Un craiovean care m-a învățat povești

Alexandru Mitru a fost unul dintre dascălii copilăriei mele.

Prin intermediul lui i-am cunoscut îndeaproape pe zeii Olimpului, am parcurs muncile istovitoare ale lui Heracles sau am fost martorul Războiului Troian, cu toată oroarea și gloria sa.

Tot purtat de condeiul său am călătorit din Urukul lui Ghilgameș până în strâmtoarea din Pirinei unde și-a pierdut Roland viața sau în Gruzia viteazului în piele de tigru.

În timp, toate cele opere pe care le-a adaptat pentru tineri și-au dezvăluit tainele și subtilitățile în versiunile lor originale, însă, ca și în cazul lui Charles și Mary Lamb și a pieselor lui Shakespeare, lui am a-i mulțumi pentru că mi le-a povestit întâiași dată.

Știam că e născut în Bănie, dar, spre rușinea mea, habar nu aveam că a redactat și volumul Craiova în legende și povestiri.

Găsindu-l, am purces a-l citi cu o curiozitate plurivalentă.

Oare voi afla ceva nemaiauzit?

Oare stilul mi se va părea copilăros?

Oare îmi voi vedea unul dintre naratorii preferați dați jos de pe piedestal?

Răspunsul este nu pentru fiecare dintre aceste întrebări.

E drept, există un filon patriotic desuet în unele dintre povestiri, precum cea despre Decebal (volumul e apărut după filmul Columna, deci dacismul era în floare) sau seria despre Tudor Vladimirescu, în care norodul e obijduit, iar boierii asupritori (nu că n-ar fi fost așa, vezi apucăturile prezentului).

Prezentul e proslăvit ca o realizare a socialismului, o abordare izvorâtă din convingere sau din necesitate, nici nu mai contează.

Ce rămâne este modul palpitant în care autorul îmbracă fiecare povestire. E un dramatism în cele medievale, de zici că e Urzeala tronurilor neaoșă.

Și au un dar de a se termina nedecis, astfel încât tu însuți te simți ispitit să continui istorisirea în mintea ta.

Iar acel capitol dedicat sosirii guvernului provizoriu de la 1848 la Craiova, filtrat prin ochii unui Titu Maiorescu copil, este încântător.

Și cum să nu te simți captivat, când auzi menționate Balta Craioviței, Madona Dudu, Bucovățul sau alte locuri din oraș?

Craiova are multe povești ascunse și încă n-a isprăvit a le spune.

Cornișteanu din fire n-are lecuire

În focurile controversei online iscate de părerea mea despre spectacolul Anomalia al celor de la Teatrul Național din Craiova, o persoană din acea instituție, nu spui ține, dar sus-pusă în domeniul așa-zis intelectual, a avut această ieșire față de o comentatoare din exterior.

Cu prima parte a acestui mesaj sunt parțial de acord, însă uitați-vă cu atenție la a doua.

Dincolo de tonul deplasat, reiese o desconsiderare ceva de speriat la adresa unui posibil spectator.

Iar la câteva luni după aceea, ce-mi văd ochii?

O piesă nouă la TNC, având ca decor asta.

Doamnelor și domnilor, aveți aici un caz flagrant de disonanță cognitivă.

Puteți să-l luați și să-l folosiți didactic, chiar fără să mă citați.

Imaginea în cauză este din Două povești de amor, regizată de Mircea Cornișteanu.

Iar faptul că Teatrul din Craiova a apelat din nou la serviciile lui, după Zăpezile de altădată, este semn de neputință, dar și de înțelepciune.

Neputință, pentru că sunt suficient de în etate să îmi aduc aminte cum mai că nu s-a sărbătorit în stradă debarcarea lui din funcția de director, printre acuzele care i se aduceau fiind și joasa calitate intelectuală a pieselor pe care le monta.

Înțelepciune, pentru că, în ciuda tuturor metehnelor sale, Mircea Cornișteanu poate produce un spectacol la care să vină și acele persoane pentru care teatrul este doar o opțiune de petrecere a timpului din multe.

În marea taxinomie a spectatorilor, și această încrengătură contează.

Despre reușita piesei în această privință, mai multe la final.

Deocamdată să spunem că Două povești de amor este, așa cum o arată și titlul, o diadă de clinciuri de asemenea natură între două personaje, unul feminin (Cerasela Iosifescu, proaspăt Uniterizată, felicitări!) și altul masculin (Claudiu Bleonț), la care se adaugă aportul comic al lui Adrian Andone (oricând de încredere când vine vorba de partituri de acest gen).

Recunosc că am fost surprins când am văzut autorul de la care pornesc cele două părți ale spectacolului – Anton Cehov.

Ia te uită, mi-am zis, Mircea Cornișteanu și-a rafinat preferințele, acum, la senectute.

Dar nu vă îngrijorați sau entuziasmați, după caz.

Claudiu Bleonț îi spune la un moment dat Ceraselei Iosifescu:

Arăți țâță de mâță în doliu!

Toate lucrurile sunt la locul lor. Dacă a scris Cehov așa ceva, îi mănânc operele complete filă cu filă.

Aș putea să caracterizez cele două părți distincte ale reprezentației pe cont propriu, dar, pentru că sunt un umil blooger fără studii teatrale, o să mă slujesc și de suprema instanță a acestei arte, publicul.

De regulă, Două povești de amor se joacă în sala mare a Teatrului din Craiova, însă când am văzut-o eu, s-a ținut în sala mică, plină cu elevi de liceu, însoțiți de câțiva profesori.

Erau din Eșelnița, după cum cum mi-au spus, veniți în vizită în Craiova.

La prima parte a spectacolului, s-au foit, s-au mai uitat pe telefoane, s-au mai înghiontit și au șușotit permanent, fără a fi deranjanți.

Nu e de mirare, asta e bucata îngroșată peste limitele caricaturalului, iar dacă asta le-a dăunat lui Adrian Andone și Ceraselei Iosefescu, vă imaginați ce rezultat a avut combinată cu emfaza endemică a lui Claudiu Bleonț.

Exasperant, vă spun eu.

Cea de-a doua parte, însă, a avut un efect de amuțire asupra liceenilor. Nu s-au mai văzut ecrane de telefoane, nu s-au mai auzit chicoteli.

Nu e de mirare, pentru că e excelent dozată, Claudiu Bleonț reușește să-și tempereze pornirile, Cerasela Iosifescu e în cea mai bună formă, Adrian Andone e simpatic, iar evoluția psihologică e ușurică și distractivă.

Iar când luminile s-au stins, a izbucnit un amalgam încântător de aplauze și chiote.

Publicul, instanța supremă.

Pe un spectator anume îl poți prinde într-o pasă proastă sau într-o dispoziție euforică.

Dar nu poți păcăli o sală întreagă de minți și suflete.

De aceea, când i-am spus în treacăt regizorului, prezent în sală (i-am și auzit vocea cavernoasă când s-a răstit la o doamnă să-și închidă telefonul), ”Felicitări, domnule Cornișteanu, încă vă mai ies chestiile astea!” și i-am văzut zâmbetul sfios, am fost aproape mișcat.

Aproape.

P.S. În prima secvență, Claudiu Bleonț se pișă printr-un gard viu.

Nu, că piesa e bună.

Credit foto: www.tncms.ro.

Furiosa și iute

Mad Max – Fury Road a venit peste noi ca tăvălug.

Un iureș irezistibil de adrenalină, de acțiune furibundă (jocul de cuvinte e deliberat), o lipsă sănătoasă de respect față de convențiile hollywoodiene de a băga discuții și timpi morți. Mai pe românește, nema răgaz pentru verificat telefonul.

La un așa standard de spirit alert, faptul că aproape octogenarul George Miller nu s-a astâmpărat și a mai vrut o rundă e un fapt remarcabil în sine.

Ce m-a impresionat și mai mult la Furiosa – A Mad Max Saga este că nu e o simplă pastișă a strălucitei creații anterioare.

Filmul de față are bucăți consistente în care nu se gonește motorizat prin deșert. Dar acele episoade sunt departe de a fi plictisitoare.

Dimpotrivă, Miller își acordă timp să construiască peisajul unui fel de feudalism post-apocaliptic, cu orașe-stat specializate, al căror echilibru precar este dat peste cap de un val de migratori belicoși.

Stați liniștiți, asta nu înseamnă că sunt văduviți de senzațiile acelea tari și neverosimile de dinainte. Regizorul livrează și asta și o face într-un mod care demonstrează că își stăpânea tot carnavalul aiuritor anterior atât de bine, încât acum îl reia din interior.

Secvența prelungă a cursei camionului blindat de pe autostradă are un ce în plus față de tot ce a fost Mad Max – Fury Road. Știu, e aproape o impietate să spun asta, dar mergeți și vedeți-o și nu o să aveți încotro decât să îmi dați dreptate. Înainte eram spectatori, acum sunt vârâți în miezul acțiunii, iar pulsul o ia ușor în sus, chiar de-ai fi Dalai Lama și ai avea în spate decenii de meditație.

Într-o anume privință George Miller n-a mai beneficiat de libertate absolută – narațiunea. Asumându-și să o ducă astfel încât să o înnoade cu precendenta, are de urmat un anume traseu, de punctat anumite momente și de a reintroduce în peisaj anumite figuri.

Și o face, ajutându-se de o Anya Taylor-Joy obedientă față de restricțiile verbale pe care regizorul i le-a impus. În partea ei de poveste, adică maturitatea Furioasei, actrița n-are decât vreo 30 de replici și nici acelea prea importante, pentru că vorbește cu ochii.

Ce ochi mari!

Ce ochi expresivi!

Da, ochii sunt oglinda sufletului, când altceva nu poate sau nu funcționează.

Pentru mine, însă, veritabilul protagonist al filmului nu este eroina eponimă, ci Dementus al lui Chris Hemsworth.

Personajul său este shakespearian de-a dreptul. E bufonul tipic în hibrid cu Richard al III-lea. E fanfaronul infam care, deși vădește tendințe autodistructive, ajunge printr-o combinație de inspirație de moment și charismă sui generis să dobândească putere asupra celorlalți. Dacă vă gândiți la Donald Trump, nu sunteți singurii.

Iar scena de final, aceea a confruntării directe cu Furioasa, e de o intensitate teatrală veritabilă.

Iar în vorbele lui sunt aplicabile multor comportamente pe care le văd în jurul meu în lumea noastră reală și care n-a ajuns încă o imensă pustietate.

Feriți-vă de cei care au pustiul în suflet, căci ei nu se tem să transforme totul din jur în asta!

Cum m-am îmbogățit la Festivalul Shakespeare 2024

Festivalul Shakespeare, ediția 2024 fuse și se duse, dar pe parcursul lui am adunat experiențe strălucitoare, ca niște galbeni, pe care îi port în desaga memoriei, fără să atârne greu, dimpotrivă, facându-mi mintea să zburde mai ușor.

Iată câteva dintre ele:

Emil Boroghină primind premiul pentru Festivalul Shakespeare și păstrându-l pentru sine. Cum ar zice însuși Bardul: Hell, it’s about time!

Parada personajelor din Furtuna lui Robert Wilson.

Costinela Ungureanu și Corina Druc în Regele Lear din Hong Kong. Exotism în exotism.

Apropo, știți bancul cu „Să vină chinezii!”?

Fetele mele gureșe și istețe făcând cunoștință nemijlocit cu Shakespeare (puteți găsi impresiile lor aici), prin intermediul lui Othello (teatru de păpuși).

Tiger Lillies văzuți/ascultați de la înălțime și au fost la înălțime.

Universul sonor al Furtunii lui Robert Wilson.

Mirosul baloților de paie care serveau de scaune în Shakespeare Village.

Scorpia neîmblânzită, toată!

Eu și bloggerii mei, ca niște shakespearei.

Ermetismul provocator al Regelui Lear din Hong Kong (decelabil dacă știi piesa, altfel la revedere).

Tot ce este și face Ariel (Zhaklin Daskalova) din Furtuna lui Robert Wilson – alură de înger al lui Piero della Francesca, coafură de anime și modulații ale vocii precum Mefistofel al Ofeliei Popii.

Furtuna lui Peter Brook, declamată clasic, fără emfază, dar sugestiv.

Tema muzicală a lui Yumeji, compusă de Shigeru Yumebayashi, de neuitat în In the Mood for Love și utilizată cu mare efect în Othello (teatru de păpuși).

Credeți că ați văzut flamenco? Nu, n-ați văzut flamenco până n-ați văzut Hamlet – Dansul melancolicului al lui Jesus Herrera.

Apropo, vă aduceți aminte de personajul lui John Torturro și de replica lui de căpătâi din The Big Lebowski?

Regele Lear din Hong Kong = laser, frate!

Oscarul pentru coloană sonoră al ediției 2024 a Festivalului Shakespeare merge către Hamletul lui Robert Lepage.

Modul cum amicul Șerban și-a consolidat cunoștințele de spaniolă (cabron, de puta madre, mierda) în Kill Hamlet a celor de la Los Macocos Theater Band.

Romeo și Julieta din Chișinău, cea mai abuzivă, maladivă, dereglată versiune a piesei pe care am văzut-o vreodată. Dar e Romeo și Julieta în toată regula, cu toate cele ce se cuvin.

Costinela Ungureanu strângându-se singură de gât precum Dr. Strangelove or How I Learned to Stop Worrying and Love Shakespeare, în Regele Lear din Hong Kong.

SCORPIA NEÎMBLÂNZITĂ, TOATĂ!

Tăcerea pe care o impune Pieta cea prelungă din Regele Lear din Hong Kong, momentul de grație al piesei.

Faciesul de Joker drăcesc al lui Trinculo (Stefan Kashev) din Furtuna lui Robert Wilson.

Iago-păpușa țesându-și pânza de păianjen în Othello (teatru de păpuși).

Românismele inspirat grefate pe umorul lui Shakespeare din A douăsprezecea noapte sau Noaptea magilor (PE care!).

Înfățișările bruegheliene ale argentinienilor din Los Macocos Theater Band în Kill Hamlet.

Fumăraia din A douăsprezecea noapte sau Noaptea magilor. Vorba ceea: Ce se afumă nu se strică.

Corina Druc în hasso kamae (deși avea umerii cam încordați pentru un mânuitor de katana) în Regele Lear din Hong Kong.

Râsul fetiței în roz de mai jos la Kill Hamlet a argentinienilor haioși din Los Macocos Theater Band.

Tensiunea subtilă dintre Prospero și Ariel în Furtuna lui Peter Brook.

SCORPIA NEÎMBLÂNZITĂ, TOATĂĂĂĂĂ!

Horatio din Hamletul lui Robert Lepage își face apariția exact ca soru-mea când eram mai mici, iar eu citeam liniștit în sufragerie.

Pendularea impecabilă a lui Sylvain Levitte între un intens Caliban și un voit fad Ferdinand, în Furtuna lui Peter Brook.

Membri ai Operei Române din Craiova perfect integrați în Hamlet – Dansul melancolicului și în timp record.

Trinculo și Stefano din Furtuna lui Peter Brook, doi napolitani vero, cu tarantella cu tot (și erau și gemeni, cred).

Duelul cu eșarfe din Hamletul lui Robert Lepage mi-a adus aminte că s-a născut o stea în gimnastica ritmică românească – Amalia Lică.

Costinela Ungureanu mascată și cu o expresivitate corporală primordială în secvențele onirice ale scaunului și scării din Regele Lear din Hong Kong.

Reconcilierea dintre Prospero și Caliban la finalul Furtunii lui Peter Brook.

Duran Duran și Vivaldi în Furtuna lui Robert Wilson, cântate în punct, contrapunct și megapunct.

Julieta din Chișinău (Corina Rotaru), pretendentă serioasă la titlul de Miss Festivalul Shakespeare 2024 și nu doar cu nurii, ci și cu o panoplie amplă de trăiri.

Apariția lui Hamlet ăl bătrân în piesa eponimă a lui Robert Lepage. O secvență cât o cosmogonie.

Încă o reunire a triadei teatrofile formată din Anda, Dana și subsemnatul.

Jesus Herrera ca Hamlet și dansul lui cu mantia.

Apropo, mai știți faza cu Jesus din Big Trouble?

Alexandru Pleșca alias Mercutio alias Marilyn Manson din Chișinău. Până devine hrană pentru viermi, spectacolul e al lui și numai al lui.

Dedublarea oameni-păpuși din Othello (teatru de păpuși) al Teatrului de Tineret din Georgia.

Alura de Assassin’s Creed a dansatorului în negru (Hugo Sanchez, tiz al fotbalistului mexican de odinioară) din Hamlet – Dansul melancolicului al lui Jesus Herrera.

Cassandra Tang prin tot ce face ca bufonul din Regele Lear din Hong Kong.

Romeo din Chișinău (Nicu Ciumașu), care a crescut în ochii mei ca Făt-Frumos, în două ore jumate cât alții în zece, de la un tip inexpresiv la o damnare dostoievskiană spre final.

Monologul lui Hamlet al lui Robert Lepage, conceput ca o kata de floretă. Da, da, da!

Viola (Daria Pentelie) din A douăsprezecea noapte sau Noaptea magilor, altă candidată la titlul de Miss Festivalul Shakespeare 2024 și tot prin aceeași combinație de nuri și merite actoricești.

Creatura cu patru picioare (ridicate în sus!), formată din Trinculo și Caliban, din Furtuna lui Peter Brook.

Abuzul lui Hamlet lepageian asupra Ofeliei lepageiene redat coregrafic în toată subtilitatea lui.

Moartea Ofeliei (Begona Arce) din Hamlet – Dansul melancolicului al lui Jesus Herrera. Până să se înece, i-a făcut fleașcă pe privilegiații din primul rând.

Laertes ăsta din Hamletul lui Robert Lepage n-are oase în burtă!

Tropăitul în crescendo din Hamlet – Dansul melancolicului. Dios mio!

Melodiile de tot felul din A douăsprezecea noapte sau Noaptea magilor.

Scena din Hamletul lui Robert Lepage, cu protagonistul, Guilderstern și Rosencrantz pe vas. Inteligență artistică în stare pură.

Scuipăturile în toate părțile din Romeo și Julieta din Chișinău.

Piesa în piesă din Hamletul lui Robert Lepage. Jucată cu spatele. Cu spatele!

Întâlnirea clandestină dintre Romeo și Julieta din Chișinău, cu sfiala și obstacolele ei.

În timp ce vedeam Hamletul lui Robert Lepage alături de amicii teatrofili Diana și Costache, ce-i trece lui prin minte? Bancul ăla clasic: Ce făcea Hamlet cu pâinea?

Brutalitatea viscerală cu care Capuletul pater familias din Chișinău (Iurie Focșa, excelent pe tot cuprinsul piesei) o alungă pe Julieta, când îndrăznește să se opună măritișului.

Cerasela Iosifescu și profilul ei în rochie neagră în A douăsprezecea noapte sau Noaptea magilor – curat pictură de Whistler.

Aparițiile spectrale ale corului și formației muzicale în Hamlet – Dansul melancolicului al lui Jesus Herrera.

Mercutio din Chișinău zicându-i lui Tybalt din același Chișinău, înainte de duelul fatidic: Cristoșii mă-tii!

Momentele Gertrudei (Lola Jaramillo) în Hamlet – Dansul melancolicului al lui Jesus Herrera. Mater dolorosa de mi corazon.

Șmecheria din Hamletul lui Robert Lepage cu numerele dansante din fața cortinei, pentru a se câștiga timp cu schimbarea decorurilor din spatele ei. Lepage, you old fox! Pardon, e quebecois. Lepage, vieux renard!

Durerea profundă a lui Prospero (Ery Mzaramba) din Furtuna lui Peter Brook, pe care nici toate reconcilierile de la final nu o putut-o ostoi (Mulțumesc amicului Cristi că mi-a deschis ochii asupra acestei perspective).

TOC TOC-ul lui Malvolio din A douăsprezecea noapte sau Noaptea magilor.

Descompunerea sănătății mintale a Ofeliei în Hamletul lui Robert Lepage. Acum n-a mai fost coregrafie, n-a mai fost regie, n-a mai fost meșteșug scenic. Acum am văzut schizofrenia în plenitudinea manifestării ei.

Melodia doinită la înmormântarea Julietei din Chișinău. A ajuns la suflet pe scurtătură.

SCORPIA NEÎMBLÂNZITĂ, TOATĂĂĂĂĂ!

În final, o recomandare pentru organizatori:

La ediția aceasta a existat o secțiune numită UNATC Fringe, așa că la următoarea poate puneți bazele și uneia numite Shakespeare Cringe, la care să participe aceia care, după ce au văzut o piesă, una spun în privat, alta pe Facebook.

Credit foto: Albert Dobrin, Cosmin Stoian, Andrei-Lucian Mustafa, Cristina Marcu, Adelina Căploiu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (81)

Se întâmplă multe lucruri care ar avea darul să ne scoată din casă, dar timpul pentru citit e sacru:

The Algebra of Happiness – nu vă speriați, e mai puțină matematică în această carte decât lasă să se înțeleagă titlul. Este mai mult o autobiografie a autorului, punctată de diverse principii pe care acesta le compune din propria experiență și din cercetările psihologiei din ultimele decenii. Scott Galloway nu își ascunde propriile deficiențe, greșelile de tinerețe și traumele care i-au influențat evoluția, dar și influența nebănuită a unor adulți atunci când era copil. Toate astea dau un pic de greutate spuselor sale. Pune mare preț pe relațiile umane, fapt cu care sunt de acord, precizând că i-a luat ceva până să înțeleagă inestimabila lor valoare și, din nou, oglindește propria-mi concepție despre viață. Sunt foarte emoționante paginile despre cum i-a fost alături mamei sale în ultimele luni ale vieții. E greu și glorios să crești un copil, dar este la fel și să îți ajuți pe cei apropiați să plece dintre noi dacă nu liniștiți, atunci într-un mod cât mai decent. O lucrare care nu te jignește spunându-ți că toate lucrurile sunt roz și că nu trebuie decât să ai o atitudine pozitivă.

Understanding Comics – există țări unde benzile desenate sunt la rang de cinste, însă România nu este printre ele, deși am observat un interes crescut înspre ele, mai ales în rândul copiilor și adolescenților. Eu, unul, am parcurs doar câteva câteva volume celebre, precum Maus sau Sin City. Chiar și așa, pot recomanda acest volum al lui Scott McCloud oricărui pasionat de artă sau psihologie. Poate că această din urmă afirmație pare surprinzătoare, însă ce este remarcabil la această lucrare este exact modul impecabil realizat și organizat al autorului de a ne purta prin mecanismele prin care mintea noastră percepe și decodează sintaxa și mesajele acestei arte. Nu mă sfiesc să numesc benzile desenate artă, pentru că McCloud m-a convins că nu e nicio diferență între demersul unui Michelangelo sau Mozart și povestea spusă cu mijloacele specifice acestui mediu vizual și scris. Da, întâlnirea dintre aceste două mijloace de comunicare are ceva unic în benzile desenate. Poate că n-ar trebui să le ignorăm ca material didactic sau ca alternativă de lectură în lupta cu atotputernicele telefoane mobile inteligente.

How to Cure a Fanatic – titlul este foarte îndrăzneț, pentru că, presupunând că nu sunt eu însumi un fanatic, recunosc că am eșuat în cea mai mare parte din situațiile când a fost să dialoghez cu o astfel de persoană. De fapt, nici nu știu dacă mi-a ieșit vreodată. Amos Oz are câteva precepte, simple, dar expuse cu atât har scriitoricesc, încât m-a convins pe deplin să nu (mai ajung) niciodată un fanatic. Israelian crescut și trecut prin multe încercări, autorul aplică propriile-i spuse la eternul conflict dintre coreligionarii/compatrioții săi și palestieni și, deși cartea este scrisă acum aproape cincisprezece ani, ideile sale au parcă și mai multă forță în lumina evenimentelor din Gaza din ultimele luni. Câtă dreptate are când spune că acolo nu este vorba despre două părți clar definite în antagonismul lor, ci între unii care au dreptate și alții care au la rându-le dreptate. Greu, greu de tot. Dar nu trebuie să ne pierdem umanitatea, toleranța și indispensabilul umor.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție corporală

Non-ficțiuni pe care le-am citit (71)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție napoleoniană

Non-ficțiuni pe care le-am citit (73)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție renascentistă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (75)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (76)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de Oscar

Non-ficțiuni pe care le-am citit (78)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (79)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (80)

Patru fete dezghețate și Othello (teatru de păpuși)

Chiar în momentul când scriu aceste rânduri, Festivalul Shakespeare din Craiova, ediția 2024, este în plină desfășurare, așa că am profitat de ocazie și le-am dus pe fetele cele gureșe și istețe la o piesă de teatru, Othello (teatru de păpuși) a Teatrului pentru Tineret „Nodar Dumbadze” din Georgia.

Pentru detalii privind distribuția și regia spectacolului, puteți consulta site-ul oficial al festivalului.

Împrejurări potrivnice ne-au văduvit de prezența a două dintre ele, așa că mai jos aveți răspunsurile a patru dintre ele la chestionarul deja încetățenit de după vizionare.

Ce ți-a plăcut cel mai mult la piesă și de ce?

Cum Othello și-a schimbat tonul vocii la diferite fraze; gesturile păpușilor.

Cel mai mult mi-a plăcut la piesă cum băga Iago strâmbe și cum îl mințea pe Othello.

Viclenia lui Iago.

Iago, pentru că era foarte isteț.

Ce ți-a plăcut cel mai puțin la piesă și de ce?

Nu mi-a plăcut povestitorul (era ciudat).

Nu mi-a plăcut la piesă că era în altă limbă.

Nu mi-a plăcut că vorbeau în altă limbă, pentru că trebuia să fii atent în mai multe părți.

Că Othello era ușor de influențat.

Merge să folosim păpuși pentru o piesă tragică?

Da, să zicem, dat tot actorii oameni transmit mai bine sentimentele.

Merge să folosim păpuși la o piesă, dar arată mai tragic cu persoane.

Da, dar tot actorii-oameni sunt mai interesanți.

Da, pentru că e la fel de interesant.

Cine e mai vinovat, Iago sau Othello, și de ce?

Othello, deoarece e prea credul, sunt mulți oameni ca Iago, așa că trebuia să ia decizii mai bune.

Othello este mai vinovat, deoarece nu trebuia să asculte de Iago.

Othello, deoarece era ușor de influențat și rapid la mânie.

Othello, pentru că era ușor de influențat și nu mai gândea.

Ce ar fi trebuit să facă Desdemona, astfel încât să evite tragedia?

În locul ei i-aș zice că, dacă nu mă crede, mă despart de el.

Desdemona trebuia să vină cu mai multe argumente că nu era vinovată.

Ar fi putut să-l ucidă pe Othello.

Să-l omoare pe Othello (sau să se despartă).

Ca și în dățile precedente, când am mers cu fetele cele dezghețate la teatru, reies niște concluzii interesante.

Personajele negative sunt al naibii de fascinante. Vedeți cum Iago a luat prim-planul, așa cum suntem de-a pururi captivați de figuri malefice precum Jokerul lui Heath Ledger sau colonelul Landa al lui Christoph Waltz sau Hannibal Lecter al lui Sir Anthony Hopkins.

E îmbucurător că, deși exponente ale unei generații care petrece mult timp cu nasul în ecran, fetele încă văd frumusețea și expresivitatea figurilor omenești mai presus de orice. Aici vă văd, totuși, nevoit să intervin și să spun că ansamblul de gesturi ale păpușilor mânuite de artiștii georgieni era splendid. O umanitate redusă la miniatură, dar umanitate fără doar și poate.

Experiența multiculturală a unei piese într-o limbă străină, care necesita lectura instantanee a unor subtitrări, nu e facilă, dar e o provocare de care copiii nu trebuie feriți.

Sunt încântat să văd că Othello nu e menajat deloc pentru tarele lui. Mă încumet să spun că această generație învață repede scepticismul sănătos și mecanisme de apărare împotriva dezinformării, care au explodat odată cu proliferarea rețelelor de socializare.

Nu în ultimul rând, cred că o să avem probleme în viitor în a găsi interprete credibile ale rolului Desdemonei celei sfioase.

Fetele de-acum nu mai înghit prostii de la un gelos turbat, ba, după cum vedeți, o să-i dea și vreo două.

Și bine i-ar face.

Credit foto: www.shakespearefestival.online.

Explicații docte despre adevăruri simple

Pe cât de ușor e să dai scroll pe Facebook et comp., pe atât de greu este să dai fiecare pagină din această carte.

După cum aflăm chiar de pe copertă, Identitatea virtuală este o lucrare menită să ne prezinte viziunea lui Mihnea Măruță asupra Cum și de ce ne transformă rețelele de socializare.

Deja nu mai e un subiect inedit, însă modul cum alege autorul să o facă este ca și cum ai aborda un joc pe calculator pe cel mai înalt nivel de dificultate.

Nu abuzează de concepte populare din neuroștiințe, cum fac atâția, nici nu construiește o terminologie proprie și modernă.

Nu, dumnealui scormonește în vastul și tot mai ignoratul tezaur al umanității numit filosofie.

Platon, Aristotel, dar și Husserl, Heidegger sau Baudrillard apar des menționați aici.

Iar asta nu ajută lectura, dar ajută mintea.

Bine de tot.

Citind Identitatea virtuală, m-am simțit ca la o sesiune de yoga condusă de un guru autentic.

Nu-mi lipsește flexibilitatea, nici experiență în practica ei, dar, așa cum trupul își întinde limitele și deznoadă rigiditățile, creierul meu avea de absorbit, ordonat și transpus o argumentație care, chiar și în cele mai dificile momente, nu e niciodată incoerentă.

Efortul intelectual e un câștig în sine, însă mai există și bonusuri precum această formulare care valorează cât un tratat întreg:

Relația erotică dintre Eul real și Eul virtual se joacă pe limita dintre mitul lui Narcis și cel al lui Pygmalion.

Mai pe șleau, ne construim pe rețelele sociale o imagine pe care o credem oglinda propriei personalități, dar nu e.

Începem să avem Like-uri și inimioare, ne hrănim cu satisfacția asta, devenim dependenți de vaga asta aprobare, iar acțiunile din lumea reală încep să fie guvernate de nevoia de a produce ceva în plan virtual.

Chiar și eu, ocazional, pledez vinovat pentru asta.

Iar raportul dintre cele două ipostaze ale noastre nu e lipsit de consecințe, așa cum tot Mihnea Măruță spune foarte bine:

Orice utilizator activ al unei rețele de socializare se oglindește în oglinda spartă și mișcătoare care este identitatea sa virtuală, iar acest abis al reflexiilor îi induce teamă și vertij ontologic.

Carevasăzică, sinele nostru se fragmentează, de nimeni nu mai știe cine suntem, nici măcar noi înșine.

Aș putea să citez întruna din carte, dar tocmai această trunchiere a conținutului ei ar fi o manifestare a flagelului de mai sus.

Identitatea virtuală e un proces de autocunoaștere și conștientizare care merită parcurs integral și individual.

Fiecare va înțelege cât îl duc puterile.

Iar acolo e câștigul fiecăruia.

Două lucruri aș mai putea menționa despre această lucrare, totuși.

Primul ar fi că autorul nu respinge tehnologia, ba chiar o îmbrățișează creativ. Aproape în fiecare secțiune a cărții veți întâlni coduri QR care, odată scanate, trimit către dezvoltări și discuții suplimentare, în format audio-vizual, ale cestiunii în cauză.

Al doilea este că Mihnea Măruță nu e exclusivist, nu vede adevărul ca emanând doar de la clasici.

Studiul său de caz aplicat filmului Birdman relevă niște interpretări inedite, care mi-au îmbogățit părerea despre o peliculă care încă îmi suscită reacții ambivalente.

Dar uite că e loc întotdeauna de ceva nou.

În acest mic spațiu în care ne sunt puse părerile la îndoială e salvarea noastră.

Viitorul e virtual, dar ființa noastră trebuie să rămână reală.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un cantonament dur, dar util pentru creierul care înfruntă deja viitorul.

Eurovisionul lui 2024

S-a săvârșit și ediția din 2024 a Eurovisionului, cea mai încărcată de adversitate și tensiune pe care mi-a fost dat să o văd până acum.

Despre manifestarea acestor atitudini ale publicului o să vorbesc mai jos, deocamdată iată impresiile mele despre fiecare prestație muzicală în parte, așa cum mi-au apărut în noaptea cu pricina.

Suedia – grafică meseriașă, melodie de anii ’90, East 17 ‘n stuff.

Ucraina – izbitor de asemănătoare cu melodia din 2021 a aceleiași țări, chestii folclorico-mistice inevitabile.

Germania – prima voce bună din concurs, iar un lucru e clar, mizanscena e de belea anul ăsta.

Luxemburg – Erica Isac cântând bilingv manelistic, acompaniată dansant de niște Mireille din La Tour Magurelé, j’adore (pe bune).

Israel – Ce unghii! Melodie semi-proțăpită, voce bună bună și prima candidată la Miss Eurovision.

Lituania – simt influențe de Dan Bălan, mai ales la ritmul căruia nu i te poți împotrivi.

Spania – încă una exuberantă și uitabilă de-acolo, madama e energică vocal, dar de-abia coboară scările.

Estonia – aiureală specifică de Eurovision.

Irlanda – Maleficent cu un Scaraoțchi dependent, chestii sataniste și o voce duioasă la mișto în contrapunct.

Letonia – melodie proțăpită pursânge, cu un spân care poartă o armură ca a lui Brad Pitt în Troy.

Grecia – în sfârșit ceva manelistic, să mai liniștim spiritele.

Marea Britanie – homoerotism asumat într-un veceu împuțit.

Norvegia – exaltare nordică (nu e oximoron), în limbă băștinașă, care a durat nepermis de mult.

Italia – încă una manelistică și foarte antrenantă, Maneskin cu atingere orientală și preferata mea din tot concursul.

Serbia – ceva liric în sârbește, așa cum se cuvine.

Finlanda – Weird Al Yankovic eclozează și mai e unul platinat, stupizenie absolută, dar, hei, suntem la Eurovision!

Portugalia – cvasi-proțăpeală, un pic de rap în portugheză, alb de spital, dar se aude bine.

Armenia – chiuituri și trompetă, nuntă, băăăăă!

Cipru – iz de Britney Spears la o bunoacă dinamică, altă candidată la Miss Eurovision.

Elveția – vocalize, rap, bufonerie perfect controlată, joc scenic impecabil, înțeleg de ce e cotat printre favoriți.

Slovenia – în sfârșit și ceva ușor pornografic.

Croația – rock burlesc, dar te prinde.

Georgia – ponderea de melodii manelistice de anul acesta e îmbucurătoare.

Franța – despre maman, dar momentul când a cântat departe de microfon a fost de mare efect.

Austria – cizmele alea potențează mișcarea unduitoare a șoldurilor golașe.

La final, a câștigat aiuritul simpatic cu fustiță din Elveția, fapt care a trezit reacții surprinzătoare pentru mine, de la unii care, pun pariu, n-au avut nimic de obiectat împotriva Conchitei bărboase de acum ceva ani.

Însă, cel mai de luat în seamă aspect care mi s-a relevat a fost dihonia înstăpânită pe Twitter, rețea socială care de obicei mustește de umor în noaptea de Eurovision.

Am mai prins ediții ale concursului în contexte problematice, cel mai recent fiind la începutul invaziei Ucrainei de către Rusia, dar atunci lucrurile erau clare.

Lumea știa cine e bunul, cine e răul, cine e urâtul și doar se făceau glume pe seama inevitabilei victorii a Ucrainei.

Acum, tweet-urile care curgeau neîncetat erau, într-o proporție covârșitoare, strigăte de ură împotriva Israelului malefic sau reacții împotriva stângiștilor de doi lei care protestează ca să se afle în treabă sau răspunsuri dintr-o parte într-alta.

Cu greu am reușit să culeg recolta obișnuită de poante, și acelea fiind mai agresive ca de obicei.

Dacă acel infam atac al Hamas din octombrie anul trecut n-a fost un simplu episod al unui conflict care dăinuie de decenii și a fost și rodul unei manevre menite să sădească vrajba în lumea european-nord americană, atunci trebuie dată în manuale, pentru că a ieșit perfect.

Nu doar că momentul a fost ales impecabil, dar modul cum potențiali păpușari au estimat că va fi răspunsul Israelului a fost înfricoșător de precis.

Pentru că, să recunoaștem, după capitalul imens de compasiune și sprijin al opiniei publice pe care l-a avut la început, Israelul a ajuns să fie un stat detestat și asociat, culmea, cu fascismul și nazismul.

Ceva au greșit în abordarea conflictului.

Iar melodia lor a fost huiduită copios, mai ceva ca Firea pe Arena Națională, când a vrut să confiște victoria Simonei Halep la Roland Garros.

Producătorii transmisiunii au pus la versiunea televizată aplauze și urale pe fundal, ca să mascheze asta. O distorsionare a realității care e gravă în sine.

Dar asta nu e tot.

Twitter nu strălucește prin moderarea conținutului, iar această laxitate s-a accentuat de când Elon Musk a preluat compania.

Totuși, nu credeam că într-o seară de Eurovision, sărbătoarea ciudățeniilor inofensive prin excelență, să îmi treacă prin fața ochilor imagini cu copii sfârtecați (pretinse a fi din Gaza) sau cu militanți înarmați (pretinse a fi din timpul atacului din octombrie anul trecut) batjocorind cadavrul unui șofer pe care tocmai îl împușcaseră, făcând poza de parcă era trofeu de vânătoare.

Îmi mențin rezerva în privința veridicității lor, dar impresia de barbarie de ambele părți rămâne.

Și când zic ambele părți, mă refer și la taberele de pe Twitter.

Un alt aspect demn de menționat este că, pentru prima dată, acolo am văzut părinți văitându-se de perversitățile vehiculate pe scenă la Eurovision.

O fi fost ediția asta o idee mai apăsată într-ale travestiților și dubioșilor, dar unde ați fost până acum?

E Eurovision, deci e carnaval de kitsch, scurt și la obiect.

Și nu pot să nu închei referindu-mă și la români, această națiune celebră pentru consecvența ei.

Când s-a anunțat că România nu va participa, iar TVR nu va transmite concursul, au sărit mulți cu gura:

Ceee, instituția aia plină de pile e plătită din banii noștri și ne fac de râs în Europa!

Acum, când Eurovisionul a fost câștigat de un aiurit în fustiță, iar un Vasile Bănescu de la Patriarhie, un tip foarte inspirat în formulări, recunosc, a ridicat problema moralității, calității sau ce-o fi zis acolo, aceiași de dinainte au declarat ritos:

Cei de la TVR au avut înțelepciunea să nu se asocieze cu acest spectacol grotesc.

Vai de noi!

Zică lumea ce o vrea, eu am, n-am treabă, la anul mă uit din nou la Eurovision.

Eurovision 2024 pe Twitter

În primul rând, refuz să numesc această rețea de socializare așa cum vrea Elon Musk. Pentru mine, a fost, este și va fi Twitter.

În al doilea rând, ca niciodată, mi-a fost greu să mai găsesc poante acolo, pentru că atmosfera a fost foarte tensionată, aspect pe care o să-l detaliez în articolul meu cu impresii.

Până atunci, iată câteva remarci haioase adunate de mine în noaptea Eurovisionului din 2024.

Dacă vi se pare că sunt mai agresive ca de obicei, nu vă înșelați.

Eurovision. Yes, it’s trash. Yes, I’ll watch it.

People need to leave politics out of Eurovision when it’s always just been about baddies.

Me: „I don’t care about Eurovision”. Also me: „Well, I do have a second screen… would be shame to see it go to waste”.

I’m cringing watching because I know the entire production is shitting bricks and they’re trying so hard to hold it in.

Those two Norwegian lads writing and performing a godawful song just to ruin Sweden’s chances in Eurovision is elite shithousery.

Germany just never really arsed with Eurovision, are they?

I love the audience signing that line for Spain. And the fact that this is camp as fuck.

Eurovision is a great reminder as to why Brexit was good.

Here we go, the weird Irish fuckers are out again. Swear none of them are normal.

Needs a big trap door that Eurovision stage for all the shit ones to drop through. Start with ours (un englez).

”They all like to get their bum bums out. I’m going to copy them”. The 6 year old, not me.

Every song has been shite so far. Even the wacky stuff hasn’t reached usual Eurovision wacky.

There’s something fearless about Portugal’s singer, I bet she ate spaghetti and meatballs for her dinner in that outfit (era îmbrăcată în alb).

This Eurovision is not the one, is it?

You couldn’t pay me to watch Eurovision, show is always full of creeps.

We Will Rave? Right, Austria, I’m paying attention. Lasers! Banging beats! Techno synths! Massive build-ups! Acid squeaks! Shouting out Eurovision! DRUM N BASS! I want all 26 entries to be like this, please. A grand closer.

Eurovision, one of the larger (if not the largest) collection of professional musical and visual artists… and we’re going to wrap it up with an AI generated presentation and show these people how we’d throw them all away for a nickel. Christ.

Bro, what’s up with the whole Eurovision contest? The contestants look demonic as hell. What sort of world-view is being imposed on us? (Nu sunt sigur că era o glumă.)

The amount of respect I would have if one of the delegates giving points just went ”Hello, Sweden. 12 points to XXXX. Bye”.

Waiting for the new rebranding of the Eurovision 2025 to Gayvision (deranged role players) 2025.

Watching the results on Eurovision whilst stoned out of your mind is highly recommended.

I really don’t know how people are able to sit and suffer through Eurovision every year.

Un joc pe care nu prea poți să îl termini

V-ați întrebat vreodată cum au învățat oamenii să vorbească?

Să asocieze sunete combinate cu obiecte și, mai târziu, concepte?

Un miracol pe care nu îl vom elucida niciodată, însă un lucru e cert.

Limba strămoșilor noștri preistorici n-avea, probabil, sonoritatea seducătoare a francezei, elocința englezei sau subtilitatea tonală a chinezei. Asta ca să nu mai zic de română, căci limba noastră-i o comoară, pe moșie revarsată.

Probabil că limba preistorică era guturală, iar aici, deși nu are pretenție de veridicitate istorică, cred că jocul Uga Buga a nimerit-o bine de tot.

Elaborat de Daniel Quodbach și beneficiind de ilustrații sugestive și haioase semnate de David Boniffacy alias Bony, jocul este unul de memorie, de stăpânire de sine și de distracție.

Fiecare jucător are trei cărți. Cel care începe pune o carte jos, rostește sintagma înscrisă pe ea, următorul pune o carte peste precedenta și rostește atât ce era pe ea, cât și pe a lui.

Și tot așa.

Din când în când, apar cărți de acțiuni, care, în loc să-ți ceară să scoți sunete, îți solicită să efectuezi diverse gesturi.

Această intruziune a gestualului în verbal mi se pare foarte inteligentă, pentru că sporește provocarea jocului, deoarece mintea umană, odată angajată pe un făgaș, are mari probleme a-l abandona, chiar și vremelnic, pentru un altul.

Jucătorul care nu reușește să repete secvența întocmai este sancționat de restul tribului și colectează toate cărțile de pe masă.

Jucătorilor li se distribuie alte cărți, astfel încât să aibă din nou câte trei, iar tevatura se repetă până când teancul inițial se epuizează, iar acela care are cele mai puține cărți în fața sa este declarat câștigător.

Cât de greu poate fi?

Ei bine, încercați voi, de pildă, să reproduceți secvența de mai jos.

Nu e mare lucru?

Luați în calcul și că, în jurul vostru, ceilalți (cu cât mai mulți, cu atât mai bine) se prăpădesc de râs.

Din experiența mea cu Uga Buga, vă declar ritos că nu s-a întâmplat până acum să îl ducem până la capăt.

Dar ne-am distrat pe cinste!

Uga Buga e mic de dimensiuni, încape într-un buzunar și merge cu tine oriunde îl iei.

Iar când discuțiile ajung în impas sau se împotmolesc în controverse politice sau conspiraționiste, îl scoți și refaci armonia tribală.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am keke iga grrr așa!

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o incursiune fictivă, dar nu neapărat inexactă în originile celei mai mari realizări ale speciei omenești.