor, a acestor mici, dar peremptorii dovezi ale desprinderii omului de regnul animal.
De Ziua Națională a României merită să ne aplecăm asupra realizării deosebite a unui român.
Este vorba despre un roman, Cartea oglinzilor, scris de Eugen Ovidiu Chirovici și care, spre deosebire de Alexandru Lăpușneanul, despre care George Călinescu spunea că ar fi ajuns o scriere la fel de mare ca Hamlet, dacă ar fi avut sprijinul unei limbi universale, a dat lovitura peste țări și mări, fiind publicat inițial în Anglia.
Cartea este una de suspans de cea mai bună calitate.
Un editor primește fragmentul unui manuscris, în care sunt descrise evenimentele care au condus la o crimă neelucidată de peste trei decenii.
Intrigat, reprezentantul editurii ar vrea să citească toată lucrarea, dar nu apucă să îl contacteze pe autor, care se stinge de o boală incurabilă la scurt timp după ce îi trimite paginile cu pricina.
Convins că e rost de un bestseller, editorul se lansează într-o investigație care se va desfășura ca o cursă de ștafete.
Nu vă zic mai mult, pentru că am credința de nestrămutat că unui astfel de roman îi faci cel mai mare serviciu, abținându-te să îl povestești în vreun fel.
Nu vă mai zic decât două lucrușoare.
Unul ar fi că nu mi-a stricat deloc o afirmație simplă, dar cuprinzătoare dintr-o carte a reputatului psiholog Daniel Gilbert:
Memoria este imaginație.
Altul ar fi că romanul lui Eugen Ovidiu Chirovici a prins atât de bine la public, încât va fi ecranizat, iar unul dintre protagoniști va fi Russell Crowe.
Nu știu dacă o să aduceți aminte că eu v-am spus acestea, când veți viziona filmul sau veți citi cartea.
