Urmărind știrile despre conflictul dintre Israel și Iran, am remarcat cât de distructiv și impersonal a ajuns războiul.
Când cei din Hamas au lansat atacul neașteptat care a declanșat această spirală a violenței care a culminat acum, a fost vorba, totuși, despre o operațiune aparținând trecutului, cu trupe terestre nevoite să se coordoneze, cu oameni care au fost puși în situația să apese pe trăgaci pentru a-i ucide pe semenii lor.
Faza aceasta, însă, e a dronelor și rachetelor care vin din văzduh și seamănă distrugere, fără ca aceia care au apăsat pe buton să îi vadă la față pe aceia pe care i-au condamnat la moarte.
Iar această abstractizare sporește oroarea, tot așa cum Facebook-ul i-a încurajat pe mulți să fie mai agresivi în exprimare, simțindu-se apărați de distanța asigurată de mediul digital.
Ajung astfel la două jocuri pe calculator pe care am avut ocazia să le încerc și care au ilustrat foarte sugestiv cât de seducătoare este această capacitate distructivă manifestată de departe.
Unul este Alpha Centauri, urmaș spiritual al seriei Civilization, dar pe care chiar reușește să o depășească, îndrăznesc să spun, printr-o complexitate și o profunzime net superioare.
Dacă la început, pentru a-ți înfrunta adversari, ești nevoit să construiște varii vehicule și echipamente terestre, spre finalul jocului, când tehnologia a evoluat exponențial, ai la îndemână odioasele Planet Busters, care poate rade de pe fața planetei un oraș ridicat cu trudă și toate împrejurimile sale în câteva secunde.
Singurul lucru care te împiedică să le folosești este convenția planetară împotriva unor astfel de arme neloiale, dar și aceasta poate fi abolită, dacă manevrezi lucrurile în plenul adunării.
Ca și în lumea noastră, linia dintre pace și anihilare stă în aderarea la niște reguli. Care nu sunt imuabile.
Celălalt joc este Defcon, al cărui titlu elocvent, care face trimitere la Defense Readiness Condition, scala de alertă a forțelor armate americane, în care nivelul cel mai de sus este 5, adică război total, inclusiv nuclear.
În experiența ludică virtuală, terenul de joacă este mapamondul întreg, iar scopul tău este să îți dezvolți și plasezi arsenalul și flota, astfel încât, la declanșarea iadului pe pământ, să fii cât mai pregătit să îți distrugu adversarul.
Jocul e lent, dar are o atmosferă neliniștitoare, ba chiar terifiantă, alimentată de coloana sonoră tensionată, precum și grafica minimalistă.
Trădarea și atacurile neașteptate nu sunt doar opțiuni de luat în calcul, ci strategii recomandate.
Și aici, ca și în Alpha Centauri, viețile omenești sunt doar cifre de lucrat în minus.
Să sperăm că în lumea palpabilă în care trăim, abstractizarea asta a războiului nu o să ajungă tot acolo.
Istoric vorbind, sintagma ”Great Game” se referă la rivalitatea din a doua jumătate a secolului al XIX-lea dintre Marea Britanie și Rusia țaristă, vizând zona Asiei Centrale, în principal Afganistanul și Persia.
Termenul a fost popularizat de Rudyard Kipling în romanul Kim și a ajuns să denumească acel ansamblu de intrigi, trădări și suspiciuni care marchează relația dintre două mari puteri, care nu degenerează, însă, într-un conflict armat fățiș.
Evident, Războiul Rece e cea mai apăsată expresie a acestui Great Game, iar filmul de spionaj romantic The Tamarind Seed o ilustrează într-un mod captivant.
Pe insula Barbados, o englezoaică funcționară a unui minister britanic, văduvă și suferind după relația încheiată cu un bărbat însurat, se vede acostată (și ce coaste superbe ne prezintă filmul!) de un reprezentant militar sovietic, insistent, dar politicos.
Această improbabilă idilă, pe care ea insistă să o mențină castă, atrage atenția ambelor tabere, care se angajează în încă o rundă a acelui Great Game, iar ca spectator te convingi pe tot cuprinsul poveștii de validitatea spuselor spionului-șef din Albion, un Anthony Quayle dintr-o bucată:
Nimeni nu poate fi crezut.
Nimic nu poate fi crezut.
Oricine e capabil de orice.
Regizat cu fast concis de Blake Edwards, The Tamarind Seed ne poartă prin pitorești peisaje caraibiene, dar și prin binomul Paris-Londra, axă pe care spionajul stilat merge ca uns, beneficiază de o coloană sonoră subtilă semnată de John Barry (același care impusese deja în conștiința colectivă și tema muzicală din universul James Bond) și propune un scenariu care înaintează cu pași măsurați, lenți, dar niciodată plictisitori.
Toate aceste sporesc farmecul pe care îl degajă cuplul de protagoniști.
Fără să mai uzeze de superba-i voce, Julie Andrews se folosește de acea candoare lipsită de naivitate care i-a servit atât de bine în carieră, reușind să se opună cu stil și inteligență unui Omar Sharif exasperant de arătos și seducător.
Între ei nu are loc doar încleștarea geopolitică, ci și eternul joc al seducției dintre un bărbat și o femeie, cu regulile sale, încălcate la tot pasul.
Acest tablou al lui Rembrandt se intitulează Cărturar în camera de studiu, se găsește în Galeria de Artă Națională din Praga și în el se bat două proverbe românești.
Unul e Ai carte, ai parte. Figura mândră a personajului e dincolo de mulțumirea de sine a celui care se bucură de învățătură. E trufia celui care a ajuns pe o treaptă superioară a ierarhiei sociale sau vrea să proiecteze impresia asta.
Celălalt e Haina nu îl face pe om. Ba da, îl face, iar asta ne arată Rembrandt printr-un simplă ecuație a suprafeței picturii. Haina aceea ocupă mai mult spațiu decât chipul, cușma sau instrumentele de lucru ale cărturarului.
Îi prilejuiește artistului o veritabilă demonstrație de forță, reconstituind bidimensional textura pufoasă (pe care o simțim aievea) a blănii și jocul luminii care o ajunge.
Să fi fost asta încă o ironie a lui Rembrandt față de comanditar?
Sau pur și simplu aplecarea lui pentru joacă, aceeași care i-a înfuriat pe cei care îl plătiseră pentru Rondul de noapte?
Podul Mehmet Pașa Sokolovic unește malurile râului Drina la Vysegrad în Bosnia și Herțegovina.
A fost terminat în 1577, construcția sa fiind comandată de cel căruia îi poartă numele, la acel moment Mare Vizir al Imperiului Otoman, și a fost proiectat de Minar Sinan, geniul arhitecturii otomane în perioada sa de glorie.
Are o lungime de 180 de metri, numărând 11 arce de susținere, amplasate la 11-15 metri distanță unul de altul.
A fost avariat în Primul si Al Doilea Război Mondial, dar a fost ulterior renovat.
În 2007, a fost înscris pe lista Patrimoniului Universal UNESCO.
Așa sună istoria faptică, frustă și, de ce să nu recunoaștem, necesară.
Dar istoria este a oamenilor, e făcută de ei și menită a fi știută de ei.
Ivo Andric, croat născut în Bosnia și scriind în limbă sârbă, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1961, înțelege asta și ne umple istoria edificiului lui Mehmet Pașa Sokolovic cu multă, multă umanitate în E un pod pe Drina….
Cronica deopotrivă amplă și intimă a celor care au trăit, suferit și iubit în preajma podului și chiar pe el, romanul urmează toate etapele pe care istoria frustă de mai sus le-ar înregistra după cum urmează: construcția podului în timpul stăpânirii otomane a Bosniei, transformările aduse de noua ocupație austriacă, efectele răscoalei lui Karagheorghe, lupta pentru emancipare națională, ororile din Primul Război Mondial.
În toate, Andric plăsmuiește personaje veridice, dar și pitorești, depărtate cronologic de noi, dar apropiate prin tot ce simțesc și pățesc.
Lucruri pe care manualele de istorie le înregistrează sec, precum tributul de sânge numit devșirme, plătit de populația creștină otomanilor, organizarea comunală multiconfesională sau chiar trasul în țeapă capătă viață sub condeiul scriitorului, chiar și când (sau mai ales) vorbesc despre moarte.
Aici e marea calitate a cărții și pricina recunoștinței duble pe care am înțeles că trebuie să o port istoricilor.
Avem nevoie de un Theodor Mommsen, cu erudiția și răceala lui.
Dar avem nevoie și de Ivo Andric, cu profunda lui înțelegere a omului.
Acum mai mulți ani, Laurențiu, prietenul și mentorul meu într-ale jocurilor video, se declara încântat de o creație de gen, intitulată The Talos Principle.
Acum sunt în măsură să îi dau dreptate și să ma raliez entuziasmului său față de această realizare intelectuală care depășește simpla condiție de divertisment.
Îl văd pe The Talos Principle ca pe un urmaș spiritual al Portal, alt joc de legendă, cu care împărtășește câteva caracteristici.
Se desfășoară la persoana I.
Jucătorul este ghidat de o voce demiurgică și memorabilă.
Arhitectura spațiilor pe unde peregrinezi este impecabilă, atât ca design, cât și fac funcționalitate ludică.
Presupune rezolvarea unor puzzleuri fizice, prin utilizarea unor tehnologii existente în joc; în cazul de față, finalitatea este, în cea mai mare parte a situațiilor, obținerea unei piese de Tetris, încă un semn al influenței covârșitoare a ideii simple, dar geniale a lui Alexei Pajitnov.
Când dai de cap unui astfel de puzzle, te simți incomensurabil de deștept.
Cel mai important, deși mecanismul jocului este repetitiv, pe parcurs se construiește o poveste consistentă și profundă.
Ambele narațiuni vizează raportul omului cu Inteligența Artificială, însă aici lucrurile se despart.
Dacă Portal are un ton macabru, dar savuros, The Talos Principle are ample ambiții filosofice, îmbinând motive biblice și proiecții despre transhumanism și amestecându-le cu influențe din alte culturi, pentru a propune o alegorie a ce ne face cu adevărat oameni.
Pe măsură ce înaintezi, dincolo de frustrarea cauzată de unele puzzleuri afurisit de dificile, te vezi confruntat cu sfârșitului inexorabil, atât indivividuale, cât și a omenirii.
Poate că jucătorii înrăiți vor glisa rapid peste componenta emoțională a jocului, pe care o vor considera o glazură ne-necesară.
Însă, pentru mine, e la fel de importantă ca provocarea cognitivă și îmi permit să parafrazez puțin cuvintele finale ale acelui personaj feminin care apare periodic sub forma unor amintiri, pentru că sunt marea lecție din The Talos Principle:
Era și momentul să mai vorbim de o incursiune pe tarâmul non-ficțiunilor, așa că iaca:
Cartea vinului fără bla-bla – o scurtă aventură oenologică, despre realizarea vinului și despre principalele produse ale lumii. Nimic nou, dar autoarea Louisa Maria Schimdt se remarcă prin incisivitatea și caracterul tranșant al părerilor. De pildă, nemțoaică fiind, nu ascunde că are o pasiune pentru Riesling, așa cum nu ezită să demaște trucuri de marketing care caracterizează comerțul de profil la nivel global. Multe dintre soiurile la care se referă n-au cum să fie cunoscute băutorului obișnuit, care se va vedea, însă, atras de accesibilitatea descrierii proceselor care duc la nobila licoare. Eu, unul, fost fascinat să descopăr că taninul, acest element hotărâtor al vinului roșu, provine dintr-un foarte ingenios mecanism al naturii, menit a proteja bobul de strugure.
Lux, modă și alte bagatele politicești în Europa de Sud-Est în secolele XVI-XIX – titlul este suficient de elocvent în a descrie subiectul acestui volum colectiv, îngrijit, printre alții, de Constanța Vintilă, mare expertă a trecutului fanariot și Belle Epoque al românilor. Ceea ce, însă, descoperi parcurgându-l este bogăția izvoarelor consultate și complexitatea tabloului social pe care îl compun. Domenii precum vestimentația sau banchetele sau chiar dulcețurile reflectă moravurile unei epoci și modul cum se schimbă de-a lungul timpului. Deși o parte considerabilă a acestei cărți superb ilustrate se referă la Țările Române, acestea sunt integrate peisajului mai amplu al Balcanilor și al influenței orientale a Imperiului Otoman. Raporturile cu acestea relevă că noi, românii, avem o tradiție în a trata duplicitar organizațiile internaționale din care facem parte. Nu doar UE are parte de asta în prezent, ci și Înalta Poartă, pe care boierii români o fentau când o vizitau, păstrând restricțiile vestimentare impuse de puterea suzerană, pentru ca, întorși acasă, să ia pe ei caftane croite leit precum cele destinate, teoretic, doar turcilor. Istoria este cea mai hazlie, colorată și delicioasă poveste.
A Brief History of the Mind – cum a ajuns omul, de la o primată limitată în realizări mintale la ființa de acum, care trimite semeni în spațiu și a plăsmuit Capela Sixtină și Citizen Kane? William H. Calvin vine cu propriile supoziții, care se centrează pe ideea că schimabrea condițiile în care se găsea omul primitiv l-a obligat să găsească soluții tehnice, să se recalibreze fizic și cognitiv, inclusiv să colaboreze mai bine, fapt care a dus la apariția limbajului. Autorul insistă mult (și destul de convingător) pe ipoteza că aruncarea proiectilelor a supus creierul oamenilor de acum sute de mii de ani la o provocare foarte complexă, de încolo începând ascensiunea pe care o invocam la final. Nu mă pot pronunța în privința validității ei definitive, dar e plauzibilă, iar Calvin mai face o afirmație interesantă la un moment dat, opinând că aceste transformări trebuie să le fi cauzat multor oameni de demult și boli psihice. Dacă asta este adevărat, atunci avalanșa de afecțiuni de acest gen la care suntem martori în prezent e semn că mintea omenească e într-o fază similară, de ajustare la un mediu care se schimbă profund, mai ales din punct de vedere tehnologic. Poate de aici vin toate teoriile conspiraționiste care ne mănâncă zilele și ne pun în conflict cu neamurile.
Criticată de unii ca fiind rezultatul unor criterii care nu reflectă întru totul relevanța istorică, lista patrimoniului cultural UNESCO e o metodă excelentă de a descoperi locuri deosebite, care nu beneficiază în ghidurile obișnuite decât de o notă de subsol, dacă nu cumva lipsesc chiar cu desăvârșire.
Este și cazul localității Kladruby nad Labem din regiunea Pardubice din Cehia.
Probabil că numele vă e complet necunoscut, iar noi ne-am abătut pe acolo tocmai pentru că îl regăsisem pe lista celor de la UNESCO, pentru ansamblul de grajduri și manej care au o vechime de câte sute de ani.
Chiar dacă am fost conduși doar prin anumite secțiuni ale complexului, a fost o experiență fascinantă, o incursiune aproape palpabilă (inclusiv olfactiv, după cum vă puteți imagina) într-o artă complicată și care a schimbat istoria lumii – domesticirea și antrenarea cailor.
Uitați-vă numai la imaginea de mai jos.
Ce plapând pare omul față de cal, nu?
Ce forță trebuie să fie conferit calul celor care, la începuturile omenirii, au reușit să-l facă camarad și armă!
Ce tărie de spirit și inteligență au avut cei care au educat și canalizat potențialul fizic al acestor maiestuoase creaturi!
Vizita la Kladry nad Labem a avut drept final contemplarea din afară a pajiștii unde se aflau iepele cu mânji încă dependenți de ele.
Niște copii necuvântători cu toate caracteristicile pe care le știm: exploratori, dar și temători, neascultători, dar și atașați de mamă.
Zona în care se găseau era situată de partea cealaltă a unei șosele populate față de restul ansamblului.
Am văzut multe mașini oprindu-se, pentru a admira această oază de liniște animată.
Am văzut copii încântați, am văzut adulți încântați, am văzut bătrâni încântați.
Azi e 1 iunie, Ziua Copilului.
Așa că la mulți ani tuturor copiilor, de orice specie și de orice vârstă.
Mai precis, simțind acel imbold din pandemie care i-a făcut pe mulți să își descopere talente latente, s-a specializat pe ceea ce numim mindfulness.
Știu, e un cuvânt folosit până la sațietate de unii și luat în derâdere de alții (cei de la Times New Roman au câteva articole satirice despre asta), însă, dacă îl explorăm un pic mai în detaliu, precum la fel de ironizatul predecesor, adică dezvoltarea personală, descoperim un domeniu care merge milenii înapoi în istorie, la filosofia vechii Elade sau la căutările spirituale ale budismului.
De fapt, primul aspect care mi-a atras atenția când Veronica și-a prezentat activitatea și motivația din spatele ei a fost că a invocat, printre sursele de documentare, autobiografia lui Benjamin Franklin, acel om de o inteligență deosebită, care, după o viață de un preaplin experiențial a ajuns la concluzia că virtuțile (azi le numim trăsături de caracter) sunt principal indicator după care îi judeca pe ceilalți.
Corelez asta cu spusele unor domni din echip administrativă a unei mari companii, cu care lucrez îndeaproape:
Iulian, din ce în ce mai mult căutăm oameni de caracter. Competențele se învață, dar caracterul, mai greu.
Despre a învăța să ai un astfel de caracter bine conturat, de a relaționa mai bine cu tine și cu cei din jur, este vorba în activitatea Veronicăi, la care pot apela atât cei mici, cât și cei mari, în cadrul unor ateliere de mindful creativ.
Și, așa cum înțelepciunea ancestrală spune că teoria ca teoria, dar practica ne omoară, Veronica ne-a oferit ocazia să testăm un pic de mindfulness informal, prin intermediul unei provocări de scrapbooking.
Scrapbooking-ul este un ansamblu de activități manuale, prin care realizezi tu însuți obiecte precum albume foto, invitații, felicitări sau orice altceva îți mai trece prin minte.
Când Veronica ne-a arătat artefactul pe care urma să îl confecționăm fiecare dintre noi, mulți, inclusiv eu, am pufnit în râs, manifestându-ne neîncrederea.
Însă, așa cum învățasem anterior, am lăsat acest gând negativ să treacă și ne-am pus pe treabă.
Iar munca plină de migală la care am fost supuși ne-a absorbit cu totul, astfel că sala cea primitoare de la localul 12Doișpe a răsunat de sunetele discrete ale dedicării și minuțiozității meșteșugărești.
Eu, unul, am uitat de oboseala care mă încerca după o zi plină, preocupările pentru ziua de luni ce stătea să vină, precum și orice grijă existențială, și m-am făcut luntre și punte să ansamblez bucată cu bucată părțile ingeniosului mecanism de hârtie.
Și mi-a ieșit mulțumitor, după cum puteți vedea.
Și, mai mult de atât, m-am bucurat de proces, mi-am curățat mintea de balast și am socializat cu oameni apropiați.
Adică am aplicat mindfulness.
Credit foto – amicul Daniel Botea, deși cred că l-a secondat și amicul Marian Buzărnescu.
De curând s-a încheiat o perioadă de mare dihonie în România.
Ne-am certat cu prietenii, ne-am certat cu neamurile, ne-am certat cu necunoscuții pe Facebook.
Acum, zice-se, ar trebui să înceapă efortul de reconciliere.
Nu știu cât succes ar putea avea un astfel de demers, însă unul care ar avea șanse reale este negreșit Magnificat pentru soprană, cor și orchestră al lui John Rutter, pe care l-am audiat la cel mai recent concert de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova.
În primul rând, ne-ar uni satisfacția de a fi fost, potrivit spuselor dirijorului Radu Zaharia, primii de a-l fi audiat în România. O astfel de mândrie patriotică e curat factor de coeziune.
Apoi, să vezi forțele reunite ale orchestrei simfonice și ale coralei academici craiovene (aceasta din urmă ghidată din umbră de Bogdan Botezatu), cântând cu patos astral e un îndemn să lași adversitatea la o parte și să întinzi o mână celuilalt.
Deși Magnificat a început ca un imn creștin, iar controversa religioasă e unul dintre substraturile sciziunii care macină țărișoara noastră, laic să fii, tot ești fermecat și pacificat de sonoritatea sa, așa cum a fost aranjată de John Rutter.
Iar vocea mlădioasă a sopranei Rut Iovescu are darul să liniștească chiar și cele mai ardente partizanate.
Numiți-mă antisocial, daca vreți, însă, pentru mine, mai captivant a fost Dublul concert în Re minor pentru vioară, pian și orchestră de Felix Mendelssohn-Bartholdy.
Ondin Brezeanu mânuind arcușul, iar Mădălina Pașol claviatura, cele două instrumente centrale ale muzicii clasice au fost un veritabil cuplu Bonnie și Clyde.
Au conlucrat, au concurat, s-au tachinat, au dialogat, au avut momente de încrâncenare, dar și unele de tandrețe, au stat de șase unul pentru altul, astfel încât, când unul o lăsa mai moale, intervenea celălalt cu energie.
Împreună, au acționat hoțește și ne-au jefuit de ultima fărâma de atenție pe care am fi dedicat-o altor activități, altminteri nefaste, precum telefonul sau șușotitul.
Ca un făcut, după acest jaf în stil în stil simfonic, am plecat de la Filarmonica din Oltenia mai bogat, nu mai sărac.
În deja îndelungata mea aventură pe tărâmul jocurilor de societate, am constatat că există două mari trăsături care trebuie întrunite, pentru ca o astfel de creație să fie de succes – designul intelectual și designul stilistic.
Strict din punct de vedere al provocării pentru celulele cenușii, jocul vizează acea inteligență spațială necesară în șah sau Tetris.
Realizat de Jose Antonio Abascal Acebo pentru doi participanți, mecanismul ludic are două faze, cea a plasării plăcuțelor rectangulare care sugerează caldarâmul și cea a plasării clădirilor, piese de diverse contururi, acest din urmă aspect apropiind Paris: Orașul luminilor de legendara creație a lui Alexei Pajitnov.
Dincolo de complexa configurație grafică pe care jucătorii sunt nevoiți să o gestioneze, există diverse metode prin care îi poți pune bețe în roate adversarului, toate vizând suprafața de joc și exploatarea ei.
Și aici ajungem la componenta artistică, căruia avem a-i mulțumi lui Oriol Hernandez, atât de reușită, încât nu mă mai satur să o contemplu.
Jocul este plasat într-un Paris de Belle Epoque, adică sfârșit de secol XIX, când cel mai frumos oraș al lumii își desăvârșea înfățișarea și introducea unul dintre beneficiile modernității, iluminatul public.
E o perioadă de efervescență culturală, e epoca lui Rodin sau Toulouse-Lautrec, iar toate acestea se regăsesc în joc și sunt utilizate cu mare efect.
Acele acțiuni speciale, prin care îți sporești avantajul sau deturnezi mutările adversarului se prezintă sub forma unor cărți poștale, extraordinar concepute și care te transpun în acel fin de siecle glorios.
Inclusiv broșura cu regulamentul are un aer de gazetă de epocă, iar asta nu face decât să sporească plăcerea de a te cufunda în provocarea multiplă a acestui joc.
Ernest Hemingway spunea că există doar două locuri pe lume unde putem trăi fericiți – la Paris și acasă.
P.S. La mulți ani prietenilor de la Libris, care mi-au oferit acest joc și care de curând au împlinit 34 de ani de muncă în slujba luminării noastre, a tuturor.
