Pe urme de Goncourt – Horror sufletesc

Cântec lin începe cu o tragedie și apoi ne prezintă traseul psihologic și faptic care conduce la ea.

E despre o familie și o bonă.

Mai multe nu vă spun, pentru că romanul Leilei Slimani curge ca unul de suspans, adăugând dezvăluiri sufletești și acumulând tensiune până la punctul fatidic amintit.

Ce este remarcabil și impardonabil din partea autoarei este că face tragedia dacă nu scuzabilă, măcar explicabilă.

Avem tendința de a privi dereglarea psihică drept un dat, care îi lovește pe unii și îi ferește pe alții.

Până la un punct, această loterie corticală rămâne valabilă, dar e cazul să nu ignorăm acumularea de traume care încep din copilărie și nici condițiile sociale care îi condamnă pe unii la privațiuni și chiar o închisoare fără pereți.

E drept, anumite aspecte din Cântec lin privesc Franța prezentului, cu particularitățile ei, în special referitoare la relativa suprapunere a categoriilor sociale și etnice, însă resorturile intime ale personajelor și frustrările pe care le au de gestionat sunt universale.

Deși e literatură, această carte poate fi recomandată ca studiu de caz pentru psihiatrie, chiar și numai pentru cum demonstrează o subtilă deplasare a percepției.

O practică privită la început ca o virtute ajunge prin a fi marca unei dereglări.

Mai multe nu vă zic.

Fiecare dintre noi merită să parcurgă Cântec lin în legea sa, să fie șocat și, ideal, educat, de tragedia pe care o înfățișează.

Pentru că astfel de lucruri nu sunt departe de noi.

De fapt, sunt printre noi.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un roman pe care nu l-aș recomanda nici bătut unora care au devenit părinți de curând.

Istorie asumată

Strasbourgul este un oraș pitoresc, cu un farmec aparte, izvorât din natura sa duală.

Aparține atât culturii franceze, cât și celei germane.

De fapt, am auzit chiar că, mai ales pe vremuri, alsacienii nu se considerau nici una, nici alta.

Odată cu ascensiunea statelor centralizate, Strasbourgul și-a schimbat stăpânirea în repetate rânduri.

Însă toate această ambivalență și istorie a pendulării culturale nu a fost supusă vreunui efort de ștergere sau rescriere în scopuri demagogice, așa cum adesea s-a întâmplat și se întâmplă, din păcate, din ce în ce mai des azi.

Dimpotrivă, Strasbourgul își asumă istoria, iar asta mi s-a relevat cu ajutorul unei plăcuțe stradale.

Astfel de denumiri toponimice sau stradale bilingve sunt omniprezente în oraș, însă aceasta are ceva aparte.

Piața respectivă este punctul de trecere dinspre zona veche a Strasbourgului spre cea din perioada prusacă, numită Neustadt.

După cum puteți vedea, denumirea germană atestă originea imperială, pe când cea franceză exaltă valorile republicane atât de dragi francezilor.

S-ar putea argumenta că francezii au avut grijă ca forma franțuzească a numelui să aibă întâietate, însă mie relevator mi s-a părut că nu s-a făcut niciun efort în a suprima pe cel german.

S-a întâmplat ca acest oraș al Franței să aparțină cândva germanilor și asta e.

E istorie asumată.

Iar ca o confirmare a acceptării și prețuirii acestei evoluții istorice stă numele și înfățișarea uneia dintre cele frumoase clădiri din Strasbourg.

Mi se pare minunată sonoritatea asociată a franțuzescului ”Maison” cu foarte germanicul ”Kammerzel”.

Adăugăm la asta fațada edificiului, care e curat precum într-o povestire de Frații Grimm și care contrastează cu mult mai încetățenitul colombaj al clădirilor din preajmă.

Iar cufundarea mea în acest superb melanj istoric s-a definitivat la nivel gustativ, căci am încercat o specialitate culinară alsaciană, un fel de hot-dog, cu baghetă franțuzească și un cârnat german, asezonat atât cu muștar iute de Dijon, cât și cu Sauerkraut, adică varza murată nemțească.

A fost intens și de neuitat.

Transfer de dive

Ce este Maria al lui Pablo Larrain pentru cinefili este muzica de operă pentru melomani.

Ca să le apreciezi, ai nevoie de pasiune pentru subiect și (măcar) de un dram de educație în ceea ce-l privește.

Aceste condiții fiind întrunite, filmul, ca și opera, își dezvăluie foloasele estetice, deliciile intelectuale și învățămintele psihologice.

Maria completează trilogia închinată de regizorul chilian unor figuri feminine faimoase și chinuite și din care mai fac parte Jackie și Spencer.

Mai puțin profundă decât prima peliculă și mai puțin intensă decât a doua, aceasta compensează prin alegeri foarte inspirate în ceea ce privește colectivul de actori.

Iar în fruntea acestora este, bineînțeles, Angelina Jolie.

Maria Callas a fost o divă și numai o divă veritabilă o putea întruchipa.

Ca și predecesoarele sale, actrița e preocupată să redea manierismele personajului real, însă, mai apăsat ca ele, se folosește de propria aură pentru a construi o figură charismatică, dar și capricioasă, dictatorială, dar și vulnerabilă, talentată, dar și muncită de îndoieli.

Oricâte scăderi ar avea filmul, oricât de lent sau lipsit de miză ar părea în anumite momente, simplul fapt de a o admira pe Angelina Jolie îmbrăcată stilat și străbătând locuri precum Trocadero din Paris e încântător.

Adăugăm la asta și câteva numere muzicale inedite, în contrapunct, și efectul de odă din Maria e complet.

Scenariul ne-o arată pe Maria Callas a Angelinei Jolie în ultima ei săptămână de viață, încercând să își rescrie sau să reconcilieze toate traumele și triumfurile care i-au compus existența.

Planurile narative pendulează între trecut și prezent, dar și între lumea materială și cea mentală a divei, toate realizate de Pablo Larrain cu acea exasperantă competență de a te băga în sufletului omului, prin prim-planuri și camera de mână.

Restul distribuției impresionează prin calitate, dar și diversitate.

Pierfrancesco Favino, excelent prin energie în L’ultima notte di Amore, e aici un veritabil Sancho Panza devotat, care, spre deosebire de eterica Jolie, e tot timpul cu picioarele pe pământ. E secondat inspirat de menajera jucată de Alba Rohrwacher și nu e o întâmplare că scena cea mai frumoasă a filmului îi include pe toți trei.

Kodi Smit-McPhee, cu figura aparte și placiditatea robertbressoniană, se impune discret pe unde apare (vezi The Power of the Dog), Valeria Golino, adorabila parteneră a lui Charlie Sheen în demențialele Hot Shots, apare o singură apariție, dar de efect, iar Haluk Bilginer, de neuitat în Winter Sleep al lui Nuri Bilge Ceylan, e un Onassis fermecător.

Mi-ar plăcea să o văd pe Angelina Jolie pe lista nominalizatelor la Oscar de la anul.

Nu doar pentru că e ca o eroină de tragedie antică, nu doar pentru că e la fel de frumoasă ca întotdeauna, nu doar pentru că ne cântă ea însăși la final.

Ci și pentru că omoloagele ei, Natalie Portman și Kristen Stewart (deși aici încă îi bănuiesc pe reptilieni) au reușit asta, iar acest triunghi remarcabil al lui Pablo Larrain merită o simetrie perfectă.

Viața e haos, dar arta aduce un strop de ordine în ea.

Să privim pictura! (XCVIII)

Adorația păstorilor

Dintre toate operele remarcabile (și nu sunt puține) de la Muzeul de Arte Frumoase din Lille, în fața acesteia am zăbovit cel mai mult.

Ba chiar am străbătut sălile în sens invers, pentru a o revedea înainte de a pleca.

Profitând de faptul că supraveghetorul acelei încăperi era mai preocupat de o rețea socială, decât de exercitarea atribuțiunilor, m-am apropiat cât am putut de acest tablou, cât să nu îl alterez cu răsuflarea, dar într-atât, încât să îi pătrund toate detaliile.

Și, culmea, nu este o pictură defintivă, ci doar un studiu pregătitor. Însă tocmai lipsa unor contururi finisate ferm sporește grația și așa desăvârșită a chipurilor și ipostazelor sau impecabilul efect luminos care conduce atenția personajelor și a spectatorilor spre pruncul Iisus.

De fiecare dată când intru într-o sală în care sunt expuse picturi, le las să îmi grăiască în cor, îmi rotesc privirea de jur împrejur și mă îndrept spre cea mai persuasivă prin culori sau forme sau orice altceva.

Îmi acord cel puțin un minut până la a pleca privirea spre plăcuța explicativă, în cazul în care autorul sau titlul nu îmi sunt deja cunoscute.

Așa am procedat și acum și recunosc că am fost uimit când am aflat că pictor al acestei delicate compoziții nu altcineva decât Jean-Honore Fragonard.

Maestrul scenelor galante sau de-a dreptul frivole e aici pios, dar nu într-un mod exaltat, mistic, precum e El Greco, ci la fel de subtil în emoție precum e în pânzele sale lumești.

E un strop de spiritualitate în sufletul oricărui cinic.

Crăciun fericit tuturor!

Pe urme de Goncourt – Dezvăluiri afgane

Continuăm explorarea laureaților de Goncourt cu o sută de pagini de scriitură admirabilă.

Subliniez acel număr pentru că mi se pare o performanță excepțională din partea lui Atiq Rahimi să reușească să creioneze nu numai tabloul condiției inumane a femeii în Afganistanul taliban, ci și o întreagă lume interioară, cu secrete care se dezvăluie treptat într-un spațiu care altora le e necesar doar pentru expozițiune, darămite pentru intriga și toate cele.

O soție din țara respectivă are un soț în comă și e nevoită să îl vegheze îndeaproape, căci nu se pune problema de servicii medicale complexe într-o lume aproape feudală.

Această năpastă e și o oportunitate pentru ea să dea glas frustrărilor, neliniștilor și chiar unei revolte care se acutizează pe măsură ce trece timpul.

O revoltă de neconceput altminteri, dar care, sub condeiul excelent al lui Rahimi, e naturală și cutremurătoare.

Regăsim în Piatra răbdării drama femeii afgane pe care o știm din Osama sau din The Breadwinner, dar într-o formă mai subtilă, care atinge și aspecte universale ale eternului mister feminin.

Atiq Rahimi scrie la adăpostul exilului din Franța, dar e limpede că scrie în cunoștință de cauză și nu ocolește nici moștenirea poeziei persane care a înflorit pe meleagurile de baștină, conferind lirism chiar și celor mai mundane gesturi și descrieri.

Toate acestea, repet, doar în o sută de pagini.

Literatura e, într-adevăr, aspațială și atemporală.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o mostră de impecabilă concizie literară.

Muzica e teren de joacă

Circumstanțe obiective m-au împiedicat să ajung la toate concertele din cadrul deja tradiționalului Festival InternaționalCraiova Muzicală”, așa cum procedez îndeobște, însă cele două la care am avut norocul să fiu prezent mi-au relevat că muzica, în ciuda foarte elaboratei ei codificări pe note, tonuri și toate cele, rămâne un imens teren de joacă.

Să îl luăm pe Gilles Apap, de pildă.

Există în limba engleză un termen greu de tradus în română – ”trickster”. Omul pe șotii, mucalit, dar nu neapărat răuvoitor.

Violonistul francez a fost toate acestea și multe altele.

Ne-a cântat vals cu accente de country, blues cu intarsii țigănești, arii clasice cu morgă serioasă, de parcă ar fi venit direct de la Musikverein și niște bătute de-ale noastre, românești, cu o vervă de scripcar neaoș, de parcă și-ar fi făcut ucenicia pe lângă Barbu Lăutaru.

Momentele care m-au întins în mod special au fost acele bucăți de muzică tradițională irlandeză, care m-au trimis direct, fără escală sau chiar îmbarcare, în această țară minunată, în care magia supraviețuiește în starea ei originară.

Am simțit-o văzând superbul film The Secret of Roan Inish, dar și nemijlocit, admirând acele coline înverzite și acele faleze maiestuoase unde ești una cu natura.

Și le-am simțit și acum, ascultându-l pe Gilles Apap.

Care s-a jucat cu voioșia, dar și cu generozitatea unui copil.

Nu și-a asumat vreo poziție privilegiată, ci s-a plimbat printre muzicienii Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova, smulgându-le zâmbete largi, precum și performanțe artistice senzaționale.

În încheierea festivalului, care m-a găsit din nou în sală de concerte, ne-am jucat din nou, cu timpul și spațiul.

Structura programului, care a inclus polci și valsuri vieneze celebre, ne-a pus în situația de celebra Anul Nou mai devreme.

Amfitrion a fost violonistul și dirijorul Russell McGregor, care, dincolo de un umor specific britanic (e australian, deci tot pe-acolo), a avut niște jachete care concurează cu cămășile maestrului Horia Dinu Nicolaescu, fapt pe care nu îl credeam omenește posibil.

A avut alături o trupă proprie, dar și muzicieni craioveni și nu mică mi-a fost plăcerea de a vedea cât de bine se armonizează.

De asemenea a fost secondat de soprana Elisabeth Wimmer și de baritonul Thomas Weinhappel, care s-au tachinat, s-au luat peste picior muzical, dar care au sfârșit întotdeauna într-o duioasă comuniune.

Și nu pot să nu mă joc eu însumi un pic cu niște vorbe celebre

Baritonul nostru e leit Cillian Murphy alias Oppenheimer, așa-i?

Now I am become Music, the creator of worlds.

Joaca nu exclude solemnitate, iar aceasta a atins zenitul când membrii Coralei Academice a Filarmonicii din Craiova au pătruns ușor în sală, unde, prilejuită de un colind, s-a instaurat armonia absolută artiști-public.

Ne jucăm, simțim, ne mântuim.

Se poate.

P.S. Singurul meu regret legat de tot acest festival e că n-am apucat și eu să dau la râșnița asta.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova, mai puțin cea cu Oppenheimer, surprinsă de propria-mi mână tremurândă.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (86)

Cu toată tevatura alegerilor, lectura a fost reazemul cel mai sănătos:

A Time to Dance. A Time to Die – cu greu se poate imagina un subiect mai ciudat decât o epidemie de dans, însă John Waller exact spre așa ce apleacă și o face cu o seriozitate impresionantă. În 1518, în Strasbourg, câteva sute de oameni au fost cuprinși de o febră compulsivă a dănțuielii, care i-a ținut cu săptămânile sau chiar cu lunile și care i-a dus pe destui la epuizare și chiar la deces. Această bizară epidemie a avut loc cu siguranță, însă nu se cunosc prea multe despre desfășurarea și cauzele ei, așa că autorul întreprinde o vastă investigație în istoria unor evenimente similare, anterioare sau ulterioare, precum și în vastul ansamblu de factori sociali și psihologici care au putut conduce la o astfel de afecțiune. Ipotezele și concluziile sunt enunțate cu multă rigoare și rezervă științifică, iar simpla lor parcurgere este un câștig în sine pentru orice cititor.

Le-am încercat pe toate! – să crești un copil e suprema provocare, iar primii ani sunt cei mai dificili, așa cum o poate atesta toată partea de omenire care răspunde la numele de părinte. Extrăgând învățăminte din propria experiență, dar și din pregătirea de psiholog, Isabelle Filliozat ne prezintă un set de sfaturi și metode de a gestiona momente problematice în relația cu cei mici, toate ilustrate sugestiv de Anouk Dubois. Presupun că niciun copil nu seamănă cu altul, așa că nu toate cele înfățișate în acest volum funcționează, însă ideea centrală enunțată de autoare e aplicabilă oriunde și oricând – creierul copilului nu este dezvoltat, nu funcționează ca al unui adult, așa că restricțiile și reproșurile care fac apel la o gândire abstractă sunt contraproductive. Copilul are nevoie să i se vorbească pe limba și pentru neuronii lui, atâția câți a acumulat până atunci.

AI 2041 – un demers inedit, util și bine realizat, care i-a adus împreună pe Kai-Fu Lee și Chen Qiufan. Primul este expert în domeniul Inteligenței Artificiale și l-a provocat pe cel de-al doilea, scriitor de profesie, să vine cu povestiri referitoare la diverse aspecte ale vieții care vor fi guvernate de tehnologie în viitorul apropiat: automobile, relații amoroase, conflicte armate sau medicină. Fiecare dintre povestiri este urmată de explicații consistente, dar accesibile despre conceptele de la care pornește (cum ar fi recunoașterea facială, sursele de energie regenarabilă, sau dronele sau dispariția locurilor de muncă tradiționale), precum și previziuni argumentate și rezonabile despre evoluția lor în orizontul de timp enunțat în titlu, adică peste vreo două decenii, care acușica trec. Povestirile lui Chen Qiufan sunt bine construite narativ și coerente, mai ales în părțile de debut, însă, având scop didactic, suferă de soluționări deux ex machina (un pic de ironie, nu?) și de o oarecare corectitudine politică, însă își îndeplinesc menirea, aceea de a te introduce în profunzimea impactului pe care aceste ipostaze ale AI îl vor avea. Grație lor, prezentările lui Kai-Fu Lee își văd sporit efectul educativ. Un prieten care lucrează în programare îmi spunea ieri sarcastic că domeniul Inteligenței Artificiale este 10% inovație și 90% marketing. O fi, dar, citind această carte, și gândindu-mă numai cât de bine îmi citește algoritmul de Facebook preferințele de la o vreme, înclin să cred că e nevoie să fim pregătiți serios pentru ce ne rezervă viitorul

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție corporală

Non-ficțiuni pe care le-am citit (71)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție napoleoniană

Non-ficțiuni pe care le-am citit (73)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție renascentistă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (75)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (76)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de Oscar

Non-ficțiuni pe care le-am citit (78)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (79)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (80)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (81)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (82)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (83)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (84)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (85)

Pe urme de Goncourt – Istorie subiectivă

Am citit un roman câștigător de Goncourt și mi-a plăcut.

Am mai citit un roman câștigător de Goncourt și din nou mi-a plăcut.

Așa că m-am hotărât să îmi compun o listă a unor titluri astfel laureate (puse la dispoziție de prietenii de la librăria online Libris), pe care să le explorez, să văd dacă parafa de calitate a acestei prestigioase distincții literare franceze își păstrează validitatea.

***

Am început cu o carte scurtă, dar cu un demers deloc simplist.

Există două moduri de a scrie istoria.

Unul este ”Sine ira et studio”, cum spuneau anticii.

Un stil necesar pentru a avea la dispoziție un volum cât mai mare de fapte și evenimente, din care poate deslușim ceva.

Un al stil este subiectiv, dar care pătrunde mai adânc în suflet.

Un Stefan Zweig, de pildă, ia mumiile de manual și le face transfuzie de sânge, dându-le viață, pasiun, defecte și tot ce caracterizează pe actorii istoriei, oamenii.

Acest flux sanguinar vine cu percepții, concluzii și idei subiective, dar, pentru ca istoria să fie materie pentru reflecție, e nevoie și de ele.

Este ceea ce face Eric Vuillard în Ordinea de zi.

Fără să se sinchisească prea mult de vreo structură narativă sau logică standard, autorul compune o frescă a ansamblului de lașitate, complezență sau ipocrizie care au însoțit ridicarea regimului nazist și a ororilor sale.

Nimeni nu scapă neșifonat de aici, nici industriașii germani, care au cotizat la partid și au beneficiat de munca silnică a deținuților în lagăre, nici austriecii pămpălăi care l-au lăsat pe Hitler să le ocupe țara, ba chiar l-au invitat să o facă, nici politicienii englezi sau francezi, de-a dreptul impotenți sau robi ai păstrării aparențelor.

Toată această narațiune istorică subiectivă curge neabătută, grație scriiturii impecabile, care reușește echilibristică aproape neverosimilă de a fi atât informativă, cât și poetică.

E periculoasă o astfel de istorie spusă cu partizanat, dar e necesară.

Din cultul fals al eroilor se nasc anomalii gen Călin Georgescu, care a inspirat admirație unei cohorte întregi de cetățeni cărora nu li s-a spus istoria așa cum o vede Eric Vuillard:

Copleșim istoria, pretindem că i-ar suprinde întotdeauna într-o postură demnă pe protagoniștii tulburărilor noastre. N-am vedea niciodată tivul murdar, fața de masă îngălbenită, cotorul carnetului de cecuri, pata de cafea.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o mostră de istorie scrisă altfel.

Cu nebunii nu te joci

Că Hugh Grant are stofă de personaj negativ, știam.

A mers pe calea asta încă de când era arătos, în Bridget Jones’s Diary.

Și-a exploatat eleganta înaintare în vârstă în Dungeons & Dragons: Honor among Thieves.

Însă nimic din toate acestea nu m-a pregătit pentru dimensiunea abisală a personajului său din Heretic.

Două tinere misionare de-ale mormonilor ajung la casa unui afabil tip de vârsta a doua spre a treia (e greu să îl consideri pe Grant bătrân de-a binelea, nu?) și se văd prinse într-un joc macabru, menit a le pune la încercare credința și chiar umanitatea.

Filmul scris și regizat de Scott Beck și Bryan Woods nu are ambiții de complexitate și vizează în primul rând să fie un mecanism de disconfort și, mai apoi, de fiori.

Primul dintre obiective este mult mai bine atins. Prelegerile și exercițiile socratic-manipulatoare pe care le desfășoară Hugh Grant pune neuronii mai mult la încercare decât partea a doua, care trece pe tărâmul unui grotesc familiar.

Hugh Grant uimește prin rol, dar nu neapărat prin manifestare. De fapt, mai bine de jumătate din reacțiile sale sunt cele pe care i le știm de când lumea – zâmbete aparent încurcate, grimase de om care a comis o gafă sau posturi fizice un pic stânjenite. E fascinant să vezi că lucruri care te amuzau odinioară devin odioase în alt context. Mai ales că actorul, care nu-și reneagă nici impecabila dicție britanică, dublează totul din când în când cu niște priviri oțelite, dar revelatoare asupra personalității sale deviante.

Discuțiile despre Heretic se învârt în jurul prestației sale, dar ar fi o nedreptate să le ignorăm pe Sophie Thatcher și Chloe East, care, pe măsură ce supliciul teologic și fizic se întețește, dezvăluie alte și alte dimensiuni emoționale.

Fără să revoluționeze cinematografia și fără să dea religia cu susu-n jos, Heretic este o producție antrenantă, care ilustrează două lecții importante.

Primo, cu nebunii nu te joci. De cum îi vezi manifestându-se, fugi rupând pământul. Cum îi recunoști? Atenție la politețea care lasă să răzbată micro-agresiuni pasiv-agresive. Acolo e semnalul de alarmă.

Secundo, e bine să te gândești și la altcineva decât la propria persoană.

Că sunteți creștin, ateu sau agnostic, asta e dincolo de religie.

E ceea ce ne face și ne păstrează oameni.

Dac-aș fi pentru-o zi președinte

În această perioadă de intense zbateri politice, în care se negociază formarea unui nou guvern și se discută despre alegerile prezidențiale care, în premieră, vor fi reluate, merită să ne aplecăm asupra unui mic joc de societate numit Si j’etais president.

E de limbă franceză, ce-i drept, și vizează sistemul politic din Hexagon, însă are un mecanism ușor de descifrat și o savoare cu care se poate delecta oricine.

Practic, jocul îți solicită formarea unui guvern în diverse situații (coabitare, remaniere sau austeritate), iar pentru asta trebuie să obții un set de cărți, cu catindații potriviți, în funcție de coloratura politică (la unii nu e unică, pentru că traseismul e vechi de când e democrația).

Pentru a compune suita adecvată, jucătorii pun deoparte una și le pasează pe celelalte celorlalți participanți (așa cum se întâmplă în Sushi Go). Simpatic și elocvent este faptul, de la rundă la rundă, dai cărțile fie la dreapta, fie la stânga, că așa merge treaba cu rotativa guvernamentală.

Cerințele de la fiecare rundă variază, iar asta dă jocului savoare.

Câteodată trebuie să închegi cea mai competentă echipă guvernamentală (cărțile cu cele mai mari scoruri), care să includă și cât mai multe femei, alteori e nevoie să fii incompetent și răuvoitor în mod deliberat, ca să te asiguri că nu câștigi tura respectivă (vezi intriga din Candidatul perfect).

Si j’etais president solicită memoria, concentarea și capacitatea de adaptare, dar nu atât de mult, încât să nu îți lase un pic de atenție pe care să o aloci figurilor caricaturale de pe cărților de joc.

Unele sunt cunoscute doar francezilor, altele sunt universal recognoscibile, precum cele de mai jos, iar reflecțiile asupra modului cum s-ar descurca respectivii în portofoliile alocate sunt o distracție în sine.

Amuzant și antrenant, Si j’etais president e un joc pe care l-aș vrea tradus și adaptat politicii plaiurilor mioritice, cu mențiunea că e musai să includă și un Joker pe nume Călin.

Nu știu dacă ați chiulit la franceză sau dacă o mai studiați prin școală, dar titlul jocului e leit cu al melodiei celor de la Paraziții, veche de vreo două decenii, dar de o actualitate perpetuă:

Dac-aș fi pentru-o zi președinte,

Tineți minte, aș lăsa România amanet, fără cuvinte

Dac-aș fi pentru-o zi președinte,

V-aș amaneta pe toți și nu m-ați prinde!