Istoria pe dos tot acolo ajunge

Condițiile contrafactuale sunt un exercițiu al celor care studiază istoria și presupune interogații de tipul ”Ce-ar fi fost, dacă…?”.

Ce-ar fi fost, dacă Napoleon nu invada Rusia?

Ce-ar fi fost, dacă Hitler ar fi murit în complotul lui Stauffenberg?

Ce-ar fi fost, dacă vikingii ar fi prins rădăcini pe continentul american?

De la această din urmă ipoteză pornește Laurent Binet în romanul său contrafactual Civilizații.

Oamenii nordului nu sunt alungați rapid de pe meleagurile de peste Ocean, ba dimpotrivă, se integrează băștinașilor și, urmându-și instinctele de exploratori, ajung până în America de Sud, introducând acolo calul și fierul, cu mult înainte ca picior de spaniol să pășească pe celălalt țărm al Atlanticului.

Nevoit să plece în pribegie după ce războiul fratricid cu Huascar nu îi iese prea bine, împăratul incaș Atahualpa ajunge în Europa, iar de aici începe un șir de evenimente care schimbă radical soarta bătrânului continent.

Ca exercițiul condițiilor contrafactuale să funcționeze, e nevoie de erudiție, iar Laurent Binet o are din belșug. Se vede că nu e doar familiarizat cu marile etape istorice, ci și cu detaliile care fac diferența în momente-cheie.

Mai mult de-atât, pentru a a-și face cartea și mai atractivă și mai convingătoare, autorul se folosește de tot felul de mecanisme narative și stilistice, cronice sau legende spuse din moși strămoși, inclusiv un alt fel de jurnal al lui Cervantes.

Rezultă o lectură captivantă, care, chiar și vremelnic, suspendă cunoașterea factuală.

Iar concluzia e importantă:

Istoria e prelungă manifestare a hazardului, așa că hai să nu-i ascultăm pe autoproclamații experți, care ne spun cu ridicolă seriozitate ce o să se întâmple în viitor.

Habar n-au.

Nimeni n-are.

13 X 2 motive să redescoperim The 13th Warrior

Anul acesta se împlinesc 26 (2 X 13) de ani de când a apărut The 13th Warrior, un excelent film de acțiune, așa că iată mai jos tot atâtea motive de a fi descoperit:

1. Ideea intereferenței culturilor, arabul ajuns la vikingi și relatarea reală a lui Ahmad ibd Fadlan combinată cu Beowulf, pentru toate având a mulțumi lui Michael Crichton.

2. Antonio Banderas, în mare formă, expresivă și fizică, excelent ales să redea un arab.

3. Figura impozantă a lui Vladimir Kulich drept căpetenie a oamenilor nordului.

4. Modul cum se reliefează figura fiecăruia dintre ceilalți vikingi, precum Cei Șapte Samurai ai lui Kurosawa.

5. Farmecul inegalabil al unui Omar Sharif la senectute, în scurta lui apariția de la început.

6. Glorioasa coloană sonoră a lui Jerry Goldsmith (care știe exact ce să accentueze pentru a reda specificul civilizației pe care o tratează, vezi The Mummy).

7. Entuziasmanta scenă în care se anunță cei treisprezece războinici, numărați de Omar Sharif cu încântare crescândă.

8. Copleșitoarea declamație funerară a vikingilor.

9. Ținuturile cețoase pe care le străbate grupul protagoniștilor pe drakkar.

10. Faptul că realizatorii peliculei au rezistat tentației de a-l pune pe vreun viking să poarte coif cu coarne, una dintre marile făcături ale ficțiunii în ceea ce-i privește pe acești războinici.

11. Secvența în care personajul lui Antonio Banderas învață limba vikingilor într-o noapte (Neverosimilă? Da. Irezistibilă? DA!).

12. Modul cum vikingii râd de căluțul lui Ibd Fadlan.

13. Modul cum cal și călăreț le dau peste nas.

14. Modul cum vikingii râd de neputința arabului de a mânui o sabie de-a lor.

15. Iataganul pe care și-l face Banderas.

16. Modul cum râd iar vikingii de această armă.

16. Integrarea treptată, dar profundă a lui ibn Fadlan în rândul vajnicilor lui companioni.

17. Scena duelului și tâlcul ei.

18. Înfricoșătorii Wendoli.

19. Și mai înfricoșătoarea lor mumă.

20. Râurile de foc care se abat asupra localității apărate de protagoniști.

21. Scenele de luptă, intense și brutale.

22. Cum stai cu inimă la gură, știind cât de asimetric este conflictul.

23. Ideea că nu trebuie să îl aștepți pe dușman, trebuie să te duci tu peste el.

24. Confruntarea finală, cu tot tragismul și eroismul ei.

25. Reiterarea de maxim efect a copleșitoarei declamații funerare a vikingilor.

26. Se bea hidromel, când apare și pe la noi?

Monezi noi, apucături vechi

Despre criptomonede se tot discută, mai ales că inclusiv cuplul prezidențial din SUA a lansat unele care au dat rasol rău de tot, alimentând temerile că nu sunt decât o schemă de fraierit naivii tehnofili sau care vor îmbogățire rapidă.

Sunt criptomonedele viitorul sau doar un aspect marginal al valului de digitalizare care mătură toate aspectele vieții?

Viitorul e incert, însă trecutul primei și celei mai importante dintre acestea este explorat foarte sugestiv de Ben Mezrich în Miliardari în bitcoin.

Dacă vă este vag cunoscut numele autorului, nu vă înșelați, este același care a scris cartea care l-a inspirat pe David Fincher în realizarea excelentului The Social Network.

De fapt, unele dintre personajele de acolo se regăsesc și aici, pentru că o mare parte a acestei complicate urzeli tehno-psihologice îi are în prim-plan pe gemenii Tyler și Cameron Winklevoss, care l-au acuzat pe Mark Zuckerberg că le-a furat ideea care a dus, într-un final, la realizarea Facebook-ului.

Interesant este că lucrarea de față este scrisă după apariția filmului, așa că nu sunt ocolite zbaterile celor doi antreprenori de a se scutura de imaginea ușor caricaturală și de pierzători pe care le-a proiectat-o creația cinematografică.

Remarcabil este că personajele reale au reușit și au avut intuiția și curajul de a investi într-un proiect care, acum o decadă, părea neverosimil – o monedă virtuală, care nu depinde de bănci și instituții financiare centralizate.

Este același impuls libertarian (sau chiar anarhic, dacă vreți), care a însoțit dezvoltarea Internetului la începuturile sale.

Ca într-un roman tolstoian, Ben Mezreh urmărește evoluția unor diverse figuri marcante din lumea criptomonedelor, contrapunându-i, de pildă, pe gemenii disciplinați și viguroși, unuia precum Charlie Shrem, un tocilar antisocial care se pomenește cu mulți bani și mult succes și se lasă ros de ele ca într-o fabulă de La Fontaine.

Bineînțeles, nu lipsesc ample explicații tehnice despre cum funcționează bitcoin, inteligibile cât s-a priceput autorul să le facă, știind că nu e ușor nici pentru experții să le deslușească întru totul.

Deocamdată, criptomonedele sunt încă la periferia societății, nu sunt acceptate de toată lumea (eu, unul, mă număr încă printre sceptici).

Nu știu dacă viitorul le va păstra ca notă de subsol sau le va transforma în puncte focale ale economiei și vieții de zi cu zi.

Ce știu, însă, e că trăsăturile umane din ambele părți, inventivitatea sau lăcomia, curajul sau aroganța, par nepieritoare.

Cumpărați bitcoin, dacă vreți, dar aveți grijă de la cine.

P.S. Mulțumesc celor la librăria online Libris pentru o poveste fascinantă despre banii care există și nu prea.

Sezon de Oscar 2025 – Epilog

Ne mai despart câteva ore de decernarea Oscarurilor pentru sezonul 2025, așa că mă grăbesc să vă prezint deja tradiționalul cocktail de pronosticuri și preferințe pentru varii categorii:

Cel mai bun regizor – până mai deunăzi, părea că Brady Corbet era favorit detașat, ca și The Brutalist la cel mai bun film, însă i-a dăunat controversa referitoare la utilizarea Inteligenței Artificiale, ceea ce l-a propulsat în pole position pe Sean Baker, fapt care nu poate decât să mă bucure, pentru că Anora, care pare un haos de reacții și trăiri (dar nu este), rămâne preferatul meu din tot sezonul.

Cel mai bun actor în rol principal – bătălia se dă în momentul ăsta între Adrien Brody și Timothee Chalamet, nu doar pentru statuetă, ci și pentru titlul de cel mai tânăr câștigător al ei (Brody să-l păstreze, Chalamet să-l detroneze), dar, dacă e adevărat că la cel mai bun film se înfiripează o victorie a Conclave, atunci n-ar fi frumos să fie recompensat și protagonistul lui, adică Ralph Fiennes?

Cea mai bună actriță în rol principal – aici e o încleștare ca aceea generată de Eris când a aruncat mărul discordiei: Demi Moore are deja Globul de Aur, Mikey Madison a înhățat premiul la Bafta, dar eu nu o scot din cursă nici pe Fernanda Torres, așa că deznodământul e mai greu de prezis decât următoarele tâmpenii comise de tandemul Trump-Musk.

Cel mai bun actor în rol secundar – am vorbit pe larg despre frauda care îi va aduce, probabil, statueta lui Kieran Culkin, iar dacă ar fi pe drepte, aș oscila între Guy Pearce și Edward Norton.

Cea mai bună actriță în rol secundar – e remarcabil că Zoe Zaldana, a cărei interpretare e meritorie, a reușit să rămână favorită, în condițiile în care Emilia Perez a căzut rău de tot, după ce s-a descoperit că Sofia Carla Gascon a vorbit ca proasta (na, că facem acordul după cum se identifică) pe Twitter mai demult.

Cel mai bun scenariu original – pentru a-i ajuta peliculei mele preferate, Anora, la premiul cel mare îi doresc succes aici, deși nu m-aș supăra să văd distincția asta mergând fie către A Real Pain, fie către September 5.

Cel mai bun scenariu adaptat – Conclave pare a-și fi arvunit premiul, rămânând de văzut cât de mult va atârna în cursa pentru Oscarul ăl mare, însă vă invit să nu ocoliți profunda compasiune care răzbate din Sing Sing.

Cea mai bună imagine – sprintul de final se joacă între The Brutalist și Dune – Part Two, facă-se voia Academiei.

Cel mai bun montaj – aici e, probabil, cheia care va decide întrecerea pentru cel mai bun film: dacă ia Conclave, are prima șansă acolo, deși, personal, prefer secvența aia antologică de pe la mijlocul preferatului meu, Anora, când trei bărbați se dau de ceasul morții să o imobilizeze pe o Mikey Madison ca lovită de streche.

Cel mai bun sunet – văd că tendința se deplasează dinspre Wicked către A Complete Unknown, deși Dune – Part Two e cel mai meseriaș din acest punct de vedere, dacă mă întrebați pe mine.

Cele mai bune efecte speciale – dacă nu ia Dune – Part Two aici, înseamnă că e ceva putred în America (mă rog, e, dar asta e altă poveste).

Cea mai bună coloană sonoră – pe lângă aerul maiestuos și reținut al lui Ralph Fiennes, coloana sonoră e cea care te captivează cel mai bun în Conclave, așa că preferința mea merge într-acolo, dar pot să înțeleg și dacă statueta îi revine lui The Brutalist.

Cele mai bune decoruri – cred că Wicked e cel mai îndreptățit aici, deși probabil că se vor găsi destule voturi și pentru Dune – Part Two.

Cele mai bune costume – tot Wicked.

Cel mai bun machiaj – din câte aud, desfigurările din The Substance sunt greu de bătut (și de suportat).

Cel mai bun cântec – cu toate scăderile lui, Emilia Perez are niște numere muzicale deosebite, așa că merită recunoaștere pentru unul dintre ele, ca reprezentat al întregii selecții.

Cel mai bun film de animație – duelul, asimetric, în ultimă instanță, e între două producții cu mesaje similare, The Wild Robot și Flow, deși îmi pare rău de Inside Out 2, care a fost excelent la rându-i.

Cel mai bun scurtmetraj de ficțiune – n-am văzut decât Anuja, ala că îi urez succes.

Cel mai bun documentar scurt – idem pentru The Only Girl in the Orchestra.

Cel mai bun film internațional – deși Emilia Perez dă semne că începe să iasă din mlaștina despre care vorbeam mai sus, nu cred că Ainda Estou Aqui poate fi surclasat, pentru că e o creație extraordinară, tulburătoare și înălțătoare deopotrivă.

Cel mai bun film – știu că Papei Francisc nu-i e prea bine, iar Conclave devine cu atât mai relevant (bașca finalul ăla menit a-l enerva pe Trump et comp.), dar parcă îi lipsește ceva pentru a câștiga premiul suprem, așa că sper să fie superba echipă din Anora cea care urcă pe scenă la finalul ceremoniei.

Având convingerea că, deși locatarul vremelnic de la Casa Albă le-ar vrea interzise, Oscarurile vor continua și la anul, vă dau întâlnire în 2026.

Până atunci, pace vouă.

Și nouă.

Sezon de Oscar 2025 – Anuja

Ne apropiem de încheierea acestui sezon de Oscar, nu însă înainte de a ne apleca asupra unui scurtmetraj de ficțiune intitulat Anuja, care, prin mijloacele-i modeste, de lungime și artistice, ne transmite mesaje înduișătoare, dar și triste.

Această scurtă poveste se petrece în India contemporană, în acele straturi profunde și năpăstuite ale societății, pe care le cunoaștem din The Slumdog Millionaire, și le are în prim plan pe două surori orfane, Panak, cea mare, și Anuja, cea mică.

Ambele lucrează într-o fabrică de textile, iar dacă asta nu vi se pare conform cu vârsta fragedă a mezinei, atunci ați atins primul punct nevralgic pe care realizatorul Adam J. Graves îl scoate în evidență – că există părți ale lumii unde ceea ce considerăm lege a firii nu se aplică.

În ciuda mediul defavorizat în care locuiește, micuța protagonistă (jucată de o fetiță fără nicio pregătire actoricească – Sajda Pathan) este foarte înzestrată intelectual și primește propunerea din partea unui om de bine, profesor din partea locului, de a a un examen care i-ar putea aduce un loc la un internat, precum și posibilitatea de a urma o școală și de a avea un viitor mai bun.

Însă, după o scenă simpatică și de o suprinzătoare deșteptăciune, patronul cam escroc al fabricii de textile își dă seama la rându-i că se poate folosi de capacitățile Anujei, așa că îi cere imperativ să începe a-l ajuta la birou, chiar în ziua și la ora când ar avea loc examenul.

Vă las pe voi să descoperiți ce alege fetița, o să mă limitez la a spune că, deși titlul o amintește pe doar una dintre cele două surori, și cea mare e la fel de importantă în ansamblul narativ și emoțional al scurtmetrajului.

Panak (jucată de asemenea de o neprofesionistă – Ananya Shanbhag) știe că nu își poate depăși condiția, dar asta nu o împiedică să se folosească de orice fărâmă de creativitate și devotament pentru a-și sprijini surioara.

Relația dintre ele este ca o flăcăruie de speranță într-o lume de beznă, tot așa cum educația rămâne singura sursă de lumină în întunericul existenței.

Hai să nu îi lipsim pe copii de ea și hai să le oferim una de calitate.

E spre binele lor, dar și al nostru.

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu

The Only Girl in the Orchestra

Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl

The Seed of the Sacred Fig

A Complete Unknown

The Brutalist

The Apprentice

Ainda Estou Aqui

A Real Pain

September 5

Sezon de Oscar 2025 – September 5

Se pot reproșa multe Oscarurilor, dar există un beneficiu de netăgăduit al instituției acestor premii.

Aduce în prim-plan filme remarcabile care, în noianul anual de producții cinematografice, ar putea trece neobservate.

Și nu mă refer aici neapărat la peliculele care adună nominalizări și statuete cu toptanul, ci la acelea care apar la categoria scenariu, mai precis la cel original.

Acolo am descoperit de-a lungul anilor niște scăpărări de inteligență sau profunzime pe care mi-ar fi părut rău să nu le trec prin filtrul gândirii și intelectului.

Este cazul din acest sezon al producției September 5, care prezintă zbaterile echipei de televiziune americane ajunse în situația neașteptată de a reda în timp real tragicele evenimente de la Olimpiada de Vară de la Munchen din 1972, când un grup de teroriști palestinieni a sechestrat o parte din delegația Israelului, rezultatul fiind o hecatombă în care și-au pierdut viețile atât agresorii, cât și ostaticii (fapte evocate și de Steven Spielberg în Munich).

Fiind specializați pe transmisiuni sportive, nu de știri, membrii respectivei echipe de televiziune își pun la bătaie toate resursele de ingeniozitate și energie, uneori peste limita legalității, pentru a obține informații, a prinde spațiu de emisie, a filma și a organiza conținutul difuzat în direct.

Nu lipsesc tensiunile dintr-un grup multicultural, în condițiile în care rănile celui de-al Doilea Război Mondial erau încă supurânde, alegerile care trebuie făcute între logica mediatică și moralitate sunt afurisit de grele, iar deciziile sunt luate sub presiunea amețitoare a timpului.

Regia lui Tim Fehlbaum (care semnează și scenariul alături de Moritz Binder și Alex David) este desăvârșită, prin modul intim de portretizare a personajelor, prin excelenta reconstituire a mijloacelor de producție TV ale perioadei și prin integrarea fără cusur a unor materiale audio-vizuale reale.

Distribuția, în care regăsim actori de compoziție precum Ben Chaplin, Peter Sarsgaard, John Magaro, Leonie Besesch sau Zinedine Zouadem, e de o democrație greu de găsit în vreo producție hollywoodiană, niciun interpret nu iese în evidență mai mult decât ceilalți, dar fiecare se reliefează, astfel că la final știi cine cu ce se ocupă și cum reacționează.

Deși înfațișa o poveste cu un final tragic cunoscut, am urmărit September 5 cu sufletul la gură, de parcă totul s-ar fi desfășurat atunci sub ochii mei.

Nu cunosc glorie mai mare a unui film decât să substituie imaginația memoriei.

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu

The Only Girl in the Orchestra

Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl

The Seed of the Sacred Fig

A Complete Unknown

The Brutalist

The Apprentice

Ainda Estou Aqui

A Real Pain

Sezon de Oscar 2025 – A Real Pain

Că să pot vorbi în voie despre A Real Pain, trebuie mai întâi să descarc de pe suflet povara fraudei pe care o comite.

Nu creația în sine, ci modul cum e promovată.

Povestea din film îi urmărește pe doi veri din America, descendenți ai unei evreice poloneze, care a supraviețuit Holocaustului. După trecerea ei în neființă, cei doi se gândesc să îi onoreze memoria, urmând drumul durerii pe care l-a parcurs în țara de baștină, având ca destinație finală casa-i de odinioară.

Pe parcurs, personalitățile discordante ale tandemului sunt pricină de momente amuzante sau revelatoare sau jenante.

Jesse Einseberg, cu tripla-i ipostază sergiunicolaesciană, nu ține morțiș să fie în prim-plan din punct de vedere actoricesc, deși are o contribuție simțitoare la bagajul emoțional al filmului, exploatându-și din nou acea introversiune vecină cu sociopatia pe care i-o știm din The Social Network.

Kieran Culkin culege cea mai mulți lauri cu personalitatea lui tulburată, șarmantă și exasperantă, care ascunde o suferință aparent incurabilă.

E favorit la această ediție a Oscarurilor, la categoria cel mai bun actor în rol secundar.

Ceea ce e strigător la cer.

Cei doi interpreți au cam același timp de apariție pe ecran și aceeși importanță narativă și afectivă în ceea ce A Real Pain vrea să ne transmită.

Plasarea sa la categoria secundar e un truc lipsit de sportivitate, menit a-l proteja de competiția cu greii principali ai sezonului și a-i asigura câștigarea statuetei.

Nu e un caz singular, istoria Premiilor Academiei, în special cel recentă, abundă în astfel de decizii neloiale, cea mai deșanțată fiind a încadrarării lui Timothy Hutton ca actor secundar pentru Ordinary People, în condițiile în care timpul efectiv în care apare în fața ochilor noștri e mai mare ca oricărui alt partener de ecran.

Nu sunt singurul căruia frauda de acum nu i-a mirosit prea bine. Cei de la BBC au alocat recent un amplu material despre acest fenomen, aducând și alte exemple de anul acesta, precum Zoe Zaldana sau Ariana Grande. În privința lor, cred că există argumente mai solide de a fi considerate actrițe în rol secundar decât în cazul lui Kieran Kulkin.

Dar povestea Oscarurilor e atât de pasionantă tocmai pentru astfel de controverse.

Acestea fiind spuse, să ne aplecăm asupra celui mai important personaj din A Real Pain, mai precis scenariul de mare inteligență și sensibilitate, scris de Jesse Eisenberg însuși.

Durerea amintită în titlu este cheia de boltă a acestei pelicule.

Unii înmagazinează durerea.

Alții o deversează peste ceilalți.

Pe unii îi face bățoși.

Pe alții labili.

Modul cum gestionăm durerea, atât cea transgenerațională, transmisă de la părinți sau bunici, dar și cea pe care o trăim nemijlocit, este guvernatorul din umbră al vieților noastre.

Asta ne demonstreză cu mare abilitate și echilibru Jesse Eisenberg, care, înțelegându-și scenariul mai bine ca oricine, știe și cum să-l transpună regizoral.

Spre deosebire de mulți confrați actori care, odată ajunși de cealaltă parte a camerei de filmat, se lasă mânați de exces de zel, proaspătul cineast e admirabil de reținut în mizanscene și decupaje și emfază.

Rezultatul este o felie elocventă de compasiune.

E ceea ce Oscarurile, cu toate scăderile lor, au nevoie.

Ca toată lumea, de altfel.

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu

The Only Girl in the Orchestra

Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl

The Seed of the Sacred Fig

A Complete Unknown

The Brutalist

The Apprentice

Ainda Estou Aqui

Camaieu muzical

În artele plastice, termenul de ”camaieu” denumește o pictură realizată în tonurile unei singure culori.

Nu e lucru ușor.

Să le dozezi, să le armonizezi, să le faci acceptate.

Însă o creație reușită își atinge scopul de a transmite ceva, așa cum a funcționat și abordarea celor de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova, care și-au construit cel mai recent spectacol cu lucrări ale aceluiași compozitor, Edward Elgar, artistul englez care a concheta și cu pic cu chimia (sau să fi fost alchimie modernă?).

O să mă refer la aceste compoziții nu în ordinea lor cronologică din cadrul concertului, ci aceea a evoluției emoționale care mi s-a relevat ascultându-le.

Serenada în Mi minor pentru orchestră de coarde, op. 20 și Concertul în Mi minor pentru violoncel și orchestră, op. 85, la acesta din urmă beneficiind și de patosul excelent controlat al solistului Octavian Pop, mi s-au părut fațete ale mozaicului de neliniști care ne dau târcoale în perioada asta, precum niște erinii mai puțin stridente, dar nu mai puțin amenințătoare.

Oare lumea se afundă în nisipurile mișcătoare ale unui război?

Oare vom mai putea trăi ca înainte?

Oare ce ar trebuie să fac și încotro s-o iau?

Gânduri negre legitime, pe care nu avem încotro decât să le conștientizăm, dar pe care, așezându-le într-un peisaj mai amplu al speranței, le putem ține în frâu.

Pentru asta, nu strică un strop de iubire, iar Salut d’Amour, op. 12, una dintre cele mai cunoscute bucăți compuse de Edward Elgar, e binevenită.

Iar scurtimea ei, simbol al evanescenței acestui sentiment, este și o virtute.

Câteodată, să ațipești câteva minute în fotoliu te revigorează pentru toată ziua.

Câteodată, să asculți câteva minute de muzică mare te revigorează pentru toată săptămâna.

Cea mai puternică injecție de stare de bine a venit, însă, de la Pomp and circumstance, op. 39, nr. 1, în care s-au estompat fruntariile dintre noi, publicul, și forțele reunite ale orchestrei simfonice și coralei academice a Filarmonicii din Craiova, conduse cu bonomia-i fermă de Svilen Simeonov.

Coregrafia inspirată a momentului ne-a apropiat ca oameni și a lăsat muzica să desăvârșească acel sentiment de comuniune care te protejează de multe vitregii ale sorții.

Muzica nu poate rezolva problemele lumii.

Muzica poate rezolva problemele lumii.

Două ipoteze care par la fel de plauzibile.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Sezon de Oscar 2025 – Ainda Estou Aqui

Îi încearcă pe mulți pe mapamondul ăsta dorul autocrației.

Guvernarea acea dictatorială care pune ordine în societatea decăzută.

Ce pierd din vedere, însă, este prețul nu piperat, ci de-a dreptul dezastruos care trebuie plătit.

Și nu se plătește la nivel de PIB, ci mai ales la nivel individual.

Este ceea ce se întâmplă familiei din Ainda Estou Aqui (Sunt încă aici), formată dintr-un tată arhitect, mamă casnică, dar cu preocupări intelectuale, și cinci copii (patru fete și un băiat), de diverse vârste.

Trăiesc într-o Brazilie sub dictatura militară a anilor ’70 ai secolului trecut, dar au o existență prosperă și chiar idilică. Tatăl are un trecut anti-sistem și pare a se angaja în mici acțiuni subversive, însă, per ansamblu, le merge bine: plajă, prieteni, veselie.

Asta până într-o zi, când el este ridicat de poliție fără prea multe explicații, ba chiar și soția și una dintre fiice au de îndurat calvarul detenției și interogatoriului, care nu prea respectă drepturile și libertățile constituționale ale unei așa-zise democrații.

Această cădere din paradis este totodată și ridicarea Fernandei Torres, actrița din rolul principal.

Interpretarea ei multidimensională, de soție care încearcă să-și găsească soțul, de mamă care încearcă să îi protejeze pe copiii mai mici și să devieze interogațiile celor mai mari și, nu în ultimul rând, de cetățean supus opresiunii unui regim arbitrar, e monumentală.

Se complică și mai mult cursa la Oscaruri din care mai fac parte Mikey Madison și Demi Moore.

Foarte expresivi sunt și cei tineri care o înconjoară, fiecare dintre copii filtrând tragedia în felul său, iar această perspectivă multiplă asupra efectelor profunde ale unei dictaturi este sfâșietoare.

Regizorul Walter Salles rezistă tentației de a dezumaniza excesiv sistemul. Oamenii care îl servesc nu par monstruoși, pentru că așa și este.

Sunt simple unelte ale unei acumulări nesănătoase a puterii.

Există, însă, unele semne cutremurătoare, precum imaginea fugitivă a unui chiștoc strivit pe podea cu sânge uscat sau urlete insuportabile care amuțesc apoi în mod funest.

Finalul are ceva înduioșător, dar este trist.

Înduioșător, știind că acea ipostază venerabilă a protagonistei este jucată de chiar mama ei din realitate, Fernanda Montenegro, care, acum aproape treizeci de ani, era ea însăși în centrul unui alt film bralizilian remarcabil, regizat de același Walter Salles și intitulat Central do Brasil, pentru care a primit o nominalizare la Oscar, la fel ca fiica ei aici.

Trist, pentru că Ainda Estou Aqui este un titlu polivalent.

Este despre rezistența în fața tiraniei.

Dar este și despre rănile pe care aceasta le provoacă și care nu se vindecă prea ușor.

Sau nu se vindecă niciodată.

Aviz tuturor amețiților pe care îi aminteam la început.

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu

The Only Girl in the Orchestra

Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl

The Seed of the Sacred Fig

A Complete Unknown

The Brutalist

The Apprentice

Non-ficțiuni pe care le-am citit (87)

Avem un pic de iarnă, anotimpul care favorizează cel mai mult lectura.

The Wisest One in the Room – de înțelepți e nevoie acum mai mult ca niciodată, așa că orice carte care ne ajută progresăm chiar și un pic în direcția asta e binevenită. Rod al colaborării dintre specialiști în psihologie socială, Thomas Gilovich și Lee Ross, volumul prezintă diverse apucături cognitive, nu neapărat pozitive, precum și cum ne-am putea debăra de ele. Lucrarea pășește pe urmele unui Daniel Kahneman și ale colegilor săi de generație și idei, așa că multe dintre studiile prezentate îmi erau cunoscute din alte părți. N-a stricat, însă, să mi le reîmprospătez mental și au existat și diverse aspecte noi, de luat în seamă. Unul dintre acestea pare simplu, dar îl uităm adesea: când o persoană care avea o obligație față de noi nu o îndeplinește, avem tendința să ne gândim la cel mai negru scenariu în ceea ce privește caracterul respectivului/ei; uneori așa e, însă deseori e doar o circumstanță despre care nu știm. Foarte relevatoare mi s-a părut și modalitatea de a-i convinge pe cei refractari de a alege schimbarea – pur și simplu trebuie să li se demonstreze că în noua configurație a lumii nu le va fi mai rău ca înainte. Bineînțeles, toate acestea sunt mai ușor de zis decât de făcut, însă în asta constă înțelepciunea, nu?

Otomanii. Hani, cezari și califi – așa cum o arată și titlul, este încă o istoriei a Imperiului Otoman, de la primele mărturii ale triburilor lui Osman până la instaurarea republicii de către Ataturk, însă accentuând câteva aspecte pe care Marc David Baer consideră că merită să le revizuim. Una dintre acestea, valabilă doar pe jumătate din punctul meu de vedere, este că acest imperiu este parte integrantă a istoriei Europei și că evoluțiile (și ororile) din cadrul său nu sunt cu nimic mai prejos sau diferite decât cele din restul continentului. Până la un punct, analogiile sunt viabile, însă nu putem uita că Imperiul Otoman a acoperit și o parte din Orientul Mijlociu, iar ce s- aîntâmplat acolo cu greu poate fi integrat istoriei Europei. Mai interesante mi s-au părut relațiile ambivalente dintre sultani și ordinele dervișilor, mai ales cele ale bektașilor (care pot deveni națiune suverană în cadrul Albaniei, potrivit unor știri recente), precum și toate mărturiile și comentariile despre starea lucrurilor, înregistrate de contemporani otomani din diverse perioade. Acolo, mai mult decât orice, se vede că oamenii sunt aceiași peste tot și oricând, deși îi desparte evuri și religii. Cutremurătoare sunt și paginile despre genocidul armenilor, un rol nefast în acesta jucând și populația kurzilor, pe care mass-media îi tratează îndeobște în prezent drept victime.

Born Anxious – stresul și anxietatea sunt maladii moderne foarte întâlnite. Le vedem pretutindeni, de la copii care stau locului, la adolescenți cu probleme de integrare, ajungând până la adulți cu complicate probleme de relaționare, care îți mănâncă zilele în relații personale sau de lucru. Potrivit lui Daniel P. Keating, toate își au cauza în stresul la care suntem supuși în primul an de viață, prefațate chiar și de lunile petrecute în pântecele mamei, care poate fi la rându-i, victimă a stresului. Spre deosebire de Gabor Mate, care compune explicații ample și ușor discutabile a tot felul de probleme cauzate de stres, autorul de aici e mai rezervat și se sprijină mai mult pe tot ce a descoperit știința referitor la transformările de nivel celular sub influența unor factori stresori. După ce stabilește bazele științifice ale ideilor sale, dezvoltă fiecare grupă de vârstă în parte în ceea ce privește disfuncționalitățile și soluțiile. Acestea din urmă vizează uneori realități specifice Statelor Unite, însă unele sunt universal aplicabile și se pot rezuma într-un termen propus chiar de Keating – superîngrijiri. Da, e o viziune lucidă. Unii copii sau oameni în toată firea au nevoie de mai mult: de mai multă răbdare, de mai multă atenție, de mai multă toleranță. Depinde de noi cât putem să le acordăm, fără a cădea noi înșine pradă stresului debilitant.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție corporală

Non-ficțiuni pe care le-am citit (71)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție napoleoniană

Non-ficțiuni pe care le-am citit (73)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție renascentistă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (75)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (76)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de Oscar

Non-ficțiuni pe care le-am citit (78)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (79)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (80)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (81)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (82)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (83)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (84)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (85)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (86)