Caiet de insemnari

Non-ficțiuni pe care le-am citit (80)

By Iulian in Carti 7 mai 2024 0 Comment

Perioada de vacanță a fost prielnică pentru lecturi, așa că iată trei dintre ele:

How to Solve It – o lucrare clasică în domeniul matematicii, în care George Polya explică modul cum se rezolvă o problemă. Pare ceva arid și specializat, însă principiile pe care le enunță autorul sunt aplicabile în orice domeniu al vieții: 1. înțelege care e problema; 2. fă un plan; 3. du planul la îndeplinire; 4. uită-te înapoi la plan și vezi cum a funcționat. Cred că sunteți de acord că sunt idei de bun simț, iar fiecare dintre ele este dezvoltată, astfel că, deși cartea abundă în odioase chestiuni de geometrie sau algebră care i-au împins pe unii spre arte sau politică, este un excelent îndreptar de gândire sănătoasă.

Evolve Your Brain – retrospectiv, nu pot să nu mă întreb de ce a fost nevoie ca Joe Dispenza să își acorde cinci sute de pagini să ne spună lucruri pe care, într-un fel sau altul, ni le-au mai spus mulți alții. Dar tocmai această abordare migăloasă, care a pornit de la structura și funcționarea creierului, este cea care m-a convins că da, chiar putem să ne schimbăm multe în minte. Autorul nu vine cu idei revoluționare, dimpotrivă, iar pe cea mai importantă o voi exprima pornind de la o formulă celebră – repetiția este mama schimbării. Iar această repetiție este esența unui traseu impecabil descris: întâi ești nepriceput inconștient, apoi ești nepriceput conștient, urmează să fi priceput conștient și sfârșești prin a fi priceput inconștient. Cum facem trecerea dintre pasul 1 și 2, asta-i întrebarea.

Vitamin N – N vine de la natură, care este benefică în felurite moduri. Știm asta cu toții, cel puțin în teorie. Însă Richard Louv ne prezintă, sistematic, idei de a ne folosi de natură pentru a ne spori sănătatea fizică și psihică, de a strânge relații cu familia, prietenii și comunitatea, de a deprinde atenția și grija față de ce ne înconjoară, de a învăța să prețuim biodiversitatea, nu doar cea din regnul animal, ci chiar din sânul omenirii. De asemenea, autorul nu consideră că natura este reprezentată doar de vaste arii protejate, ci și de colțisorul verde din grădină sau micul spațiu verde dintr-un oraș. Acolo e incubatorul pentru dragostea de natură pe care copiii o pot deprinde, iar cei mari exersa. Știam eu de ce prețuiesc atât Lacul Tanchiștilor din Craiova! Unele dintre recomandările practice din carte se referă la SUA, așa că nu au aplicabilitate la noi, însă, per ansamblu, volumul e unul care merită să se găsească în orice cămin și să fie consultat la nevoie. Când e vremea proastă, pentru că, în rest, merită să stăm afară.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție corporală

Non-ficțiuni pe care le-am citit (71)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție napoleoniană

Non-ficțiuni pe care le-am citit (73)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție renascentistă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (75)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (76)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de Oscar

Non-ficțiuni pe care le-am citit (78)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (79)

Prin ochi de femeie

By Iulian in Filme 5 mai 2024 0 Comment

Conform tradiției pe care o am de câțiva ani, în ziua de Paște mă aplec asupra unui film cu tematică biblică.

De data aceasta este vorba despre Mary Magdalene, o peliculă care urmărește același traseu al lui Iisus și al apostolilor săi, dar filtrat prin ochii acestei protagoniste.

Mulți se vor repezi să creadă că este vorba despre prostituata din episodul tentativei de lapidare, însă filmul regizat de Garth Davis și scris de Helen Edmundson și Philippa Goslett (de remarcat componența exclusiv feminină a departamentului scenaristic) își propune să dezmintă imaginea încetățenită și o prezinte pe acea Maria Magdalena cu reputație de sfântă, venerată cu precădere în țările catolice și subiect a numeroase legende aprocrife.

Mai mult, eroina de față apare ca fiind cea care înțelege în esență mesajul de împăcare și comuniune al lui Iisus, spre deosebire de apostolii bărbați, care au intenții militante sau așteaptă ceva concret.

Tot acest revizionism ar fi fost scandalos acum câțiva zeci de ani, acum e plăpând din punct de vedere ideologic, așa că, dacă Mary Magdalene are ceva în plus de oferit, e mai mult din punct de vedere estetic.

Filmul e lent, fragmentat narativ și nu suscită emoții puternice, nici măcar în scenele Calvarului. Predicile lui Iisus nu sunt înflăcărate și trimit mai degrabă la introspecție, nu că ar asta n-ar fi un lucru benefic.

Există, totuși, câteva momente de efect, precum alungarea negustorilor din Templu, când simți tensiunea cum mocnește într-o mulțime debusolată, un butoi cu pulbere din care nu lipsește decât scânteia revoltei, sau colonia leproșilor, de unde ieși mai zguduit ca în biciuirea aia sanguinară la care s-a dedat Mel Gibson.

Alegerea lui Joaquin Phoenix ca Iisus este cel puțin la fel de discutabilă ca aceea de a-l face Napoleon. Nu mă sfiesc să spun că aici rolul îi iese mai bine. Deși nu exaltă mulțimile, e ceva în modul lui molcom și ușor hipnotic de a rosti replicile și pildele cunoscute care le face, dacă nu convingătoare, măcar relevante.

Schimburile de priviri intense pe care le are cu Maria Magdalena dau apă la moară celor care au luat Codul lui Da Vinci de bun, iar dacă ți-a ajuns la urechi și că actorii s-au cuplat în timpul filmărilor, impresia devine și mai dubioasă.

Restul distribuției e la înălțimea provocării scenariului grav și schematic. Chiwetel Ejiofor e un Petru impunător și care nu-și ascunde antipatia față de Maria Magdalena, iar Tahar Rahim (mai știți cum se intitulează filmul care l-a făcut celebru?) e un Iuda deloc odios, ba care chiar îți suscită un fel de compasiune. Cred că, din punct de vedere strict interpretativ, este cea mai mare reușită a producției.

Nimic din toate cele de mai sus n-ar salva Mary Magdalene de pecetea lipsei de caracter memorabil, dacă nu ar fi figura de o celestă serenitate a lui Rooney Mara.

E aceeași reținere din Carol, dar cu potențarea celui important element al figurii ei – ochii.

În acel albastru ușor oțelit se răsfrâng trăiri intense, dar niciodată manifestate haotic.

Avem timp să constatăm asta, pentru că regizorul Garth Davis îi acordă timp și prim-planuri.

Contemplând-o, am început să întrevăd o sursă de inspirație artistică – sublima pictură Bunavestire a lui Antonello da Messina.

Că am dreptate sau nu, nu mai contează.

Mary Magdalene a trezit ceva în mine, iar asta e rațiunea de a fi a oricărui film.

Cuceriri SF (29)

By Iulian in Carti 3 mai 2024 0 Comment

Lecturile pe tărâmul SF sunt o constantă, iată alte patru:

The Big Time – în Univers se desfășoară un război între Șerpi și Păienjeni (nume convenționale pentru două tabere despre care nu prea știm mare lucru). Războiul are loc în trecut, prezent și viitor. Undeva în partea de Univers dominată de Păienjeni, există un spațiu de odihnă și relaxare pentru combatanți și aici își plasează Fritz Leiber microcosmosul populat de personaje neverosimil de haioase, variind de la un fel de creatură cu tentacule și cu sarcasm la un nazist simpatic sau o luptătoare din Creta minoică. Tot acest aparent talmeș balmeș se complică și ia o turnură de suspans când o bombă atomică dintr-un cufăr se activează, lăsându-le protagoniștilor doar jumătate de oră pentru a-l găsi pe singurul care putea să o dezamorseze și care s-a dematerializat fără urmă. Lucrurile sunt încurcate și uneori exagerat de abstracte, însă autorul reușește cumva să o scoată la capăt, ajutat de naratoare, care nu e obiectivă, e angajată afectiv, dar are un umor foarte sănătos. Iar printre rândurile cărții este una dintre cele mai frumoase definiții ale manifestării iubirii pe care le-am întâlnit vreodată în literatură.

Klara and the Sun – încă un roman magistral de la unul dintre cei mai mari scriitori contemporani – Kazuo Ishiguro. Nu încetează să mă uimească modul cum autorul britanico-nipon se aventurează discret pe tărâmul științifico-fantastic, fără a abandona o subtilitate psihologică fără egal. Într-un viitor nu foarte îndepărtat, probabil, copiii din familii cu dare de mână pot beneficia de compania unui AF, adică Artificial Friend, practic un android înzestrat cu capacitatea de interacționa direct și nelimitat în tematică. Povestea este spusă din perspectiva AF-ului eponim, Klara, de la existența în magazin și până la integrarea în viața unei fetițe suferinde. Drame existențiale sau drame sociale ni se dezvăluie treptat, filtrate prin conștiința crescândă a ființei artificiale, care, țineți-vă bine, își construiește un întreg ansamblu de euristici și superstiții. Nimic din toate acestea nu pare forțat sau nenatural, iar aici Ishiguro s-a întrecut pe sine. Cartea e deosebită, iar finalul, sfâșietor.

Six of Crows – Leigh Bardugo a construit un întreg univers fantastic – Grisha – în care, într-o lume vag medievală, dar cu accente victoriene, anumiți indivizi sunt înzestrați cu puteri care variază de la modela natura și elementele la a manipula mințile celorlalți. În romanul de față, un echipaj pestriț, cu reprezentanți din cam toate facțiunile existente, are de dat o spargere într-o fortăreață inexpugnabilă, unde un om de știință confecționează un drog care potențează puterile Grisha și amenință să strice echilibrul de puteri din această lume și așa violentă. Deși scriitoarea își acordă timp să creioneze personajele și traumele cu care vin, precum și să descrie societatea fantastică, dar suficient de familiară, mai ales prin tarele ei, reușește cumva să păstreze acțiunea antrenantă și plină de suspans. Viziunea ei literară este vădit influențată de cinematografie (Ocean’s Eleven sau Mission Impossible îmi vin minte instantaneu), iar relațiile sentimentale dintre anumite personaje au ceva adolescentin, însă recunosc: e o carte care m-a prins în așa hal, că n-am putut să o las din mână.

Parable of the Sower – o carte tulburătoare, care îți relevă ce e mai înălțător și mai înfiorător în natura umană. Într-o Americă lovită de secetă și tulburări sociale acute, există o comunitate mică, care supraviețuiește cu greu privațiunilor și asalturilor declasaților din exterior. În sânul ei este o tânără care este înzestrată (sau blestemată) cu darul hiper-empatiei, adică simte toată suferința celor care îi ies în cale și cu care interacționează. Supusă unei crize de conștiință, firești, dat fiind tabloul dezolant al lumii în care trăiește, începe să nutrească planuri de a pleca să-și încerce norocul în zone mai pașnice, dar și să elaboreze nu crez religios nou, care pune în centru schimbarea ca permanență. Romanul Octaviei Butler are două secțiuni semi-distincte, la fel de bine și fără menajamente scrise. În special a doua parte m-a trimis cu gândul spre The Road al Cormac McCarthy, în special prin brutalitate, prin deznădejdea pe care o trăiești deseori, dar și prin modul cum te agăți de personaje, așa cum ele se agață unul de altul pentru supraviețuire. Infernul sunt ceilalți, așa este. Dar mântuirea nu se poate afla de unul singur.

Cuceriri SF – Ediție de Starcraft

Cuceriri SF (25)

Cuceriri SF (26)

Cuceriri SF (27)

Cuceriri SF – Ediție de 8 Martie

Top 10 melodii de Oscar (varianta nominalizatelor)

By Iulian in Filme, Intre muzical si conceptual 1 mai 2024 0 Comment

A fost o mare plăcere, dar și provocare să aleg cele mai bune zece melodii câștigătoare de Oscar, iar aici puteți consulta rezultatul ei.

A fost o plăcere cel puțin la fel de mare, ca să nu mai zic de provocare, de a alege alte zece melodii, de data acesta dintre cele nominalizate la Oscar de-a lungul istoriei acestor premii.

A trebuit să fac tăieturi și mai dureroase decât la precedenta incursiune cinematografico-muzicală, însă viața e plină de alegeri, așa că iată-le pe ale mele:

Cheek to Cheek din filmul Top Hat (1935)

În prelunga documentare pentru acest articol, l-am întâlnit pe Fred Astaire de multe ori, însă niciodată nu a părut atât de simpatic, suav și inspirat ca în acest dans superb dedicat aceleia alături de care a cunoscut consacrarea – Ginger Rogers. Și când te gândești că raportul sumar al primei audiții pe care Astaire a efectuat-o la Hollywood conținea următoarele: Can’t act. Can’t sing. Slightly bald. Can dance a little. Istoria nu l-a consemnat pe evaluatorul lipsit de fler.

What’s New Pussycat? din filmul cu același titlu (1965)

Tom Jones are o voce pe care i-o recunosc dintr-o mie, tunătoare, dar blândă, care poate aborda cântece de mare încărcătură dramatică, precum Delilah, dar și acesta, haios și plin de apropopuri. Interesant de menționat că melodia apare în filmul de debut ca scenarist și actor al lui Woody Allen. De unde și obsesia pentru pisicuțe.

Ghostbusters din filmul cu același titlu (1984)

Anii ’80 au produs o sumedenie de cântece oscarizate și nominalizate memorabile, iar acesta al lui Ray Parker Jr. reușește să se remarce prin faptul că a contribuit decisiv la succesul filmului eponim. Iar repetiția refrenului, căreia nu i se poți sustrage, e ilustrativă pentru modul cum funcționează creierul nostru.

Pi’s Lullaby din Life of Pi (2012)

Când am auzit că romanul lui Yann Martel, una dintre cele mai revelatoare lecturi din viața mea, urmează să fie ecranizat, am crezut că e un pariu pierdut din start. Însă, sub bagheta extraordinară a lui Ang Lee, această poveste despre povești a dobândit dimensiuni nebănuite, sublim întruchipate de acest cântec, pur indian în sonoritate, dar universal prin emoțiile pe care le trezește: duioșie, nostalgie, împăcare.

The Woody Woodpecker Song din scurtmetrajul Wet Blanket Policy (1948)

Ciocănitoare Woody e un personaj binecunoscut, nu în ultimul rând grație râsului sardonic și irezistibil, care redă zgomotul pe care pasărea îl face când prestează activitatea pentru care este renumită. Ascultați numai cât de bine se potrivește ca refren al acestei melodii, care are și niște versuri de tot hazul.

Down Argentine Way din filmul cu același titlu (1940)

Un număr muzical-dansant bilingv, avându-i în prim-plan pe Betty Grable și Don Ameche, doi interpreți pe nedrept uitați acum, dar care au pus umărul la transformarea Hollywoodului din industrie audio-vizuală în fabrică de vise. Instalați-vă confortabil și lăsați melodia să vă transporte într-o lume sclipitoare, colorată și mai bună.

Dust din Under the Western Stars (1938)

Poate cea mai șocantă descoperire pe care am făcut-o în cadrul acestei vaste documentări. Cântecul compus și scris de Johnny Marvin nu vorbește despre dragoste, pisicuțe sau orice altceva veți găsi în această listă. Este povestea secetei numită îndeobște Dust Bowl, care pune în mișcare și tragica frescă a dislocării sociale din Fructele mâniei a lui Steinbeck. Pentru noi, doljenii, care asistăm neputincioși la deșertificarea județului, impactul melodiei e înzecit. Bucata corală este o versiune muzicală de Eli, Eli, lama sabahtani?. O întrebare pe care merită să ne-o punem noi înșine.

Eye of the Tiger din Rocky III (1982)

Nu ar trebui să surprindă pe nimeni că melodia asta se regăsește în acest top. De fapt, ar trebuie să ne mire că nu apare în precedenta listă, cea a câștigătoarele. Cu tot respectul pentru Up Where We Belong, o baladă blues frumoasă din An Officer and a Gentleman, e greu de egalat senzația de entuziasm și adrenalină pe care o simți ascultându-i pe cei de la Survivor împingându-te să duci cea mai dură luptă din toate – cea cu sine. Și când te gândești că Stallone voia alt cântec inițial pentru scena sa cheie.

(Everything I do) I Do It For You din Robin Hood: Prince of Thieves (1991)

Hai să recunoaștem, în afară de Alan Rickman, parodia inspirată lui Mel Brooks și cântecul ăsta al lui Bryan Adams, Robin Hood al lui Kevin Costner nu e cine știe ce. Versuri înălțătoare și o voce legendară, care îți dădeau curaj în liceu să o inviți la un dans lent pe aceea de care îți plăcea. Iar dacă își lăsa capul pe umărul tău, lucrurile puteau evolua neașteptat de bine.

The Bare Necessities din The Jungle Book (1967)

Puteți să puneți la îndoială clasamentul de până aici, dar nu cred că sunteți atât de negri la inimă să contestați locul I acestui cântec, pe care un sondaj l-a declarat cel mai fericit dintre toate de la Disney. Și numai gândiți-vă câte sunt. Da, printre simple necesități ale vieții este și muzica asta din filme, care ne umple sufletele și ne ține de-a pururi tineri.

Orice final e un nou început – Incubator ONG

By Iulian in Publicitate 28 aprilie 2024 0 Comment

Deși am fost implicat la rându-mi în diverse proiecte de-a lungul anilor și cunosc toată truda, dar și încântarea de a porni la o idee și ajungând să o pui în practică, tot sunt entuziasmat când văd o astfel de inițiativă parcurgând aceleași etape.

Asociația CSR Nest, despre care v-am mai vorbit cu alte prilejuri, a anunțat la 26 aprilie 2024 că a finalizat proiectul Dezvoltarea capacității ONG-urilor mici sau fără experiență din Regiunile Sud-Vest OItenia, Sud-Muntenia și Sud-Est – Incubator ONG.

Proiectul a fost derulat de Asociația CSR Nest cu sprijinul financiar al Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021 și a beneficiat de o finanțare în valoare de 246.621,99 EURO, pe o perioadă de 21 de luni începând cu luna august 2022.

Scopul proiectului a fost reprezentat de creșterea capacității și sustenabilității organizaționale a 10 ONG-uri mici sau fără experiență din Regiunile Sud-Vest OItenia, Sud-Muntenia și Sud-Est, care manifestă un interes sporit spre implicarea în comunitate.

Modalitatea de abordare a fost implementarea unor măsuri strategice de dezvoltare organizațională, care au inclus: training-uri; planificare strategică participativă; întărirea capacității organizaționale prin elaborarea unor instrumente interne de organizare, evaluare și monitorizare; apartenența strategică a celor 10 ONG-uri la o federație destinată organizațiilor mici sau fără experiență.

Când deschideam ochii asupra etapelor realizării unui proiect, am descoperit un concept foarte interesant și util, diagrama Ishikawa, supranumită haios și ”diagrama osului de pește” și care reprezintă un instrument util de a descompune o problema majoră în mai multe sub-cauze, pentru a fi abordate una câte una și treptat.

Nimeni nu poate schimba lumea într-o zi, dar un efort bine țintit o pune în mișcare.

Rațiunea de a fi Proiectului Incubator ONG e însăși întruchiparea acestei abordări.

Dezvoltarea capacității ONG-urilor mici sau fără experiență din Regiunile Sud-Vest OItenia, Sud-Muntenia și Sud-Est – Incubator ONG răspunde unei nevoi existente în sectorul ONG din România. Astfel, la nivel național, ONG-urile mici sau fără experiență nu beneficiază de resursele financiare și know-how-ul necesare pentru a-și construi o capacitate organizațională adecvată.

Potrivit „Raportului România 2017 – Sectorul Neguvernamental: profil, tendințe, provocări”, realizat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile (FDSC), în cazul organizațiilor mici, cu un număr redus de angajați și cu venituri limitate, nu există strategii de dezvoltare organizațională și nici departamente specializate în elaborarea, implementarea sau monitorizarea strategiilor.

Realitatea din România ne arată că în cazul ONG-urilor mici sau fără experiență, este vorba aproape întotdeauna despre o strategie de supraviețuire, iar obiectivul principal este ca organizația să nu dispară. Pentru a rămâne competitive și pentru a avea un impact cât mai puternic în comunitățile în care activează, organizațiile neguvernamentale trebuie să se adapteze la diferite contexte sociale, economice sau politice. Există mai multe modalități pentru ca ONG-urile să se adapteze pieței, una dintre ele fiind creionarea de direcții strategice de întărire a capacității organizaționale, incluse într-un plan clar de dezvoltare sustenabilă.

”În acest sens, unul dintre cele mai eficiente instrumente pentru a răspunde cât mai rapid nevoilor din comunitate este parcurgerea unui proces de dezvoltare organizațională, cu scopul creșterii eficienței acesteia prin intervenții planificate, la nivel de management, angajați, voluntari, procese, cultură și structuri organizaționale”, spune Sorin Boboc, Manager de Proiect.

Proiectul Incubator ONG a luat astfel sfârșit, dar în urma sa rămân rezultate palpabile.

Punctul culminant al proiectului a fost reprezentat de constituirea unei federații destinate organizațiilor mici sau fără experiență. Operațională sub denumirea de Federația organizațiilor mici sau fără experiență – INCUBATOR, prin acest organism, Asociația CSR Nest își propune să sprijine ONG-urile mici sau fără experiență din România, prin colaborare, pentru a avea un impact cât mai mare în comunitățile în care activează, prin facilitarea schimbului de know-how și bune practici în domeniul societății civile. Inițial, din Federația INCUBATOR vor face parte cele 10 ONG-uri beneficiare ale proiectului și Asociația CSR Nest în calitate de membru fondator.

În final, eu unul nu pot decât să le urez succes.

Greul de-acum începe, dar împreună, pot și putem înfrunta provocările viitorului mai bine.

Pentru mai multe detalii legate de proiect, puteți vizita www.csrnest.ro/proiecte-in-derulare/Incubator-ONG.

***

Asociația CSR Nest a fost înființată în 2010, cu misiunea de a promova responsabilitatea socială în rândul societății civile și al companiilor și comportamentul responsabil față de mediu. Totodată Asociația este implicată într-o serie de demersuri privind dezvoltarea comunitară și organizațională, cu scopul de a crea comunități sustenabile și a contribui la progresul societății civile la nivel național. Pentru mai multe informații, vă rugăm vizitați www.csrnest.ro.

Programul Active Citizens Fund România este finanțat prin Granturile SEE 2014-2021. Obiectivul general al Granturilor este de a reduce disparitățile economice și sociale și de a consolida relațiile bilaterale dintre cele 15 state beneficiare și statele donatoare (Islanda, Liechtenstein, Norvegia). Programul este administrat de către consorțiul compus din Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, Fundația pentru Parteneriat, Centrul de Resurse pentru Comunitățile de Romi, Fundația PACT și Frivillighet Norge, care acționează în calitate de Operator de Fond desemnat de către FMO – Oficiul Mecanismului Financiar al Granturilor SEE și Norvegiene. Active Citizens Fund România vizează consolidarea societății civile și a cetățeniei active și creșterea capacității grupurilor vulnerabile. Cu o alocare totală de 46.000.000 euro, programul urmărește dezvoltarea pe termen lung a sustenabilității și capacității sectorului societății civile, intensificând rolul său în promovarea participării democratice, a cetățeniei active și a drepturilor omului și consolidând în același timp relațiile bilaterale cu statele donatoare Islanda, Liechtenstein și Norvegia. Pentru mai multe informații despre Active Citizens Fund România, vă rugăm accesați www.activecitizensfund.ro. Pentru mai multe informații despre Granturile SEE și Norvegiene, accesați www.eeagrants.ro.

Barbenheimer se întoarce!

By Iulian in Filme 27 aprilie 2024 0 Comment

Emily Blunt a jucat în Oppenheimer și a fost nominalizată la Oscar.

Ryan Gosling a jucat în Barbie și a fost nominalizat în Oscar.

Așa că, împreună, au pus de un nou Barbenheimer, zis și The Fall Guy, sub oblăduirea regizorală a lui David Leitch, cel responsabil de excelentul Bullet Train.

Un cascador prăpădit psihic după ce un accident i-a întrerupt cariera și relația cu o operatoare de imagine nurlie primește un nou rol de cal de bătaie, într-o producție regizată acum chiar de fosta.

Înțepăturile romantice sunt inevitabile, apare și un mister, și o crimuță, iar scenele de acțiune gen anii ’90, adică neverosimile și spectaculoase, abundă.

Niciunul dintre firele narative de mai sus nu este dezvoltat prea mult, deși e de remarcat cât de închegat e întregul.

Asta pentru că, în esență, ca remake al filmului cu același titlu din 1981, cel de față este un omagiu adus breslei cascadorilor și, in extenso, tuturor artizanilor nevăzuți din spatele realizării unei producții cinematografice de gen.

E aceeași demontare a butaforiei din Once Upon a Time… in Hollywood sau Babylon, dar fără condescendența gen ”Bă inculților, eu am văzut mai multe filme ca voi!” a lui Tarantino sau grotescul frenetic al lui Damien Chazelle.

David Leitch și scenariștii Drew Pearce și Glen A. Larson n-au ambiții textuale mari, în ultimă instanță vor să construiască o peliculă care să le placă și lor, și spectatorilor.

Lipsa de afectare, precum și existența umorului sănătos, dar niciodată auto-depreciativ sunt susținute de filmul din film, un western SF romantic, un kitsch de tot hazul, cu un colorit și o coloană sonoră care trimit fără prea multă perdea la Dune al lui Villeneuve.

Iar asta doar una din multe referințe cinematografice presărate pe ici pe colo, ca într-un simpatic treasure hunt pentru cinefili.

În plus, un semn clar al lejerității agreabile din The Fall Guy este că toată tevatura e plasată în Sydney. Nu spații consacrate, făcute pentru idile, enigme sau urmăriri dramatice, precum Parisul sau New York, ci în metropola australiană recunoscută pentru… Opera eponimă? Mai ziceți voi ceva despre orașul ăsta, că la mine s-au epuizat cunoștințele.

Emily Blunt și Ryan Gosling s-au distrat de minune. Gata cu rolurile de mare încărcătură thespiană. În cazul de față, refuz să cred că nu îi pufnea râsul la schimburile alea de replici la telefon sau în scena când ea dă cu el de pământ în mod repetat, în timp ce îi reproșează mai mult sau mai puțin voalat purtarea de porc de bărbat.

Din restul distribuției, merită amintiți Aaron Taylor-Johnson, Stephanie Hsu, dar mai ales Hannah Waddingham drept o producătoare de o rea credință senzațională. Măcar de-ar fi și politicienii noștri așa simpatici ca ea.

Cu aroganța pe care nu i-am suportat-o niciodată, Jerry Seinfeld a spus de curând că i se pare că industria cinematografică americană e dezorientată.

Aiurea, cu The Fall Guy m-am convins că încă mai sunt oameni pe la Hollywood care vor și știu să îți umple plăcut o seară de vineri.

David Leitch et comp., hai cu următorul!

Portretul unui zbanghiu

By Iulian in Filme 24 aprilie 2024 0 Comment

Nu mă mândresc cu Ilie Năstase (cum sper că reiese din titlu, unde e caracterizarea făcută lui chiar de Ion Țiriac).

Mă mândresc mai degrabă cu sportivitatea Virginiei Ruzici, care a costat-o un Grand Slam.

Mă mândresc și cu tenacitatea Simonei Halep, care a pierdut trei finale majore și a îndurat neîncrederea patologică a compatrioților până să ia primul trofeu la Roland Garros.

Mă mândresc, cu un dram de malițiozitate, cu modul cum a șters pe jos cu Serena Williams la Wimbledon.

Mă mândresc, însă, cu documentarul Nasty, realizat de Tudor Giurgiu, Tudor D. Popescu, Cristian Pascariu, pentru că este cea mai mare producție de genul ăsta pe care au făcut-o vreodată românii.

Nu glumesc deloc, arătați-mi un alt documentar neaoș, care nu se deosebește cu nimic de-ale BBC-ului și care abundă în declarații ale unora precum Jimmy Connors, Billie Jean King, Yannick Noah, Boris Becker, John McEnroe, Mats Wilander sau Stan Smith, adică vreo jumătate de secol de istorie a tenisului.

Mai mult de-atât, se vede o muncă titanică de cercetare. Nasty abundă în imagini inedite și foarte meșteșugit montate.

Aici e calitatea primordială a producției, unde se vede gheara tot mai ascuțită a lui Tudor Giurgiu, același care ne-a oferit de curând și excelentul Libertate.

Nasty este un portret amplu, cu un ușor aer laudativ, dar suficient de onest, încât să te lase să îți alegi singur poziționarea față de personalitatea lui Năastase.

Vaga mea antipatie a ieșit întărită, dar recunosc că sintaxa deșteaptă a documentarului și vârsta prin care am acumulat experiență cu oamenii mi-au permis să decelez și vulnerabilitatea din spatele bufoneriilor agasante ale acestui om.

Sunt momente când clovnul e dezgolit, când vezi cât de dependent este de a fi aplaudat sau huiduit, orice, numai să nu fie ignorat nu. Dacă vreți avataruri moderne ale acestui arhetip, îi avem pe Nick Kyrgios și, într-o versiune atenuată și mai practică, pe Daniil Medvedev.

Cea mai interesantă și consistentă psihologic parte din Nasty este relația dintre Ilie Năstase și Ion Țiriac.

Prietenie există, da.

Dar e acolo și un dram de gaslighting din partea lui Țiriac, de fină și neabătută manipulare, de superioritate și aer de salvator al sufletului damnat al celui pe care îl numește, poate pe bună dreptate, zbanghiu (vezi relația dintre colonelul Parker și Elvis în filmul lui Baz Luhrmann).

Însă nu pot să nu mă întreb:

Oare dacă ar fi vrut, nu ar fi putut oare Țiriac să îl educe (în cea mai neurologică accepțiune a cuvântului cu putință) pe Năstase și să îl pună pe făgașul măreției pe care ar fi putut-o atinge neîndoios?

Ca argument, cam toți confrații din tenis care declarau sus și tare cât i-a influențat Nasty aveau trecute în palmares mult mai multe trofee de mare șlem.

Sau poate i-a plăcut lui Țiriac să exercite deja binecunoscuta-i tiranie asupra mai tânărului și fragilului său protejat, un fel de găina labilă, dar cu ouă de aur.

Și, paradoxal, deși documentarul este despre Ilie Năstase, cea mai tare caracterizare făcută cuiva în timpul lui îl vizează pe Ion Țiriac.

Un comentator englez spune la un moment dat că are alura unui bandit rutean.

Sublim.

Nasty e semnalul că societatea românească e în stare să își prețuiască figurile importante, fără să cadă în păcatul idolatriei.

Hai că se poate!

Ne descurcăm fără perfecțiune?

By Iulian in Carti 23 aprilie 2024 0 Comment

Sunt prea tânăr să o fi prins pe Nadia concurând.

Sunt, însă, suficient de bătrân să fi crescut cu perioada aceea în care România apărea în gimnastica exact cum este descrisă de Dvora Meyers.

Mi-a aduc aminte aerul șmecheresc al Laviniei Miloșovici, mai ales când evolua la sol sau seriozitatea Ginei Gogean în tot ce făcea.

Am văzut în direct grația Cătălinei Ponor la bârnă sau pe Simona Amânar executând săritura care îi poartă acum numele și câștigând aurul olimpic.

Am asistat la controversa titlului luat Andreei Răducan pentru un Nurofen.

Vremuri de glorie, care par de mult apuse.

Poate de aceea, cartea De la Nadia până azi a prezentat un interes special.

Dar, deși românii și româncele sunt personaje importante ale lucrării, principala ei calitate este alta.

Cu o documentare minuțioasă și interviuri cu nume grele ale gimnasticii artistice, autoarea, pasionată de subiect și cunoscătoare a lui în mod vădit, ne poartă printr-o foarte ilustrativă istorie a modului cum a evoluat punctajul din acest sport și mentalitățile noastre odată cu el.

Momentul astral de la Montreal este descris cu o superbă combinație de admirație și luciditate.

A fost Nadia perfectă atunci?

Da și nu, însă a deschis o cutie a Pandorei, iar de acolo gimnastica n-a avut încotro decât să evolueze, să împingă limitele umanului tot mai departe.

Foarte interesantă mi s-a părut secțiunea dedicată jocurilor universitare din SUA. Acolo, organizatorii au înțeles un lucru esențial.

Spectatorii nu pricep un Tkachev executat impecabil, dar pricep o aterizare perfectă și o notă de 10. De aceea, spre deosebire de gimanastica olimpică, unde scorurile sunt calculate la centimă (la fel ca în patinajul contemporan), acolo se păstrează nota maximă.

Noi, oamenii, suntem o specie ciudată.

Punem totul sub semnul întrebării, dar ne agățăm de idealuri.

Vrem corectitudine, dar vrem și eroism.

Într-o așa ambivalență, mai stă acel 10 al Nadiei în picioare?

La final cărții este un citat al lui Nellie Kim, marea ei rivală din 1976 și de mai târziu.

O să închei și eu cu el:

Cele mai bune gimnaste se adaptează la orice Cod de Punctaj. Gimnastele bune sunt întotdeauna astfel. Dacă mă gândesc la mine și la Nadia, am ajunge să obținem aceleași rezultate și în cadrul acestui Cod de Punctaj.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o panoramă a unui sport la care românii încă țin, deși nu mai sunt buni la el.

Filarmonica Oltenia or How I Learned to Stop Worrying and Love the Holy Bomb

By Iulian in Intre muzical si conceptual 22 aprilie 2024 0 Comment

În timp, am ajuns să asemuiesc a merge la Filarmonica ”Oltenia” Craiova cu a merge la un templu.

A nu se înțelege această metaforă în sens hieratic prea apăsat, ci mai degrabă ca expresie a unei experiențe colective care transcende materialul.

Acest simțământ de comuniune ar fi fost suficient să particip la aniversarea a 77 (șaptezeci și șapte!) de ani de la fondarea acestei instituții, dar mărturisesc că imboldul principal a fost programul suculent al acelei seri.

Spectacolul cu multiplele sale momente splendide a fost precedat de o alocuțiune a lui Victor Opaschi, consilier de stat la Cancelaria Primului Ministru.

Inițial, mă temeam că va fi un discurs tern, ba mai rău, în inevitabila limbă de lemn a reprezentanților guvernamentali trimiși la manifestații de cultură (am un citat al lui Mircea Dinescu în acest sens, dar e un pic vulgar, o să-l trec sub tăcere).

Însă, cu notițe pregătite migălos, distinsul oaspete ne-a purtat printr-o panoramă a personalităților pe care Filarmonica din Craiova le-a găzduit pe scena sa, iar eu am aflat cât de puternică este tradiția calității în muzica clasică în România.

Și apoi am purces la ascultat și la delectat.

Compoziția Havanaise pentru vioară și orchestră, op. 83 a lui Camille Saint-Saens l-a readus pe scena din Bănie pe reputatul Remus Azoiței, iar sub arcușul său am călătorit pe meleaguri hispanice, din Andaluzia în Buenos Aires, totul culminând, bineînțeles, cu acea capitală pitorească a Cubei. Trăiri intense, sânge latin, cunoaștem, cunoaștem.

Cea mai mare parte a acestui concert aniversar a relevat, însă, importanța binomului orchestră simfonică – corală academică. Sper că reprezentatul administrației locale, care a fost prezent, a luat act de acest lucru, pentru a risipi intențiile deloc onorabile care ne-au înnegurat finele muzical al anului trecut.

Contribuția conjugată a celor două instituții-surori ale filarmonicii a luat forme variate, toate având în comun faptul că au fost conduse cu un consum masiv de energie debordantă de dirijorul Constantin Grigore, despre care cred că nu se va îngrășa niciodată.

Am avut Uvertura academică festivă, op. 80 de Johannes Brahms și Marșul „Pomp and circumstance” nr. 1 de Edward Elgar, atractive și melodioase.

Am avut Hallelujah din oratoriul „Messias” de Georg Friederich Haendel, care, dincolo de forța sa expresivă, mi-a adus aminte de vremuri plăcute ale adolescenței.

Aveam o rivalitate intensă cu sora mea la jocul pe calculator Worms Armageddon, în care, prin diverse mijloace contondente, ai de anihilat echipa de viermi a adversarului (e mult, mult mai inteligent decât pare).

Cea mai devastatoare armă a jocului era Holy Bomb, o grenadă care producea o gaură în relief cât jumătate de ecran. Cine reușea să facă rost de ea devenea echivalentul unei puteri nucleare din lumea reală și la fel de belicoasă.

Când o foloseai, se auzeau inconfundabilele prima acorduri din Hallelujah.

Amintirile agresive și plăcute mă răscolesc.

Am avut Dansurile polovețiene din opera „Cneazul Igor” de Alexander Borodin. Tot la adolescență m-au întors și la unul dintre șlagărele de început de final de ani ’90, Prince Igor de Warren G. & Sissel, în care laitmotivul vocal al acestei superbe compoziții se îmbină de efect cu ritmul rap.

De atunci, am ascultat lucrarea de mai multe ori și de fiecare dată, inclusiv acum, am fost surprins cât de mult rezonez cu ea.

Să fie oare pentru că poloveții, cunoscuți mai mult drept cumani, au jucat un rol încă nu pe deplin elucidat în povestea devenirii noastre, a românilor?

Neagu Djuvara a dedicat o carte întreagă ipotezei că acel legendar Negru-Vodă de care se leagă și Legenda Monastirii Argeșului era cuman de origine.

Poate că printre genele mele s-au strecurat și câteva ale acestui popor venit din stepe.

În fiecare dintre noi e o istorie mai complicată decât în manuale.

Și, nu în ultimul rând, am avut Marșul triumfal din opera „Aida” de Giuseppe Verdi, care e pur și simplu glorios.

Când ne-or vizita extratereștrii și ne-or lua la rost pentru cum ne-am purtat cu planeta asta frumoasă, o să scoatem bucata asta muzicală la înaintare și o să spunem:

– Aveți dreptate, da’ ia uite ce am și creat!

Dacă Filarmonica din Craiova e un templu, nu e unul exclusivist.

E mai degrabă un Panteon în care își găsesc locul diverse stiluri muzicale.

Așa s-a întâmplat cu spectacolul celor de la The Mono Jacks, trupă românească de rock pursânge, care au poposit aici la scurt timp după aniversare, sau mai bine zis ca o prelungire a ei.

Concertul lor a utilizat intens resursele simfonice ale orchestrei, iar eu nu pot decât să mă minunez, că, de pe o zi pe alta, muzicienii din Bănie, s-au adaptat și au făcut performanță fără măcar să nădușească.

Dirijor a fost același mare la stat și la sfat Remus Grama, care a stat cuminte din punct de vedere al glumelor și i-a lăsat pe băieții de la The Mono Jacks să cucerească publicul fără aportul său umoristic.

Ce-i drept, l-am convocat noi, bloggerii, ulterior la o sesiune de bancuri, vechi și noi. Nu pot să vă redau tot ce s-a vehiculat atunci, dar am râs.

Mult.

Ani să fie, că ne dă Filarmonica ”Oltenia” din Craiova muzică să îi umplem frumos.

Imaginile din timpul concertului sunt surprinse de amicul Daniel Botea.

Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut (26)

By Iulian in Intre gustativ si conceptual 21 aprilie 2024 0 Comment

Farmecul filmului Perfect Days al lui Wim Wenders este că te obișnuiește cu rutina unuia dintre cei mai bonomi oameni care au apărut vreodată pe marele ecran, oferindu-ți în același timp ocazia să savurezi micile variații sau deviații de la structura ei.

Același lucru se poate spune și despre seria întâlnirilor Brânzeturi cum se… cuVin.

Asociem un tip de vin cu un soi de brânză.

Pornim de la vinuri albe (spumante, uneori) și ajungem la vinuri roșii.

Savurăm (mergând spre euforie bahică), ascultăm (în limitele euforiei bahice), discutăm (împinși de aceeași euforie bahică).

Frumusețea acestor degustări este că, deși împărtășesc structura organizatorică, nu sunt niciodată la fel.

Întotdeauna e un gust aparte, întotdeauna apar oameni noi și interesanți, iar uneori cadrul este diferit.

De pildă, de data aceasta am fost găzduiți de Casa Romanescu din Craiova, cu atmosfera ei aristocratică, iar evenimentul a fost asociat celebrării a zece ani de activitate ai Centrului de Limbă și Cultură Poloneză din Cadrul Universității din Craiova.

Salonul cel frumos decorat al acestei case inestimabile de patrimoniu a avut locatari vremelnici cosmopoliți și bine dispuși.

Vinurile au provenit de la Domeniile Vînju Mare, aduse fiind chiar de Ion Gîrniță, un vechi și statornic prieten al degustărilor noastre și protagonistul unuia dintre cele mai spectaculoase momente pe care mi-a fost dat să le încerc în cadru lor.

Ca și atunci, un nume princiar mi-a trezit cel mai mare interes, însă de data aceasta vinul n-a mai fost roșu sângeriu, ci de culoarea ambrei din faimoasa camera pierdută în vâltoarea celui De-al Doilea Război Mondial.

Vinul Principelui este un cupaj de Tămâioasa Românească și Chardonnay și reușește să armonizeze două atitudini oenologice diferite.

Pe de-o parte buchetul de arome al Tămâioasei, specific românesc, exuberant și neastâmpărat, și distincția proprie Chardonnay-ului, strugure din care, să nu uităm, se realizează șampania.

Franța este sora noastră mai mare de gintă latină, iar modul cum Chardonnay-ul sprijină și potențează artificiile senzoriale ale Tămâioasei Românești este ca o expresie bahică a ajutorului dat de reprezentanții Hexagonului în secolului al XIX-lea întru realizarea dezideratelor noastre naționale.

Iar ca o perfectă ilustrare a acestei strânse amiciții, Vinul Principelui a fost asociat cu Aperifrais Ile de France de la Delaco, mici bucățele de brânză proaspătă, asezonate cu diverse arome, cum ar fi ceapa, oregano, busuiocul, usturoiul, piperul sau măslinele verzi.

Deși am beneficiat de hidratarea indispensabilă cu largul concurs al celor de la Dolce Vita, voia bună a evenimentului, deja la cote înalte, a atins zenit spre final, când mi s-au relevat două lucruri.

De ce nu se comercializează alcool în zilele de alegeri.

De ce Cetățeanul turmentat al lui Caragiale e un arhetip nemuritor.

Hai noroc în viață, că din pahare curge din belșug!